State ownership claim over forest parcel fails as Romsilva lacked standing; appeals rejected

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2022

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Caransebeş la 11 mai 2017, reclamanta Regia Naţionala a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin, în contradictoriu cu pârâta Comuna Bucoşniţa, a solicitat admiterea acţiunii, constatarea dreptului de proprietate publică al Statului Român asupra imobilului înscris in CF x UAT Bucoşniţa (teren extravilan de 895.771 mp, corespondentul imobilului cu numărul topografic x din CF pe hârtie 340 Goleţ sub B.l din cartea funciara x UAT Bucoşniţa) şi a dreptului de administrare al Romsilva asupra acestui imobil.

A solicitat introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de titular al dreptului de proprietate publică asupra terenului forestier la care se referă prezenta acţiune, aflat în administrarea reclamantei.

Prin sentinţa civilă nr. 24 din 12 ianuarie 2018, Judecătoria Caransebeş a declinat competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect acţiune în constatare formulată de către Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva Direcţia Silvică Caraş-Severin, în contradictoriu cu pârâta Comuna Bucoşniţa, în favoarea Tribunalului Caraş-Severin.

2. Sentinţa Tribunalului Caraş-Severin

Prin sentinţa civilă nr. 143 din 10 februarie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Caraş-Severin a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin şi a respins acţiunea ca fiind formulată de către o persoană fără legitimare procesuală activă, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de introducere în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a respins acţiunea formulată de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin în contradictoriu cu pârâta Comuna Bucoşniţa şi a obligat pe reclamantă să plătească pârâtei Comuna Bucoşniţa suma de 5.950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 146 din 14 septembrie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva sentinţei civile nr. 143 din 10 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu pârâta-intimată Comuna Bucoşniţa, având ca obiect acţiune în constatare.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel au declarat recurs Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, criticând decizia pentru nelegalitate.

1. Recurenta-reclamantă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în consecinţă, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a regiei în formularea cererii privind constatarea dreptului de proprietate al Statului Român şi a dreptului regiei de administrare asupra terenului în litigiu.

În aprecierea recurentei, decizia instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la atribuţiile şi competenţele R.N.P. - Romsilva, din care rezultă calitatea procesuală activă a acesteia.

A arătat că, în conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, R.N.P.- Romsilva administrează fondul forestier proprietate publică a Statului Român, iar potrivit art. 4 din H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, Romsilva are ca scop principal gestionarea durabilă şi unitară a fondului forestier proprietate publică a Statului, acţionând pentru apărarea, conservarea şi dezvoltarea durabilă a pădurilor aparţinând Statului Român.

În baza dispoziţiilor legale cuprinse în H.G. nr. 1705/2006 privind inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 3 alin. (1) şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, a solicitat instanţei de judecată constatarea dreptului de proprietate publică al Statului Român asupra terenului în litigiu, precum şi constatarea dreptului de administrare al R.N.P. - Romsilva asupra acestuia.

A susţinut că decizia recurată este contrară celor statuate prin decizia nr. 412 din 23 februarie 2016, pronunţată în recurs de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, prin care s-a statuat că Romsilva exercită în numele statului toate atributele dreptului de proprietate în legătură cu terenurile forestiere, iar dreptul de administrare nu poate fi înţeles în mod restrictiv, ca inclusiv doar usus şi fructus, ci ca drept real în integralitatea atributelor sale, incluzând şi dreptul de dispoziţie asupra bunurilor proprietate publică din domeniul său de activitate.

De asemenea, a făcut trimitere la Decizia nr. 15/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că Romsilva are calitate procesuală activă în plângerile împotriva hotărârilor comisiilor judeţene emise în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere şi al acţiunilor în constatarea nulităţii absolute a actelor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere.

În aceeaşi idee, recurenta a susţinut că instanţa de apel, în mod greşit, a respins apelul său, motivând că cererea de chemare în judecată a fost formulată fără un mandat expres din partea titularului dreptului de proprietate, în condiţiile în care acest mandat a fost dat prin lege, prin dispoziţiile legale privind organizarea şi funcţionarea R.N.P. - Romsilva, având în vedere obiectul de activitate al acesteia, scopul pentru care a fost înfiinţată şi competenţele acestei instituţii, nefiind obligatorie existenţa unui mandat special, aşa cum a motivat instanţa de apel.

Printr-o altă critică recurenta a invocat că a dovedit dreptul său de administrare asupra terenului, ţinând seama de probele administrate, din care rezultă fără echivoc faptul că terenul în litigiu se suprapune cu parcelele silvice aflate în administrarea Ocolului Silvic Păltiniş. A apreciat că, în mod greşit, curtea de apel a confirmat soluţia tribunalului de respingere a cererii de chemare în judecată inclusiv în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la constatarea dreptului său de administrare.

2. Recurentul-intervenient Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin a susţinut că decizia atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, formulând următoarele critici:

Pe raza judeţului Caras-Severin, atribuţiile şi competenţele regiei sunt exercitate prin Direcţia Silvică Caraş-Severin, unitate care are în subordinea sa 17 ocoale silvice care asigură gestionarea fondului forestier de stat, în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice.

Terenul în suprafaţă de 895.771 mp este evidenţiat în amenajamentul silvic întocmit pentru Ocolul Silvic Păltiniş, UP. I Goleţ, fiind în administrarea efectivă a Direcţiei Silvice Caraş-Severin - Ocolul Silvic Păltiniş. Terenul în litigiu face parte din fondul forestier proprietate publică de stat, astfel cum a fost inventariat prin anexa 3 (cod clasificare 8.04.01) la H.G. nr. 1705/2006 privind inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului. Aceste prevederi legale stabilesc că suprafaţa totală de 4.443.692,4922 hectare, distribuită pe întreg teritoriul ţării, reprezintă fond forestier proprietate publică a Statului Român şi este evidenţiată în amenajamentul silvic.

În plus, dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 prevăd că "terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice".

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, modificată prin Legea nr. 133/2015, "amenajamentul silvic constituie bază a cadastrului de specialitate şi a titlului de proprietate a statului pentru fondul forestier proprietate publică a statului".

Terenul în suprafaţă de 895.771 mp, obiect al litigiului, este corespondentul imobilului cu numărul topografic x CF x Goleţ. Potrivit evidenţelor, proprietar asupra imobilului a fost Regimentul 13 Roman Bănăţean, aceste terenuri devenind proprietatea statului, ca urmare a naţionalizării.

Atât timp cât dreptul de proprietate al statului a fost înscris în cartea funciară, intabularea dreptului de proprietate publică al pârâtei Comuna Bucoşniţa asupra terenului în suprafaţă de 895.771 mp s-a dispus cu nesocotirea dreptului de proprietate al statului.

Dreptul de proprietate publică al pârâtei Comuna Bucoşniţa a fost înscris în cartea funciară în baza prevederilor H.G. nr. 532/2002, care nu explică modul de dobândire a dreptului de proprietate de către pârâtă şi nu dispune trecerea din proprietatea publică a statului în proprietatea publică a pârâtei. De asemenea, nu există nici altă hotărâre de guvern care să dispună trecerea terenului din proprietatea statului în proprietatea pârâtei, în condiţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii nu au formulat întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 iunie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin şi de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva deciziei nr. 146 din 14 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 8 decembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin, Înalta Curte constată că aceasta a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la atribuţiile şi competenţele R.N.P. - Romsilva, din care rezultă calitatea procesuală activă a acesteia, apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Critica nu este fondată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a invocat critici sub aspectul legitimităţii procesuale active - condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, motiv pentru care acestea urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În cauza de faţă, instanţa de judecată a fost sesizată cu o acţiune în constatare formulată de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin, cerere formulată în nume propriu de către reclamantă şi nu în calitate de reprezentant al Statului Român, aceasta solicitând să se constate existenţa dreptului său de administrare asupra terenului în litigiu subsecvent constatării dreptului de proprietate publică al statului.

Ca atare, ceea ce se pretinde este faptul că un alt subiect de drept (statul) decât cel care acţionează în instanţă este titularul dreptului subiectiv a cărui constatare pe cale judiciară se urmăreşte, pentru ca, în mod subsecvent, grefat pe această constatare prealabilă, să se poată deduce şi constata dreptul de administrare al reclamantei, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate publică.

Întemeindu-şi în drept cererea, reclamanta a făcut referire la dispoziţiile din Legea nr. 46/2008, respectiv din Legea nr. 213/1998 şi C. civ., care se referă la fondul forestier proprietate publică a statului, respectiv, la domeniul public al statului.

Or, protecţia dreptului de proprietate publică, inclusiv prin recurgerea la calea acţiunii în justiţie, o realizează titularul acestui drept, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 865 C. civ., conform cărora obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului acesteia, în timp ce titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii publice sunt obligaţi să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică şi să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.

În ce-l priveşte pe titularul unui drept de administrare, acesta are la îndemână acţiunea confesorie, prin intermediul căreia îşi poate apăra propriul drept, el putând dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege sau în actul de constituire (art. 868 alin. (2) C. civ., art. 870 C. civ..).

Cum, în speţă, astfel cum s-a arătat, reclamanta tinde la protecţia şi constatarea unui drept - de proprietate publică - al cărui titular nu este, pentru a putea pretinde ulterior, un drept de administrare, recunoscut de lege, în măsura în care este vorba despre fondul forestier proprietate publică a statului, critica de nelegalitate formulată, potrivit căreia în conţinutul dreptului de administrare al R.N.P. intră şi dreptul de a formula acţiuni în justiţie pentru apărarea integrităţii fondului forestier de stat, este nefondată.

Se constată că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic stabilesc că "Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură…". Prin urmare, este suficient să se stabilească că terenul forestier aparţine proprietăţii publice a statului, pentru ca în mod implicit să rezulte, conform legii, că dreptul de administrare aparţine Romsilva.

Aceasta înseamnă că soluţia asupra celui de-al doilea capăt de cerere este nu doar subsecventă primei solicitări - referitoare la constatarea dreptului de proprietate publică al statului - ci chiar implicită, adică presupusă, conţinută în mod necesar de modalitatea de soluţionare a acestuia.

De aceea, faţă de motivele şi cauza acţiunii (dreptul de administrare decurgând din dreptul de proprietate publică al statului, a cărui constatare să se obţină prioritar) rezultă că, într-adevăr, reclamanta a iniţiat un demers pentru care nu are legitimare procesuală, nefiind nici titularul dreptului de proprietate publică, nici mandatată de acest titular să acţioneze în instanţă.

Ca atare, dreptul de administrare, în maniera invocată, nu are o existenţă de sine stătătoare şi nu putea fi supus analizei instanţei în mod distinct de pretenţia vizând constatarea dreptului de proprietate publică, câtă vreme se grefează în mod necesar pe acesta, astfel încât, în absenţa constatării lui, este inutilă şi lipsită de substanţă orice verificare jurisdicţională ulterioară.

În acest context, normele legale, respectiv art. 11 alin. (9) şi (10) din Legea nr. 46/2008, fac distincţie în raport de obiectul dedus judecăţii şi de calitatea în care acţionează titularii dreptului de proprietate ori de administrare a proprietăţii publice. Astfel, se observă că, dacă în ceea ce priveşte dreptul de administrare a fondului forestier aflat în proprietate publică, alin. (9) stipulează că titularul acestui drept va sta în instanţă în nume propriu, alin. (10) instituie pentru titularul dreptului de administrare obligaţia de a arăta instanţei, în condiţiile C. proc. civ., pe titularul dreptului de proprietate, în litigiile privitoare la dreptul de proprietate asupra fondului forestier aflat în proprietate publică.

Este nefondată şi critica recurentei-reclamante conform căreia instanţa de apel nu ar fi observat că terenul în litigiu se află efectiv în administrarea Romsilva, care are ca obiect de activitate administrarea fondului forestier proprietate publică a statului (conform Codului silvic - Legea nr. 46/2008 şi H.G. nr. 229/2009), că acesta nu a fost niciodată în administrarea Consiliului Local Bucoşniţa, fiind în mod continuu şi neîntrerupt în administrarea regiei, astfel că prin cererea formulată nu s-a urmărit să fie acordat statului vreun drept, ci s-a acţionat în interesul şi în numele Statului Român, pentru apărarea integrităţii fondului forestier proprietate publică de stat.

În realitate, prin demersul efectuat, reclamanta tinde să pună în discuţie - într-un cadru procesual inadecvat - efectele H.G. nr. 532/2002, prin care imobilul în litigiu a trecut din domeniul public al statului în proprietatea publică a comunei Bucoşniţa.

Altfel spus, statul, în numele căruia, în mod nejustificat, susţine reclamanta că ar acţiona şi ca atare, l-ar reprezenta în proces, a emis un act normativ administrativ, prin care a dispus într-o anumită modalitate cu privire la teren, fără să fie iniţiate ulterior acţiuni care să vizeze legalitatea respectivei hotărâri de guvern şi fără ca statul să se prevaleze în continuare de dreptul său de proprietate publică.

În acest context, acţiunea reclamantei care, în nume propriu, pretinde constatarea dreptului de proprietate publică al statului şi, derivat din acesta, a dreptului său de administrare, este una promovată de o persoană care nu-şi justifică în niciun fel legitimarea procesuală.

Înalta Curte va înlătura, ca nefondate, şi susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora instanţa de apel ar fi nesocotit dezlegări ale instanţei supreme conţinute în decizii de speţă. Aceste decizii nu pot determina o altă soluţie în cauză, în ceea ce priveşte legitimarea procesuală activă a Romsilva, întrucât, pe de-o parte, nu sunt incidente efectele autorităţii de lucru judecat, iar, pe de altă parte, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept.

Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la Decizia nr. 15/2011 pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, în condiţiile în care s-a dat dezlegare chestiunii referitoare la calitatea procesuală activă a Romsilva în plângerile formulate în procedura prevăzută de art. 53 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, deci fără nicio legătură cu cadrul prezentei judecăţi.

Celelalte aspecte deduse judecăţii prin motivele de recurs - referitoare la dovada dreptului de proprietate, respectiv de administrare, întrucât vizează fondul litigiului, excedează analizei pe care o poate realiza instanţa de recurs. Înalta Curte constată că parte din critici vin să susţină o altă situaţie de fapt, or, din această perspectivă, raportat la probatoriul administrat, acestea nu pot fi examinate de instanţa de recurs, care are spre analiză doar chestiunile ce privesc nelegalitatea deciziei recurate, astfel cum stipulează expres art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, nu se poate reţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 496 din acelaşi act normativ, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

2. Prin recursul formulat, recurentul-intervenient Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, după o prezentare a reglementărilor care, în opinia sa clarifică situaţia juridică a imobilului în litigiu, următoarele: este dovedită apartenenţa terenului în litigiu la domeniul public al Statului Român, cu atât mai mult cu cât dreptul de proprietate al statului asupra acestuia a fost deja înscris în cartea funciară; dovada deţinerii în administrare se face pe baza amenajamentului silvic; H.G. nr. 532/2002 nu explică dobândirea dreptului de proprietate publică de către pârâtă şi nu dispune trecerea din proprietatea publică a statului în proprietatea publică a Comunei Bucoşniţa, iar o altă hotărâre de guvern, care să dispună în acest sens, în condiţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, nu există.

Înalta Curte reţine că, în condiţiile particulare ale cauzei, cât timp s-a constatat că este inadmisibilă cererea de introducere în cauză a Statului Român, formulată de reclamantă în condiţiile art. 78 C. proc. civ., iar cu referire la calitatea procesuală activă a regiei s-a statuat că pretenţiile sale nu pot fi legitimate din punct de vedere procedural, recursul exercitat de recurentul intervenient trebuia să aibă în vedere, prioritar, combaterea problemelor de drept privind constituirea cadrului procesual în care să se supună judecăţii aspecte legate de fondul cauzei. Or, din această perspectivă, simpla afirmaţie a recurentului că este proprietarul terenului forestier în litigiu nu este de natură a înlătura de la aplicare normele procedurale care au împiedicat cercetarea pe fond a dreptului dedus judecăţii, în lipsa unui demers efectuat în nume propriu, care să iniţieze o astfel de dezbatere asupra fondului.

Ca atare, în lipsa unor critici referitoare la modul în care a fost stabilit cadrul procesual care să fi permis analizarea pe fond a unei cereri formulate în condiţiile C. proc. civ., dispoziţiile legale invocate, care fac trimitere la natura juridică a obiectului material al sesizării instanţei de judecată, nu vor putea fi examinate în raport de limitele controlului judiciar al instanţei de recurs. Prin urmare, argumentele dezvoltate în acest sens nu pot fi reţinute ca fundament al admiterii prezentei căi de atac din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte urmează a respinge şi recursul formulat de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva deciziei nr. 146 din 14 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin şi intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva deciziei nr. 146 din 14 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2022.