Statute of limitations for contractual liability: Control audit does not restart prescriptive period

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

Deliberând, asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cereri de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la 26 mai 2021, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din 22 aprilie 2010, emis de reclamantă în favoarea numitului B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 260 din 2 decembrie 2021, Tribunalul Braşov a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, şi a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu pârâtul A., ca fiind prescrisă.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 646/AP din 13 aprilie 2022, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 260 din 2 decembrie 2021 a Tribunalului Braşov.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta a considerat că decizia civilă nr. 646 din 13 aprilie 2022 a Curţii de Apel Braşov este nelegală, întrucât instanţa de apel, în mod greşit, a considerat că termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, dată de la care avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

A reiterat situaţia de fapt în sensul că prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, Curtea de Conturi a României a constatat cu ocazia unui control că "Nu au fost respectate cerinţele Standardelor Internaţionale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării", iar pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus luarea măsurilor în vederea recuperării, conform prevederilor legale şi clauzelor contractuale, de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăţilor respective, cu termen de aducere la îndeplinire 30 aprilie 2013, prelungit până la data de 28 iunie 2019.

În conformitate cu art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, ANRP este obligată să se conformeze dispoziţiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, rezultând, fără echivoc, că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când a luat la cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtul A. în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată.

În aprecierea recurentei, faţă de acest moment, dreptul ANRP de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârât prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale este actual, termenul de prescripţie extinctivă nefiind împlinit.

Printr-o altă critică a susţinut că instanţa de apel, în mod greşit, a considerat că acţiunea de control desfăşurată de Curtea de Conturi nu poate constitui cauză de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei.

În dezvoltarea acestei critici a arătat că forţa majoră este o cauză de suspendare a cursului prescripţiei prevăzută de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, iar regula contra non valentem agere non currit praecriptio este invocată pentru a soluţiona unele excepţii de la regula începutului prescripţiei. A subliniat că, fără a fi considerată o cauză de suspendare, regula în discuţie este invocată pentru a susţine fie amânarea începutului prescripţiei extinctive, fie repunerea în termen.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând următoarele argumente:

În aprecierea sa, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost admisă în mod corect, raportat la dispoziţiile art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, întrucât termenul de prescripţie a început să curgă de la data depunerii raportului de evaluare, dată la care reclamanta avea obligaţia de a analiza şi verifica raportul de evaluare. A mai susţinut că avizarea favorabilă a raportului de evaluare de către reprezentanţii reclamantei presupune analizarea raportului şi constatarea conformităţii acestuia.

De asemenea, a arătat că în cauză nu este incident niciunul dintre cazurile de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei reglementate de art. 13-art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

6. Procedura derulată în faţa instanţei de recurs

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (26 mai 2021), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 8 decembrie 2022, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la primul motiv de recurs, încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că, potrivit acestuia, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Deşi nu indică în concret care norme materiale au fost încălcate sau aplicate greşit, Înalta Curte constată că recurenta are în vedere aplicarea greşită a normelor în materia prescripţiei extinctive, aplicabile în cauză, respectiv a Decretului nr. 167/1958, în privinţa momentului de la care curge prescripţia în cauză şi a cauzelor de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, prin raportare la data deciziei Curţii de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013 prin care s-au dispus măsurile de recuperare a prejudiciului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele anterioare.

Între reclamantă şi pârât a intervenit contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În temeiul acestui contract, pârâtul a întocmit şi a înregistrat la ANRP, în luna martie 2009 raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. x, privind imobilul situat în Braşov, str. x, jud. Braşov, drept consecinţă fiind emis în favoarea beneficiarului B. titlul de plată nr. x din 22 aprilie 2010, în cuantum de 500.000 RON.

Cererea dedusă judecăţii vizează obligarea pârâtului la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/2010, susţinându-se că, în urma unei acţiuni de control a Curţii de Conturi, concretizată prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 (definitivă prin respingerea contestaţiei formulată împotriva acesteia, conform sentinţei civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014), a rezultat că imobilul ce a format obiectul dosarului de despăgubire nr. x a fost supraevaluat.

Instanţele de fond, pornind de la premisa că temeiul de drept de care se prevalează reclamanta este răspunderea contractuală - art. 1350 C. civ., au stabilit în mod corect că sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune şi art. 3 din acelaşi act normativ, ce prevede termenul general de prescripţie de 3 ani.

Recurenta critică însă concluzia instanţei de apel în sensul că momentul de început al termenului de prescripţie extinctivă este data predării raportului de evaluare - 23 martie 2009.

Curtea de apel a înlăturat criticile reclamantei în sensul că termenul de prescripţie pentru recuperarea prejudiciului ar începe să curgă de la data când aceasta a luat la cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtul A., reţinând că naşterea dreptului la acţiune nu este legată de efectuarea vreunui demers prejudicial pentru constatarea pagubei sau de constatarea prin raportul Curţii de Conturi a încălcării obligaţiilor contractuale asumate de pârât.

Înalta Curte constată că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Contrar susţinerilor recurentei, nu ar putea fi reţinut ca punct de debut al cursului prescripţiei data emiterii Deciziei Curţii de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013.

Pe un prim palier de analiză, Înalta Curte reţine că, spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, în privinţa căreia art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă stabileşte că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, răspunderea contractuală presupune îndeplinirea întocmai şi la termen a unei obligaţii asumate prin contract, iar art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte în mod clar că, în acest caz, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.

Neîndeplinirea obligaţiei asumate sau îndeplinirea acesteia în mod necorespunzător (cum este cazul reclamat în litigiul pendinte) presupune faptul că încă de la data trecerii termenului în care această obligaţie trebuia îndeplinită sau de la îndeplinirea acesteia în mod necorespunzător se naşte dreptul la acţiunea în atragerea răspunderii contractuale şi implicit curge termenul de prescripţie, iar nu de la emiterea unui act de control ulterior (Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curţii de Conturi).

Or, data la care obligaţia asumată prin contract, aceea de a evalua conform dispoziţiilor legale imobilul, se pretinde că a fost îndeplinită necorespunzător este data depunerii raportului de expertiză, aşa cum în mod corect au reţinut instanţele de fond, respectiv 23 martie 2009, termenul de trei ani împlinindu-se în anul 2012.

Această concluzie este în concordanţă cu considerentele Deciziei nr. 19/2019, prin care Înalta Curte a admis recursul în interesul legii, statuând că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului."

Prin Decizia nr. 19/2019 pronunţată în recurs în interesul legii s-a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările instanţei supreme fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Este adevărat că această decizie are ca premisă un alt tip de raport juridic (acela dintre angajator şi angajat), dar raţionamentul şi argumentele reţinute de Înalta Curte pot fi aplicate mutatis mutandis şi altor tipuri de raporturi juridice, întrucât există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia. De altfel, prin Decizia nr. 39/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins sesizarea Curţii de Apel Constanţa ca inadmisibilă, s-a apreciat că dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 pot fi aplicate şi cauzei pe care s-a grefat sesizarea în discuţie, nefiind necesar să se pronunţe o nouă decizie care să cuprindă argumente identice şi aceeaşi soluţie.

Prin decizia menţionată, ale cărei considerente sunt valabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Având în vedere că, prin considerentele expuse în cadrul acestor decizii obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, s-a statuat că raportul de control al Curţii de Conturi, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie prin el însuşi izvor al creanţei, astfel încât acţiunea de control a Curţii de Conturi nu influenţează în niciun fel momentul de debut al termenului de prescripţie, urmează a fi respinse criticile recurentei.

Mai mult, chiar dacă momentul de început al cursului prescripţiei s-ar raporta la acţiunea de control a Curţii de Conturi, mai exact la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curţii de Conturi, prezenta acţiune ar fi oricum prescrisă, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 26 mai 2021.

Înalta Curte va înlătura ca nefondate şi susţinerile recurentei potrivit cărora instanţa de apel, în mod greşit, a considerat că acţiunea de control desfăşurată de Curtea de Conturi nu poate constitui cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei.

Sub un prim aspect, se constată că la data emiterii Deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curţii de Conturi, invocată ca temei al aplicării suspendării sau întreruperii termenului de prescripţie, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 era deja împlinit. Prin urmare, nu pot fi incidente dispoziţiile art. 13 din Decretul nr. 167/1958 privind suspendarea cursului prescripţiei sau ale art. 16 din acelaşi act normativ referitor la întreruperea cursului prescripţiei, câtă vreme aceste două cauze de prelungire a termenului în care poate fi exercitat dreptul la acţiune sunt aplicabile unor prescripţii aflate în curs, iar nu unor prescripţii deja împlinite, cum este cazul în prezentul litigiu.

În al doilea rând, în acord cu cele statuate de instanţa de apel, Înalta Curte reţine că decizia Curţii de Conturi nu ar putea fi valorificată drept caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, întrucât situaţiile care au o asemenea valenţă juridică sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 13, art. 14 şi art. 16 din Decretul 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În acelaşi sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunţată în recurs în interesul legii, prin care la paragraful 62 s-a reţinut că actul de control al Curţii de Conturi nu poate reprezenta act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive.

Ca atare, în condiţiile în care actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, cu atât mai mult nu pot avea un astfel de efect demersurile ulterioare, care au fost efectuate de reclamantă pentru contractarea serviciilor unui alt evaluator, care să verifice conformitatea raportului de evaluare întocmit de pârât.

Pe cale de consecinţă, actul de control al Curţii de Conturi şi demersurile întreprinse de reclamantă ulterior întocmirii raportului de control nu se încadrează în cazurile expres reglementate la art. 13-art. 16 din Decretul nr. 167/1958, pentru întreruperea sau suspendarea cursului prescripţiei extinctive, acestea neputând marca începutul unui (nou) termen de prescripţie. Din această perspectivă, a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este acela al finalizării demersurilor de verificare a raportului de evaluare întocmit de către pârât ar însemna a lipsi de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei.

În ceea ce priveşte regula contra non valentem agere non currit praecriptio, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în practica instanţelor a fost reţinută în situaţia în care s-a constatat că reclamantul s-a aflat în imposibilitatea materială şi obiectivă de a acţiona, spre exemplu regimul comunist fiind asimilat unei astfel de situaţii.

Însă, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1875 C. civ., potrivit cărora prescripţia curge în contra oricărei persoane care n-ar putea invoca o excepţie anume stabilită prin lege, precum şi că forţa majoră figurează printre cauzele de suspendare, care au caracter legal şi de strictă interpretare şi aplicare.

În acest context legislativ, întrucât în sistemul nostru de drept cauzele de suspendare sunt determinate numai prin lege, s-a reţinut în doctrină că această regulă nu poate fi calificată drept o cauză de suspendare a cursului prescripţiei, ci fie de amânare a începutului prescripţiei, fie de înlăturare a efectului prescripţiei împlinite prin repunerea părţii interesate în termenul de prescripţie, în măsura în care aceasta nu a putut acţiona din motive temeinic justificate.

Se constată însă, că reclamanta nu s-a prevalat în faţa instanţelor de fond de o împrejurare obiectivă, de natură a determina amânarea începutului prescripţiei, şi nici nu a solicitat repunerea în termenul de prescripţie, motiv pentru care nu poate formula asemenea apărări faţă de excepţia prescripţiei dreptului material direct în recurs, raportat la regula statuată în prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care se opune ca în faţa instanţei de recurs să poată fi invocate chestiuni care nu au făcut obiectul dezbaterilor în apel ori nu au fost sesizate de părţi în această cale devolutivă de atac.

Pentru aceste motive, nefiind încălcate sau aplicate greşit normele de drept material care reglementează materia prescripţiei extinctive, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat, menţinând ca legală decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 646/AP din 13 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2022.