Principal’s subrogated right of recourse against tortious agents and exclusion of the victim’s parallel recovery from contributing third parties

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

Deliberând, asupra cauzei reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2016, reclamanta Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti a chemat în judecată pe pârâţii A. şi B., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 875.865,88 RON, respectiv 413.143,71 RON. De asemenea, a solicitat şi plata a 1/2 din cheltuielile de executare achitate către executorul judecătoresc.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 1384 - art. 1386 C. civ. şi art. 861 C. proc. civ.

La 14 iulie 2016, reclamanta a precizat cuantumul sumelor solicitate cu titlu de cheltuieli de executare, respectiv 69.902,61 RON de la fiecare pârât.

Prin sentinţa civilă nr. 13064 din 14 iulie 2016, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2016.

Primul ciclu procesual

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1300 din 20 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis acţiunea. A obligat pe pârâtul A. la plata sumei de 874.865,88 RON, cu titlu de daune, şi la plata sumei de 69.902 RON către reclamanta Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti.

A obligat pe pârâta B. la plata sumei de 413.143,71 RON, cu titlu de daune, precum şi la plata sumei de 69.902 RON către reclamanta Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 857A din 3 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a constatat perimate cererile de apel formulate de pârâţii A. şi B..

4. Decizia pronunţată în recurs

Prin decizia civilă nr. 494 din 6 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 857 A din 3 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Al doilea ciclu procesual

5. Decizia pronunţată în rejudecare

Prin decizia nr. 673A din 19 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a constatat că nu sunt întrunite condiţiile transmiterii succesiunii apelantului-pârât A. pe calea vacanţei succesorale către intimatul Municipiul Bucureşti.

A respins apelul declarat de pârâtul A., ca fiind formulat de o persoană rămasă fără capacitate de folosinţă.

A respins apelul declarat de pârâta B., împotriva sentinţei civile nr. 1300 din 20 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în contradictoriu cu reclamantă Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti şi cu intimaţii C., D. şi Municipiul Bucureşti prin primar general, ca nefondat.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 673A din 19 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta B., formulând următoarele critici:

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat că prin aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa a respins apelul declarat de pârâtă, reţinând că, independent de măsura în care s-ar fi recuperat prejudiciul de la beneficiarii Legii nr. 118/1990, comitentul are dreptul de a recupera de la prepuşii săi integral despăgubirile plătite.

În aprecierea recurentei-pârâte, interpretarea dată sentinţei penale, prin care s-a soluţionat latura civilă, este greşită. Prin sentinţa penală s-a dispus recuperarea prejudiciului în solidar de la Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti, Ministerul Justiţiei, prepuşii celor două instituţii, persoane care au intermediat obţinerea indemnizaţiilor şi beneficiarii drepturilor. Recurenta-pârâtă a apreciat că interpretarea dată de instanţă cu privire la recuperarea prejudiciului ar conduce la recuperarea acestuia de nenumărate ori, de la fiecare instituţie sau persoană, ceea ce este nelegal.

În dezvoltarea acestor critici a susţinut că, la data judecării cauzei în primă instanţă, nu a existat nicio comunicare din partea Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti în sensul că prejudiciul a fost recuperat în totalitate. La data judecării apelului, pârâta a susţinut că a depus întâmpinarea formulată de Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, prin care se solicita respingerea cererii de chemare în garanţie într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, pentru drepturile privind indemnizaţia care a fost plătită beneficiarilor, deoarece aceasta a fost recuperată prin Casele teritoriale de pensii.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susţinut că a pretinde achitarea unei sume din prejudiciul deja recuperat ar însemna o îmbogăţire fără justă cauză.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., a mai arătat că extinderea sferei de aplicare a dispoziţiilor procedurale vizează şi dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta-pârâtă a criticat că instanţa nu a dat curs solicitării sale de repunere pe rol a cauzei, astfel cum a solicitat prin notele scrise, prin urmare instanţa nu a întreprins toate mijloacele necesare în vederea soluţionării cauzei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză

La 26 noiembrie 2021, Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti a comunicat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă B. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare.

8. Procedura de filtrare

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 iunie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată pentru soluţionare la 8 decembrie 2022, când instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor expuse în continuare.

Înalta Curte are în vedere că, potrivit cadrului procesual configurat prin elementele cererii introductive, a fost dedus judecăţii instanţei de fond un raport juridic obligaţional pe temeiul răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului. Obiectul litigiului îl constituie acţiunea în regres formulată, în calitate de comitent, de reclamanta Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti împotriva prepuşilor săi, pârâţii A. şi B., pentru recuperarea despăgubirilor plătite Casei de pensii a Municipiului Bucureşti în baza sentinţei penale nr. 378/F din 7 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2007, definitivă şi irevocabilă.

În baza acestei sentinţe penale a fost încuviinţată executarea silită la cererea creditoarei Casa de pensii a Municipiului Bucureşti, iar reclamanta, obligată în solidar cu pârâţii, a achitat creditoarei despăgubiri în cuantum de 874.865,88 RON, reprezentând prejudiciul stabilit în sarcina pârâtului A., şi în cuantum de 413.143,71 RON, reprezentând prejudiciul stabilit în sarcina pârâtei B., cât şi cheltuielile de executare.

Instanţele de fond, reţinând puterea de lucru judecat a sentinţei penale prin care a fost atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâţilor A. şi B. şi constatând că reclamanta a achitat despăgubirile stabilite în sarcina prepuşilor săi, au apreciat ca întemeiată acţiunea în regres formulată de reclamanta Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti.

Recurenta-pârâtă critică însă concluzia instanţei de apel în sensul că reclamanta, în calitate de comitent, are dreptul să recupereze de la prepuşii săi integral despăgubirile plătite, independent de măsura în care s-ar fi recuperat prejudiciul de la beneficiarii Decretului-lege nr. 118/1990.

Luând în examinare primul motiv de recurs, încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că, potrivit acestuia, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Deşi nu indică în concret care este norma materială încălcată sau aplicată greşit, Înalta Curte constată că recurenta are în vedere aplicarea greşită a prevederilor în materia regresului comitentului, aplicabile în cauză, respectiv a art. 99 -998 raportat la art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Astfel, din perspectiva legii civile aplicabile sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. Prin urmare, în raport cu data săvârşirii faptei ilicite reţinute în sarcina pârâtei sunt aplicabile, sub aspectul dreptului material, dispoziţiile C. civ. de la 1864, data sesizării instanţei civile cu prezenta acţiune în regres atrăgând incidenţa legii noi numai sub aspect procedural.

Strâns legat de prima critică, recurenta-pârâtă a mai susţinut că interpretarea sentinţei penale nr. 378/F din 7 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti de către instanţele de fond este greşită, întrucât ar permite o dublă reparaţie a prejudiciului, determinând o îmbogăţire fără justă cauză. Faţă de această critică, care vizează respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii menţionate, Înalta Curte urmează a analiza motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se impune a fi analizat în ce măsura s-a respectat autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 378/F din 7 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a tranşat raportul juridic primar (iniţial), fiind angajată răspunderea civilă delictuală a prepuşilor pentru fapta proprie şi a comitentului pentru fapta prepuşilor, creându-se premisele acţiunii în regres dezbătute în prezenta cauză.

Astfel, contrar recurentei-pârâte, instanţele de fond au reţinut în mod corect că titlul executoriu reprezentat de sentinţa penală nr. 378/F din 7 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, definitivă şi irevocabilă (prin decizia penală nr. 141/A din 8 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi, respectiv decizia nr. 1583 din 9 mai 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) nu poate fi cenzurată în prezenta cauză.

În baza acestei sentinţe a fost încuviinţată executarea silită la cererea creditoarei Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, iar reclamanta, obligată în solidar cu pârâţii, a achitat creditoarei sumele de bani stabilite de instanţa penală în sarcina pârâţilor.

Prin urmare, întrucât în temeiul titlului executoriu reprezentat de această hotărâre penală, reclamanta, în calitate de comitent, a plătit efectiv despăgubirile stabilite în sarcina prepuşilor săi (pârâţii), reiese că în prezenta cauză instanţele de fond au fost învestite să analizeze doar temeinicia dreptului comitentului de a se regresa împotriva prepuşilor pentru sumele plătite, fără a mai putea fi pus în discuţie prejudiciul, deja achitat, ca element al acţiunii în răspundere civilă delictuală, care a fost soluţionată definitiv şi irevocabil prin hotărârea penală.

Cu alte cuvinte, în litigiul pendinte se analizează raportul juridic civil de regres şi se pun în discuţie doar consecinţele ce decurg, între comitent şi prepus, din efectuarea de către comitent a plăţii despăgubirilor.

Or, recurenta-pârâtă a criticat fără temei tocmai dreptul reclamantei, în calitate de comitent, de a recupera de la prepuşii săi integral despăgubirile efectiv plătite, invocând în favoarea sa aspecte care ţin de raportul juridic obligaţional dintre comitent şi persoana prejudiciată - Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti.

Sub aspectul interpretării şi aplicării normelor materiale în cauză, relevant este dreptul comitentului care a plătit despăgubirile de a se regresa împotriva prepusului, drept care decurge din natura răspunderii comitentului de a fi o răspundere pentru fapta altuia, al cărei fundament este ideea de garanţie pe care acesta o are faţă de victimă.

Prin urmare, cum comitentul avansează în locul prepusului despăgubirile datorate de acesta victimei şi cum ceea ce prevalează este răspunderea pentru fapta proprie, este echitabil ca, în final, prepusul care a comis fapta ilicită să suporte singur prejudiciul pe care l-a cauzat, comitentul fiind îndreptăţit să recupereze integral suma plătită cu titlu de despăgubire.

Comitentul plătind ca garant, preia prin subrogare, drepturile şi acţiunile victimei, astfel că temeiul juridic al acţiunii comitentului îl constituie dispoziţiile art. 999 - 999 din C. civ. de la 1864, respectiv acelaşi temei pe care îl are şi acţiunea victimei împotriva prepusului.

Rezultă astfel, că raportul de regres are în conţinutul său dreptul subiectiv al creditorului plătitor (comitentul) la urmărirea debitorului (prepusului) pentru recuperarea integrală a plăţii făcute în vederea executării obligaţiei proprii faţă de creditorul iniţial (victima faptei ilicite), cât şi obligaţia de plată a întregii datorii a debitorului către creditorul plătitor, născută ca urmare a plăţii efectuate de acesta.

Aceste repere privind calificarea dreptului de regres permit a se reţine ca nefondată şi critica referitoare la eventuala îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei. Dimpotrivă, prin regres se evită o îmbogăţire fără justă cauză a prepusului (debitor) în dauna comitentului - plătitor.

Pe de altă parte, reclamanta nu este creditorul îndreptăţit la despăgubiri în temeiul hotărârii penale, ci aceasta urmăreşte doar să recupereze sumele achitate în locul prepusului. Rezultă astfel, că reclamanta nu ar putea obţine o dublă reparaţie, întrucât nu este cea îndreptăţită să recupereze despăgubirile achitate de la beneficiarii Decretului-lege nr. 118/1990.

Totodată, Înalta Curte mai observă că în considerentele deciziei penale nr. 141/A din 8 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2007, menţinute prin decizia nr. 1583 din 9 mai 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub aspectul laturii civile a cauzei s-a reţinut că: "Părţile vătămate din cauză au formulat pretenţii raportându-se la sumele de bani nerecuperate încă, după cum rezultă din înscrisurile depuse de către acestea, indicând cuantumul prejudiciului ce a fost deja recuperat.

Totodată, Curtea mai constată că inculpaţii au posibilitatea, în eventualitatea în care vor achita despăgubirile, să se îndrepte împotriva beneficiarilor adeverinţelor pentru partea din prejudiciul imputabilă acestora, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, regulile referitoare la răspunderea civilă sunt instituite numai în favoarea celui vătămat, neoperând în favoarea celui ce a contribuit la producerea pagubei."

Cât priveşte eventuala îmbogăţire fără justă cauză a Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti în situaţia în care a recuperat acelaşi prejudiciu şi de la beneficiarii Decretului-lege nr. 118/1990, Înalta Curte reţine că analiza acestei critici antamează incidenţa răspunderii în temeiul acestui fapt juridic licit, prin urmare excedează obiectului prezentului litigiu, în condiţiile în care instanţa nu a fost învestită cu o acţiune în restituire, ci a fost învestită cu o acţiune în regres, în care Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti nu are calitatea de parte.

În consecinţă, Înalta Curte constată legalitatea deciziei recurate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Sub un ultim aspect criticat, subsumabil motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu motivului de casare prevăzut de pct. 4, cum a indicat recurenta-pârâtă, Înalta Curte are în vedere critica referitoare la rolul activ al instanţei, prin care se reproşează acesteia că nu a dat curs solicitării de repunere pe rol a cauzei, astfel cum aceasta a solicitat prin notele scrise, prin urmare nu a întreprins toate mijloacele necesare în vederea soluţionării cauzei.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că în şedinţa din 8 martie 2021, în faţa curţii de apel, apelanta-pârâtă a depus la dosar cauzei întâmpinarea formulată de Casa de pensii a Municipiului Bucureşti la cererea de chemare în garanţie formulată de Agenţia pentru plăţi în dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti. La 18 martie 2021, a comunicat note scrise prin care a solicitat, în temeiul art. 400 C. proc. civ., repunerea pe rol a cauzei, în situaţia în care instanţă consideră că înscrisul depus nu este concludent, fiind necesare lămuriri sau probe, pentru dezlegarea corectă a cauzei.

Luând în examinare criticile recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 22 C. proc. civ., motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind incident.

Dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., invocate de recurenta-pârâtă constituie esenţa rolului judecătorului în activitatea de înfăptuire a justiţiei, şi anume stabilirea situaţiei de fapt în baza probelor administrate.

Judecătorul are posibilitatea de a manifesta rol activ, în limitele prevăzute de lege, însă, ca regulă, neexercitarea acestei facultăţi nu reprezintă un motiv pentru desfiinţarea hotărârii. În schimb, dacă o normă legală stabileşte nu numai dreptul, ci şi obligaţia judecătorului de a avea rol activ, neîndeplinirea acesteia poate duce la desfiinţarea hotărârii prin intermediul apelului sau recursului.

Contrar aprecierilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că ordonarea unor probe din oficiu nu este o obligaţie pentru judecător, ci doar o facultate, aşa cum rezultă din prevederile art. 254 alin. (5) teza a II-a C. proc. civ., precum şi alin. (6) al aceluiaşi articol, care prevede că "părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii."

De asemenea, nu reprezintă o obligaţie pentru instanţă nici repunerea cauzei pe rol, în condiţiile în care art. 400 C. proc. civ. stipulează astfel: "Dacă, în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părţilor."

Ca atare, întrucât rolul activ al judecătorului, conturat de dispoziţiile art. 22 raportat la art. 400 C. proc. civ., nu impunea obligaţia de a repune cauza pe rol pentru a solicita lămuriri sau administrarea unor probe, Înalta Curte reţine că instanţei de apel nu i se poate imputa o greşeală de judecată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că nu sunt întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi cod, urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 673 A din 19 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2022.