Proof of refugee status under Law No. 290/2003 as amended by Law No. 164/2014: requirement of authoritative documents versus authenticated witness declarations for wartime property compensation

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la 21 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a contestat Decizia de validare nr. 6011/07.08.2020 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti - decizie ce i-a fost comunicată la data de 24.08.2020, prin care s-a validat Hotărârea nr. 2272/30.07.2018 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti în dosarul nr. x/09.08.2018 şi prin care nu i-au fost acordate compensaţii, de pe urma autorilor B. şi C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti la:

A.) Anularea în tot a Deciziei de validare nr. 6011/07.08.2020 emisă de A.N.R.P. Bucureşti în dosarul nr. x/09.08.2018, prin care a fost validată Hotărârea nr. 2272/30.07.2018 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti şi implicit a Hotărârii nr. 2272/30.07.2018 emisa de pârâta de ordin 2 Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti, în ceea ce priveşte hotărârea de a nu se acorda compensaţii băneşti persoanelor îndreptăţite;

B.) La pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti privind emiterea unei noi Decizii de validare şi de stabilire a despăgubirilor cuvenite în baza Legii nr. 290/2003/2007, a H.G. nr. 1120/2006, Legii nr. 164/2014, pentru recunoaşterea dreptului pretins, repararea pagubei şi acordarea de despăgubiri, respectiv compensaţii băneşti în cuantumul aferent tuturor bunurilor pentru care a solicitat acordarea de despăgubiri, respectiv compensaţii băneşti, de pe urma autorului - antecesorului B. în dosarul nr. x/2018 al ANRP şi implicit de admitere a cererilor nr. x/10.05.2004 şi nr. y/05.05.2005 depuse la Comisia Judeţeană Arad pentru aplicarea Legii nr. 290/2003;

C.) Obligarea pârâtei de ordin 1 - Autoritatea Naţională pentru Compensarea Imobilelor Bucureşti, ca în temeiul dispoziţiilor prevăzute în Anexa 1 din Legea nr. 164/2014, să stabilească valorile de despăgubire a tuturor bunurilor pentru care a solicitat acordarea de despăgubiri, respectiv compensaţii băneşti, de pe urma antecesorului său tată B., pentru repararea pagubei şi recunoaşterea întregului drept pretins. Solicită ca aceste valori să fie prezentate în faţa instanţei de judecată.

Astfel, solicită ca prin Decizia de validare ce va fi emisă de pârâta de ordin 1 ANRP, ca efect al hotărârii judecătoreşti pronunţată de instanţa de judecată, să fie recunoscut dreptul pretins, respectiv să fie acordate despăgubiri - compensaţii băneşti, pentru toate bunurile mobile şi imobile ce au aparţinut antecesorului B., reţinute sau rămase în Basarabia, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947. Solicită ca decizia de validare să fie emisa de pârâta de ordin 1 în termen maxim de 30 zile calendaristice de la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei de judecată;

D.) La plata unor daune cominatorii, în cuantum de 100 RON, pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la expirarea termenului de 30 zile de la pronunţarea hotărârii definitive şi până la data efectivă a emiterii hotărârii pentru plata despăgubirilor, respectiv compensaţiilor băneşti ce i se cuvin şi comunicarea acestei hotărâri;

E.) În caz de opunere, la plata cheltuielilor de judecata generate de prezentul proces.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 278/PI/23.02.2021, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea Hotărârii nr. 2272/30.07.2018, emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

S-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003.

Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat apel reclamantul A..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 232 din 9 noiembrie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei menţionate.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susţinut, în esenţă, în primul rând, că în ceea ce priveşte excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere vizând anularea Hotărârii nr. 2272/30.07.2018, emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, aceasta a fost soluţionată greşit, întrucât aceasta excepţie nu este întemeiată, iar Tribunalul Arad a admis-o în mod nefondat.

Instanţa de apel reţine că acest act emis de comisie nu poate fi contestat direct în instanţă, ci urmează a fi supus procedurii de validare sau de invalidare de către ANRP, instituţie care emite o decizie ce poate fi contestată în faţa instanţei de judecată. Ori exact aceasta procedura a urmat-o reclamantul, contestând decizia ce i-a fost comunicată de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Astfel, având în vedere situaţia din cazul în speţă, excepţia inadmisibilităţii cu privire la cererea de anulare a Hotărârii nr. 2272/30.07.2018 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 nu este întemeiată, şi prima instanţă a greşit când a admis-o.

Nu se precizează care sunt considerentele susţinute din punct de vedere legal care interzic atacarea acestei hotărâri direct la instanţa de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât, nu există o altă modalitate de atacare, în raport cu prevederile Legii nr. 164/2014, în vigoare la data când i-a fost comunicată hotărârea în cauză.

Ori, ca efect a admiterii cererii sale şi conform dispoziţiei instanţei de judecată în sensul anulării acestei Decizii cu nr. 1464/2018, nu s-ar mai putea menţine Hotărârea nr. 2272/30.07.2018 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti, ca fiind temeinică şi legală.

Motivarea instanţelor de fond în sensul că această excepţie ar fi justificată în raport cu prevederile Legii nr. 164/2014, art. 7 alin. (3) din Legea nr. 290/2003, este nefondată în raport cu situaţia din cazul de faţă, având în vedere întreaga procedura pe care a urmat-o şi faptul că a respectat toate prevederile legale la care fac trimitere instanţele.

Această solicitare a sa privind anularea Hotărârii nr. 2272/2018 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 este o consecinţa a admiterii primului capăt de cerere în ceea ce priveşte anularea Deciziei de validare nr. 6011/07.08.2020 emisă de A.N.R.P. Bucureşti în dosarul nr. x/09.08.2018, prin care a fost validată Hotărârea nr. 2272/30.07.2018 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti.

Cu privire la fondul cauzei, recurentul-reclamant a arătat că la data când a depus cererea de despăgubiri, 10.05.2004, adresată Instituţiei Prefectului jud. Arad - Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 prin care a solicitat acordarea unor despăgubiri şi compensaţii băneşti în temeiul Legii nr. 290/2003, de pe urma refugiului antecesorilor - respectiv părinţilor reclamantului B. şi C., pentru bunurile rămase acolo în Basarabia, erau în vigoare prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, aplicabile speţei prezente.

Din conţinutul prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 precum şi a Legii nr. 290/2003, rezultă incontestabil că actele care atestă existentă dreptului la despăgubiri, pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, declaraţii autentificate.

Recurentul mai arată că un alt argument ce atestă faptul că instanţa de apel şi implicit prima instanţă nu au pronunţat hotărâri legale, este cel potrivit căreia nu i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri pentru nici unul din bunurile ce a aparţinut antecesorului său - tatăl său B., deşi există în acest sens acte oficiale emise în acea vreme de autorităţi.

În mod cu totul nefondat şi nelegal, Curtea de Apel Timişoara reţine faptul că nu ar fi depus la dosarul cauzei acte oficiale care să justifice pretenţiile reclamantului.

La momentul când reclamantul a depus cererea, precum şi ulterior, când a comunicat toate înscrisurile justificative, s-a constituit acest dosar care s-a înregistrat la ANRP Bucureşti si a respectat cerinţele pârâtelor şi solicitările care i-au fost adresate - pentru completarea dosarului în cauză - iar aceste completări au fost făcute în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la acea dată şi aplicabile speţei.

S-a mai arătat că nu s-a luat în considerare nici unul din actele oficiale pe care le-a comunicat, respectiv au fost nesocotite mai multe înscrisuri oficiale pe care le-a depus la dosar, înscrisuri care confirmă dreptul de proprietate al antecesorului său, al tatălui său B..

I se impută faptul că nu ar fi făcut dovada refugiului pentru anul 1944 al tatălui său B., aspect care este în discordanţă cu înscrisurile existente la dosarul cauzei şi cu prevederile legale aplicabile speţei.

Aşa cum reiese incontestabil din însuşi actul său de identitate depus la dosar şi implicit, din certificatul său de naştere, rezultă fără nici o posibilitate de tăgadă că s-a născut în localitatea Holohoreni - Raionul Hotin din Basarabia - Republica Moldova la data de 26.10.1936 şi ulterior, împreună cu părinţii săi, au fost forţaţi să plece de acolo ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de pace între România si puterile aliate şi a venit cu părinţii în localitatea Rîmnicelu (Ştiubei), judeţul Buzău.

La dosarul cauzei există dovezi în acest sens: declaraţia autentică nr. 1441/11.08.2004 din partea lui D. şi E., declaraţia autentică cu nr. x/12.05.2005 pe care reclamantul a dat-o în faţa notarului public F. din Arad.

Ori, apreciază că aceste acte fac dovada explicită asupra faptului că părinţii săi, B. şi C., au fost obligaţi sa părăsească loc. Holohorei, Judeţul Hotin, atunci în primăvara anului 1944, mai precis în martie 1944.

Cele de mai sus sunt susţinute inclusiv prin prevederile legale aplicabile cazului în speţă, care au fost ignorate de instanţele de fond.

Motivarea instanţei de apel este nelegală, întrucât sunt ignorate prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 aplicabile speţei, conform cărora:

"Cererile trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate."

Pentru situaţia prezentă, au fost încălcate atât aceste prevederi legale cât şi cele din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003 ce au făcut obiectul H.G. nr. 1120/2006 şi care în art. 2 alin. (1), (2), (4) fac trimitere expres la faptul că aceste cereri aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate.

Ori aceste prevederi legale au fost completate, modificate, în mod special cu cele ale Legii nr. 164/2014 din 11.12.2014 cu intrare în vigoare din 14.12.2014, cert este că până în prezent nu există nici o interdicţie a legii cu privire la completarea actelor cu declaraţii ale martorilor, care să fie autentificate - aşa cum se menţionează în mod repetat în legile în materie.

Cu privire la solicitarea din cuprinsul acţiunii, de obligare a părţii adverse la plata unor daune cominatorii în cuantum de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la expirarea termenului de 30 zile de la pronunţarea hotărârii definitive şi până la data efectivă a emiterii hotărârii pentru stabilirea despăgubirilor, respectiv compensaţiilor băneşti şi comunicarea acestei hotărâri, recurentul a apreciat că şi aceasta este întemeiată.

Prin hotărârea cu valoare de principiu pronunţată în afacerea Honsby c. Grecia, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în sensul că faza de executare face parte integrantă din noţiunea de «proces» în sensul art. 6 din Convenţie. Potrivit formulei utilizate de judecătorii de la Strasbourg « punctul final al termenului dintr-o procedură examinată în lumina art. 6 par. l este momentul în care dreptul revendicat este realizat efectiv.

A mai arătat că pe de altă parte, raportat la jurisprudenţa curţii, este evident că o perioadă îndelungată de timp şi de asemenea în prezent, i s-a încălcat şi în continuare i se încalcă dreptul la respectul proprietăţii (art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei), aspect care îl îndreptăţeşte să solicite plata despăgubirilor băneşti ce i se cuvin în termenul cel mai scurt posibil. Astfel, întârzierea în punerea în aplicare a hotărârii instanţei de judecată, este de natură a-l prejudicia, fapt care justifică obligarea părţii adverse la plata unor penalităţi de întârziere - daune cominatorii de 100 RON pentru fiecare zi, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data efectivă a emiterii hotărârii pentru stabilirea despăgubirilor şi comunicarea acestei hotărâri.

Atât timp cât Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 îl prejudiciază şi în prezent după o perioadă atât de îndelungată - peste 17 ani, a apreciat recurentul că cererea sa este întemeiată şi pentru acest capăt.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatele - pârâte Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/20003 şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor au depus, fiecare, întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului solicitat respingerea recursului.

Nu a fost formulat răspuns la întâmpinare.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 29 martie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate faţă de data iniţială a dosarului, 21 septembrie 2020, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică hotărârea instanţei de apel sub două aspecte.

Un prim motiv de recurs vizează soluţionarea pretins greşită a excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere prin care se solicita anularea Hotărârii nr. 2272/30.07.2018, emisă de Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 290/2003.

Critica este nefondată.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere vizând anularea Hotărârii nr. 2272/30.07.2018, emisă de Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 290/2003, Înalta Curte reţine că potrivit procedurii prevăzute de art. 6, 7 şi 8 din Legea nr. 164/2014, acest act emis de comisie nu poate fi contestat direct în faţa instanţei, ci urmează a fi supus procedurii de validare sau invalidare de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, aceasta din urmă emiţând o decizie care poate fi contestată în faţa instanţei în termen de 30 de zile de la comunicare.

Astfel, potrivit art. 6-8 din Legea nr. 164/2014:

Art. 6. - (1) Comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, soluţionează cererile de acordare a despăgubirilor, în ordinea înregistrării acestora şi, prin hotărâre, propun acordarea de despăgubiri sau respingerea cererilor.

(2) Hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, însoţită de înscrisurile şi documentele care au fost avute în vedere la emiterea acesteia, se comunică, în termen de 30 de zile de la emitere, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. În acelaşi termen, hotărârea se comunică şi solicitantului.

Art. 7. - (1) Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în baza documentelor transmise, procedează la analizarea dosarelor aferente hotărârilor comisiilor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, din punctul de vedere al existenţei şi întinderii dreptului la acordarea despăgubirilor, în ordinea înregistrării acestora.

(2) În situaţia în care se constată lipsa sau neconcordanţa unor înscrisuri doveditoare, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor poate solicita înscrisurile necesare atât instituţiilor publice, cât şi persoanelor care solicită acordarea de despăgubiri.

(3) În baza documentelor depuse la dosar, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor validează sau invalidează hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi, după caz, emite decizie de validare/invalidare, în tot sau în parte, sub semnătura vicepreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor cu atribuţii de coordonare a aplicării Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare.

(4) În cazul în care se constată că persoana îndreptăţită are dreptul la despăgubiri şi pentru alte bunuri decât cele pentru care s-a stabilit valoarea prin hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin decizia prevăzută la alin. (3), stabileşte şi valoarea bunurilor neevaluate iniţial.

(5) Stabilirea valorii bunurilor neevaluate iniţial în dosarele constituite în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se face potrivit prevederilor acesteia.

(6) Stabilirea valorii bunurilor neevaluate iniţial în dosarele constituite în temeiul Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se face potrivit art. 5.

Art. 8. - Deciziile de validare/invalidare ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii.

Prin urmare, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu poate solicita anularea hotărârii emise de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, ci doar a Deciziei nr. 6011 din 07.08.2020, emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care a fost validată Hotărârea nr. 2272/30.07.2018 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti.

În acord cu raţionamentul instanţei de apel, Înalta Curte reţine că în situaţia în care instanţa ar anula o decizie emisă de ANRP prin care a fost validată hotărârea de respingere a comisiei, cum este cazul în speţă, acest din urmă act nu mai produce efecte, însă acest aspect nu conduce la concluzia că recurentul poate ataca direct la instanţa de judecată hotărârea comisiei de aplicare a Legii nr. 290/2003, în raport cu procedura prevăzută de prevederile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 164/2014.

Hotărârea Comisiei nr. 2272/2018 a cărei legalitate a fost contestată şi a cărei anulare se solicită prin prezentul demers juridic reprezintă un act de procedură emis de Comisie în prima fază procedurală a procedurii administrative reglementată de Legea nr. 290/2003, cu completările şi modificările ulterioare, cu caracter nedefinitiv, de propunere, supus potrivit legii controlului de legalitate exercitat pe cale administrativă de către ANRP şi, implicit, validării/invalidării prin decizia adoptată de aceasta, respectiv Decizia ANRP nr. 6011/07.08.2020. Numai această din urmă decizie este supusă, conform art. 7 alin. (3) din Legea nr. 164/2014, controlului judiciar.

Prin urmare, sub acest aspect, critica este nefondată.

Nici criticile din recurs ce vizează fondul cauzei nu sunt fondate.

Astfel, în esenţă, recurentul critică hotărârea atacată susţinând că art. 4 din Legea 164/2014 nu îi este aplicabil prin raportare la data formulării cererii de despăgubiri, respectiv în anul 2004, când erau aplicabile dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 290/2003, menţionând că dispoziţiile legale pe care instanţele de fond şi-au întemeiat soluţia au încălcat principiul neretroactivităţii legii civile.

Pe de altă parte, recurentul mai susţine că şi în situaţia în care ar fi incidente în cauză dispoziţiile art. 4 din Legea 164/2014, deţine înscrisuri şi declaraţii de martori care le completează pe primele în vederea îndeplinirii condiţiilor pentru a beneficia de despăgubiri.

În ceea ce priveşte inaplicabilitatea în speţă a art. 4 din Legea 164/2014, instanţa de apel a reţinut că "dispoziţiile art. 4 din Legea 164/2014 reglementează modalitatea de administrare a probelor în procedura de stabilire şi de plată a despăgubirilor. Ca atare, cererile nesoluţionate, inclusiv cererea petentului, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate. Or, în condiţiile în care, potrivit art. 26 alin. (2) C. proc. civ., administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor, nu se poate susţine că dispoziţiile art. 4 din Legea 164/2014 contravin principiului neretroactivităţii legii civile, aşa cum în mod eronat afirmă apelantul.".

Recurentul susţine că aplicarea în cauză a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, fără a dezvolta argumente în acest sens şi fără a aduce în concret critici relativ la cele reţinute de instanţa de apel sub acest aspect. Prin urmare, aceasta critică nu poate fi primită, recurentul-reclamant neaducând niciun argument juridic sub acest aspect, doar afirmând că se încalcă principiul neretroactivităţii legii civile.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947:

"Cetăţenii români, deposedaţi ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum şi pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forţate a bunurilor, în condiţiile prezentei legi.".

Având în vedere că Hotărârea nr. 2272/30.07.2018 a Comisiei municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 a fost emisă la data de 30 iulie 2018, fiind validată prin Decizia nr. 6011/07.08.2020 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (atacate în cauza de faţă), se reţine că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 164/2014 (publicată în M. Of. nr. 910 din 15 decembrie 2014), date fiind prevederile art. 3 alin. (1) din acest act normativ, în raport de care dispoziţiile legii referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

În contextul intervenirii modificărilor legislative în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a pretenţiilor ce au obiect acordarea de despăgubiri pentru bunurile care intră în sfera de reglementare a legii speciale, se reţine că o astfel de solicitare a reclamantului a intervenit ulterior adoptării Legii nr. 164/2014.

În forma sa anterioară, Legea nr. 290/2003 prevedea, sub aspect probatoriu, la art. 5 (1) paragraful ultim, că "cererile trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate", textul de lege reglementând, astfel, modalitatea de a face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care beneficiarii legii pot solicita despăgubiri.

Este de precizat însă că la data emiterii hotărârii de respingere a cererii reclamantului (hotărârea nr. 2272/2018 a Comisiei municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 a fost emisă la data de 30 iulie 2018) era deja în vigoare Legea nr. 164/2014 de modificare a actului normativ de referinţă, care, prin norma de la art. 4 - a cărei aplicare prioritară se impune prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant, dar şi în baza regulii tempus regit actum - stabileşte că cererile de despăgubire întemeiate pe prevederile Legii nr. 9/1998, cu modificările şi completările ulterioare "se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate".

Aşadar, dispoziţiile Legii nr. 164/2014, spre deosebire de cele anterioare (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003), modifică regimul mijloacelor de probă admisibile pentru dovedirea îndreptăţirii la măsuri reparatorii, în sensul în care reclamantul este ţinut să dovedească dreptul la despăgubiri, cu acte care atestă acest drept, certificate de autorităţi, ce pot fi doar completate cu declaraţii de martori autentificate.

În cauză, pentru a beneficia de despăgubiri, solicitantul trebuia să facă dovada refugiului său sau al autorului său şi dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile şi asupra recoltelor neculese, aspecte care rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 1 din Legea 290/2003.

În acest context, instanţa de apel a reţinut că deşi reclamantul a prezentat un document intitulat "Certificat", emis de autoritatea locală a comunei Holhoreni de Sus, jud. Hotin, care atestă imobilele pe care autorul său le-a deţinut în satul Chirileanca, nu acelaşi demers l-a utilizat şi în ceea ce priveşte calitatea de refugiat a autorului său, mărginindu-se la a se folosi doar de declaraţii de martori, declaraţia sa şi acte de stare civilă.

Întrucât cererile nr. x/10.05.2004 şi nr. y/05.05.2005 formulate de către reclamant erau nesoluţionate la data intrării în vigoare a noii legi, iar aceasta este de imediată aplicare, conform art. 6 alin. (2) C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 164 din 11 decembrie 2014, şi prin raportare la art. 26 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că dovada dreptului la despăgubiri nu mai putea fi realizată prin declaraţia solicitantului însoţită de declaraţii de martori, fiind obligatorie prezentarea unor acte care să atestă existenţa dreptului la despăgubiri, în speţă, acte certificate de autorităţi care să ateste calitatea de refugiat a autorului în perioada de referinţă a legii, precum: dovada luării în evidenţa populaţiei de organele de specialitate a localităţii unde s-au stabilit refugiaţii (adeverinţe de arhivă sau certificate eliberate de primăriile localităţilor unde s-au stabilit iniţial refugiaţii), carnet de refugiat sau buletin nominal de evacuare, emis de Comisariatul Naţional pentru Evidenţa Populaţiei venite din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa.

Cum această dovadă nu a fost făcută, în mod legal instanţele de fond au considerat că reclamantul nu a dovedit calitatea de refugiat a autorilor săi, propriile declaraţii ale solicitanţilor şi declaraţiile de martori, autentificate, neavând aptitudinea de a dovedi, ci numai de a completa înscrisurile doveditoare privind refugiul autorului, astfel cum rezultă din prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Oricum, modalitatea de interpretare a probelor şi aprecierea dată acestora de către instanţa de apel nu poate fi analizată de către instanţa de recurs, aceasta putând examina numai aspecte de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, în lumina prevederilor art. 488 alin. pct. 1-8 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, având în vedere că cererea reclamantului a fost respinsă pentru nedovedirea cerinţelor prevăzute de lege, criticile legate de obligarea părţii adverse la plata unor penalităţi de întârziere - daune cominatorii nu mai pot fi analizate.

Reţinând, aşadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, cu aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 232 din 9 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2022.