State liability for former head of state's acts: rejection of principal-agent theory for dictatorial repression during 1989 Revolution

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2023

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 8 ianuarie 2021, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, au solicitat instanţei, în calitate de soţie şi fiică a "Luptătorului rănit" C., obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro pentru fiecare reclamantă, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1964, pronunţată la data de 23 noiembrie 2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor ca neîntemeiată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi a respins cererea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, fără cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia civilă nr. 65 din 15 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a fost respinsă cererea de apel formulată de către reclamantele apelante A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul intimat Statul Român prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 1964/23.11.2021 pronunţate de Tribunalul Timiş.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 65 din 15 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, au formulat recurs reclamantele B. şi A. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

După prezentarea pe larg a situaţiei de fapt şi a parcursului litigiului în etapa fondului şi a apelului, recurentele au arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Astfel, au arătat faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 1000 din C. civ. de la 1864, respectiv normele legale referitoare la raportul dintre comitent şi prepus, având în vedere raportul dintre un fost şef de stat şi statul pe care l-a reprezentat.

Arată că fostul preşedinte D., în calitatea sa oficială, nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului, cum greşit apreciază instanţa de apel (în sensul existenţei unei direcţionări sau unui control al preşedintelui).

Raportul a fost tocmai invers, Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte. Acesta din urmă era acela care, prin dispoziţiile sale, angrena Statul Român în raporturile cu terţii, în raporturile interne, precum şi în cele internaţionale, unde Statul Român acţiona în calitate de subiect de drept, fostul preşedinte având atribuţiile unui "conducător de vehicul".

Nu se poate pune astfel problema, cum greşit apreciază instanţa de apel, a existenţei unui raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni unui preşedinte.

În continuare, recurentele arată că, având în vedere interpretarea dată de instanţa de apel, dacă s-ar realiza o analogie cu o societate comercială, ar însemna ca, de fiecare dată când s-ar pune problema, societatea comercială va răspunde şi va fi doar ea sancţionată pentru întreaga activitate infracţională presupus a fi săvârşită, iar organele sale de conducere nu ar avea vreo vină întrucât ele doar ar primi instrucţiuni de la această societate. Raportul este tocmai invers, statul fiind răspunzător pentru acţiunile organului său de conducere. Un părinte răspunde pentru faptele copilului său, chiar dacă acesta din urmă nu a fost direcţionat într-un anume fel de către primul.

Precizează faptul că interpretarea raportului dintre fostul preşedinte şi Statul Român, dată de instanţa de apel, este greşită inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989.

Citând prevederile art. 36 C. proc. civ. şi ale art. 19 alin. (1) C. proc. pen., arată că optica răspunderii instituţiilor, autorităţilor sau statului pentru organele lui a fost adoptată inclusiv în noua reglementare, sens în care face trimitere la art. 221 C. civ.

Arată că şi art. 224 alin. (1) C. civ. prevede o răspundere a statului, iar acest mecanism al răspunderii statului pentru faptele organelor sale de conducere s-a aplicat şi se aplică în continuare şi în alte state, care s-au confruntat cu regimuri totalitare unde au fost ucişi proprii cetăţeni.

Contrar susţinerilor instanţei de fond, Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea şi rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluţiei Române din 1989.

5. Apărările efectuate în cauză

În termen legal, intimata a depus întâmpinare la dosarul cauzei prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Arată că în mod corect a reţinut instanţa de apel împrejurarea că în cauză nu se verifică raportul de subordonare a fostului şef suprem al statului în condiţiile în care fostul preşedinte era reprezentantul statului, iar într-un regim de tip dictatorial, ca cel supus analizei, nu se poate aprecia că statul, prin organismele sale de la acea vreme, avea prerogativa îndrumării, direcţionării şi controlării şefului său suprem, titulatură consacrată în acea perioadă.

Apreciază că Statul Român nu poate fi chemat în judecată pentru a răspunde în calitate de comitent pentru fapta fostului preşedinte. D. nu a avut calitatea de prepus al Statului Român, neacţionând la instrucţiunile şi ordinele statului, neexistând vreo dispoziţie sau vreo însărcinare din partea statului. Nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni fostului preşedinte D.. Or, raportul de subordonare (de prepuşenie) reprezintă principala condiţie specială a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său.

De asemenea, arată că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei au fost săvârşite în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, în condiţiile în care tocmai în considerarea săvârşirii lor, cu depăşirea evidentă a atribuţiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.

Alături de condiţiile generale, pentru angajarea răspunderii comitentului, se cer a fi întrunite şi două condiţii specifice, respectiv existenţa raportului de prepuşenie şi prepusul să fi săvârşit fapta în funcţiile ce i-au fost încredinţate, dovedirea existenţei acestor două condiţii căzând în sarcina victimei prejudiciului.

În concluzie, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat întrucât, contrar celor susţinute de recurentele reclamante, instanţa de apel a dat o dezlegare corectă excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din data de 3 octombrie 2022 a fost acordat termen de judecată la data de 9 februarie 2022, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunţare pe cererea de recurs formulată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentele-reclamante şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Criticile recurentelor reclamante, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greşita interpretare a art. 1000 alin. (1) C. civ., respectiv la raportul dintre comitent şi prepus.

Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv de recurs se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile sau dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

În cauza de faţă, reclamantele au solicitat, în calitate de soţie şi fiică a "Luptătorului rănit" C., obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 300.000 euro pentru fiecare reclamantă, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

Acţiunea a fost promovată urmare a soluţiei de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârşite în timpul Revoluţiei române din 1989.

Înalta Curte reţine că este legală interpretarea dată de instanţa de apel normelor de drept material, întrucât reclamantul nu a justificat poziţia procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte D..

Aceasta întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziţiei legale menţionate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăţie, prejudiciu, raport de cauzalitate) şi întrunirea a două condiţii specifice, respectiv, existenţa unui raport de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Or, în cauză aceste condiţii nu se verifică, câtă vreme raportul de prepuşenie presupune o subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia. Fostul preşedinte, al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susţine că faptele săvârşite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuţiile ori cu scopul funcţiilor încredinţate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Este nefondată susţinerea recurentelor reclamante din memoriul de recurs în sensul că, în realitate, fostul preşedinte "nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât Statul "acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte, cel care, prin dispoziţiile sale, antrena statul în raporturile interne şi cele internaţionale".

Instanţa reţine că această interpretare a textului de lege indicat de reclamante ca temei de drept al acţiunii este una nelegală, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) aşa cum şi-au expus recurentele argumentele în memoriul de recurs, susţinând o "inversare a termenilor raportului juridic".

În realitate, raţionamentul recurentelor reclamante este unul care exclude forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului; acesta poate răspunde direct faţă de victimă, atunci când e acţionat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul).

Înalta Curte reţine că intimatul pârât din cauza pendinte este cel care, prin organele sale reprezentative, a condamnat regimul comunist anterior şi, de asemenea, a adoptat legi speciale (Legea nr. 42/1990 pentru cinstirea eroilor-martiri şi acordarea unor drepturi urmaşilor acestora, răniţilor, precum şi luptătorilor pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989, Legea nr. 341/2004 a recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977) pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, de participanţii la luptele pentru victoria acesteia. Adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de preţuire şi de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţia pentru înlăturarea regimului comunist.

În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluţionarilor (din categoria cărora face parte autorul reclamantelor) şi al moştenitorilor lor, nu doar la distincţii prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir; luptător pentru victoria Revoluţiei; luptător rănit; luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci şi la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilităţi la închirierea şi cumpărarea locuinţelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe şi impozite, indemnizaţii lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum şi alte facilităţi (conform legislaţiei speciale menţionate).

Analogia pe care o face recurentul cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăţi) în legătură cu actele săvârşite de organele acesteia este una neavenită, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice însăşi, aşa încât şi în această ipoteză ar fi vorba despre angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acţiunea dedusă judecăţii, fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

În memoriul de recurs se face referire, în mod formal, la dispoziţiile art. 224 alin. (1) din noul C. civ., fără a se indica, prin raportare la aceste prevederi, în ce ar consta caracterul nelegal al soluţiei.

În ceea ce priveşte solicitarea de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", urmează a fi respinsă ca nefondată având în vedere soluţia de respingere a recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, reţinând că sunt nefondate criticile formulate, va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 65 din 15 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 65 din 15 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2023.