Prescription of indemnity action for passage servitude: limitation period runs from effective exercise of right, not its constitution

Şedinţa publică din data de 06 decembrie 2022

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Mureş sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâţilor B. S.R.L., C. S.R.L., S.C. D. S.R.L. şi E. şi F. la plata în solidar a contravalorii folosinţei dreptului de servitute de 2,8 RON/mp/lună din suprafaţa de teren reprezentând căile de acces în suprafaţă totală de 5479 mp înscrisă în Cf x cu nr. cadastral x topo xc, x pentru perioada 1.02.2017-31.01.2019, în valoare totală de 368188,8 RON, obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente sumei de 368188,8 RON de la data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1471/11.11.2021, Tribunalul Mureş - învestit prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei de către Judecătoria Târgu Mureş - a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată prin întâmpinările pârâţilor E. şi F. şi S.C. D. S.R.L. şi din oficiu în privinţa pretenţiilor formulate împotriva pârâţilor S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca prescrisă, respingând, totodată, cererea pârâţilor E. şi F., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.R.L. privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 286/17.03.2022, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamanta S.C A. S.A împotriva sentinţei menţionate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Problema de drept ridicată prin motivele de apel a fost analizată în mod insuficient sau doar superficial, iar cauza se regăseşte, cel puţin parţial, în contradicţia între argumentele expuse în motivarea hotărârii.

Astfel, prin apelul declarat, a fost criticat modul în care a fost soluţionată excepţia prescripţiei extinctive, din perspectiva distincţiei necesare între cererea în fixarea cuantumului despăgubirii şi cererea de solicitare a plăţii despăgubirii, în legătură cu despăgubirea la care este îndreptăţit proprietarul fondului aservit şi la care trebuie să fie obligat proprietarul fondului dominant în baza art. 619 C. civ. de la 1864.

Distincţia este esenţială, dat fiind că pretenţia în fixarea despăgubirii vizează stabilirea, de fapt, a substitutului însuşi atributului/atributelor dreptului de proprietate asupra fondului aservit care au fost/sunt afectate ori diminuate prin instituirea servituţii. Pretenţia de plată a despăgubirii vizează însă obligaţia, din partea deţinătorului fondului dominant, de a achita contravaloarea acestui substitut, astfel cum a fost fixat (fie prin înţelegerea proprietarilor fondurilor, fie de către instanţa de judecată).

Rezolvarea excepţiei prescripţiei extinctive este determinată direct de această distincţie, iar în speţa de faţă acest lucru trebuia observat.

Cu referire la prescriptibilitatea acţiunii în despăgubiri, instanţa de apel a arătat, pe de o parte, faptul că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 619 C. civ., ce reglementează dreptul de a cere fixarea unei despăgubiri şi a reţinut aplicabilitatea art. 616 C. civ. de la 1864, în sensul că este vorba despre stabilirea despăgubirii pentru pagubele ce s-ar putea ocaziona fondului aservit prin constituirea servituţii, dar, pe de altă parte, s-a raliat opiniei instanţei de fond, considerând că este vorba despre un drept de creanţă, căruia îi corespunde o acţiune în despăgubiri prescriptibilă în termen de 3 ani, calculat de la data stabilirii dreptului de servitute.

Această motivare generează confuzie în legătură cu soluţia de respingere a apelului. Pare că s-a înţeles diferenţa între fixarea cuantumului despăgubirii şi solicitarea plăţii acesteia, dar aceasta nu mai este urmărită consecvent şi în privinţa dreptului proprietarului fondului aservit. Acest drept este calificat pur şi simplu ca fiind unul de creanţă, ce ar avea substanţa în "lezarea interesului patrimonial concretizat bănesc" şi i se atribuie acest regim de prescriptibilitate.

Tot într-o manieră contradictorie, instanţa de apel a considerat eronată, pe de o parte, referinţa pe care reclamanta a făcut-o în ceea ce priveşte caracterul succesiv al trecerilor peste terenul aservit şi faptul că acesta dă naştere unor obligaţii succesive de plată, dar, imediat în paragraful următor, a arătat că situaţia ar fi fost distinctă dacă dreptul cu privire la acordarea despăgubirilor ar fi fost solicitat şi stabilit prin prestaţii succesive în cuprinsul termenului de prescripţie, iar prin prezenta acţiune s-ar fi solicitat nu stabilirea dreptului de despăgubire, ci plata efectivă şi corelativă prestaţiilor succesive.

În această privinţă, instanţa de apel a încadrat manifest greşit ideea expusă în apel, deoarece referirea la caracterul succesiv al trecerilor peste terenul aservit, proprietatea reclamantei s-a făcut în legătură cu cea de-a doua pretenţie din petitul nr. 1 al cererii de chemare în judecată, aceea de plată efectivă a despăgubirii, pentru perioada cuprinsă între 01.02.2017-31.01.2019.

Aceste considerente din decizia instanţei de apel contrazic considerentele anterioare, şi anume faptul că art. 619 C. civ. de la 1864 reglementează dreptul de a cere fixarea despăgubirii, substanţa acestei despăgubiri fiind pagubele ce s-ar putea ocaziona fondului aservit prin constituirea servituţii, deoarece dreptul de servitute nu dă naştere unei obligaţii de plată a lipsei de folosinţă/chirie în sarcina fondului dominant.

Instanţa de apel a preluat greşit afirmaţiile pe care le conţine apelul şi cu privire la o altă chestiune esenţială în rezolvarea excepţiei prescripţiei extinctive, aspect ce relevă motive străine de natura cauzei, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, a fost atribuită recurentei pretenţia acordării de despăgubiri pentru folosinţa terenului, pe temeiul răspunderii civile delictuale, cu toate că susţinerile din apel referitoare la acţiunea în răspundere civilă delictuală şi, corelativ, la momentul de început al termenului de prescripţie prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, erau critici la adresa motivelor pentru care prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

Modul în care instanţa de apel s-a raportat la motivele de apel ţine, de fapt, de planul nemotivării adecvate a deciziei instanţei de apel în legătură cu termenul de prescripţie al acţiunii în despăgubiri pentru constituirea servituţii.

Dacă instanţa de fond a încercat, prin corelaţia cu acţiunea în răspundere civilă delictuală, să explice prescriptibilitatea în termen de 3 ani a acţiunii în despăgubiri, instanţa de apel s-a rezumat doar la a constata că termenul de prescripţie de 30 de ani invocat de reclamantă nu are nicio legătură cu acţiunea în pretenţii/despăgubiri, ci se referă la acţiuni ce vizează drepturile reale enumerate de art. 21 din Decretul nr. 167/1958, fără a motiva, în niciun fel, respingerea argumentelor expuse în cererea de apel, argumente care au fost motivate şi susţinute atât doctrinar cât şi jurisprudenţial.

- Prin soluţia pronunţată, au fost încălcate prevederile art. 616, 619 şi 620 din vechiul C. civ., precum şi dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Pe fondul considerentelor contradictorii şi a lipsei de analiză a unor chestiuni esenţiale, decizia instanţei de apel înseamnă, în ceea ce priveşte prescriptibilitatea acţiunii în despăgubiri ce trebuia rezolvată în prezenta cauză, faptul de a fi pus semnul egalităţii între fixarea şi plata despăgubirilor.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat atât stabilirea despăgubirii cuvenite pentru constituirea însăşi a drepturilor de servitute în favoarea intimatelor societăţi comerciale şi a intimaţilor pârâţi Groza, cât şi plata efectivă a sumei cuvenite: plata a fost cerută pentru trecerile deja exercitate, în raport cu caracterul succesiv al trecerilor peste teren, după fixarea de către instanţă a cuantumului despăgubirii per mp, doar în acest sens fiind vorba despre plata în limita unui termen de prescripţie de 3 ani anterior formulării acţiunii.

Cu toate că a reţinut formularea celor două pretenţii şi temeiul juridic reprezentat de art. 616 şi 619 C. civ. de la 1864, instanţa de apel a rămas, în ceea ce priveşte calificarea dreptului la fixarea despăgubirii, la aceea a unui drept de creanţă. A văzut în acesta, de fapt, un drept la reparaţie pentru "lezarea interesului patrimonial concretizat bănesc".

Or, art. 616 din vechiul C. civ. reglementează obligaţia de despăgubire ce revine proprietarului fondului dominant faţă de proprietarul fondului aservit, însă nu ca o simplă reparaţie, ci în contrapartidă cu afectarea dreptului de proprietate. În acest sens, servitutea de trecere nu este gratuită.

În acest sens, art. 616 se corelează cu art. 619 din vechiul C. civ., aducând chestiunea stabilirii despăgubirii pentru pagubele ce s-ar putea ori chiar sunt ocazionate de constituirea servituţii în planul stabilirii substitutului pentru afectarea dreptului de proprietate asupra fondului aservit.

În consens cu analiza făcută în doctrina de specialitate la care am făcut referire directă în cuprinsul motivelor de apel, prescriptibilitatea acţiunii prin care se urmăreşte fixarea însăşi a despăgubirii cuvenite pentru constituirea servituţii se ataşează firesc planului drepturilor reale, nicidecum celui al drepturilor de creanţă, aşa cum a considerat instanţa de apel.

Din această perspectivă, este cert faptul că legiuitorul a dorit ca regimul drepturilor reale să fie unul consecvent. Atât timp cât titularul unui drept de servitute are la îndemână o acţiune confesorie pentru obligarea la recunoaşterea şi respectarea dreptului său, ca acţiune prescriptibilă în termen de 30 de ani de la data constituirii servituţii, este cu totul nejustificat ca titularului dreptului de proprietate să i se recunoască, pentru afectarea atributelor din conţinutului dreptului său de proprietate, o simplă acţiune personală, prescriptibilă în termenul de 3 ani calculat de la data constituirii servituţii. Este corect şi proporţional a i se pune la îndemână doar o acţiune prescriptibilă, dar una prescriptibilă în acelaşi termen, dacă şi atunci când ceea ce este afectat şi trebuie acoperit/reparat/remediat ţine de atributele acestui drept, singurul pe care legiuitorul l-a stabilit a fi un drept deplin.

Aşezând acţiunea în despăgubiri pentru constituirea servituţii în planul ei firesc, al drepturilor reale care sunt antrenate în raportul juridic de drept material, se cuvine constatat faptul că, în mod manifest, instanţa de apel a greşit atunci când a apreciat că pârâta ar fi făcut o confuzie între caracterul real al acţiunii în stabilirea servituţii şi cel personal al acţiunii în despăgubirea proporţională cu pagubele ce s-ar putea ocaziona.

Din acest punct de vedere, nu este vorba despre imprescriptibilitatea dreptului de a solicita despăgubiri în cazul unui drept de servitute constituit permanent, cum greşit s-a menţionat în motivarea deciziei. Nu s-a afirmat că acţiunea promovată este imprescriptibilă, dimpotrivă, din cererea de apel rezultă că acţiunea este privită ca fiind supusă prescripţiei extinctive.

Acţiunea prevăzută de art. 619 C. civ. de la 1864 nu se supune prescripţiei extinctive aplicabile drepturilor de creanţă, iar în acest sens instanţa de apel ar fi fost ţinută să aplice corect art. 21 din Decretul nr. 167/1958, prin care s-a stipulat că dispoziţiile sale "nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uzabitaţie, servitute şi superficie".

Contrar considerentelor deciziei de apel, prin art. 21 din Decretul nr. 167/1958 nu s-a limitat dreptul la acţiune privitor la drepturile reale numai la instituirea acestor drepturi, ci s-a avut în vedere plenitudinea aspectelor ridicate fie de stabilirea, fie de respectarea, fie de afectarea acestor drepturi.

Aplicând incorect această normă şi pe fondul calificării dreptului la despăgubiri pentru constituirea servituţii ca fiind un simplu drept de creanţă, instanţa de apel a luat greşit în considerare ca termen de prescripţie pe acela general de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Concordant caracterului acţiunii în fixarea despăgubirii pentru constituirea servituţii ca fiind o acţiune ataşată însuşi dreptului real, ceea ce trebuia observat şi respectat de instanţa de apel este termenul de prescripţie instituit în privinţa drepturilor reale de prevederile vechiul C. civ.

Din acest punct de vedere, corelaţia dintre normele vechiul C. civ. şi cele din Decretului nr. 167/1958 s-a făcut în sensul menţinerii exprese sau implicite a unor dispoziţii privitoare la prescripţia extinctivă, între care şi termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ.

III. Apărările formulate în cauză

Intimatele - pârâte C. S.R.L. şi B. S.R.L. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând, totodată, în situaţia respingerii acestei excepţii, respingerea recursului ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii - pârâţi E. şi F. au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimatele - pârâte prin întâmpinare, se constată că nu este fondată, întrucât motivele de recurs sunt susceptibile de a fi evaluate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi expuse în analiza acestora.

În conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

A contrario din acest text de lege, nu intervine sancţiunea nulităţii recursului în integralitatea sa în situaţia în care au fost invocate mai multe motive de recurs, iar unele sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe acelaşi temei, faptul că nu este incident motivul de casare invocat în mod explicit de către recurent nu conduce la aplicarea sancţiunii nulităţii căii de atac exercitate, stabilirea corectei încadrări urmând a se face de către instanţa de recurs, independent de calificarea juridică dată de parte.

În consecinţă, excepţia nulităţii recursului va fi respinsă ca neîntemeiată.

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, este de menţionat faptul că recurenta - pârâtă A. S.A. a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea pot fi analizate exclusiv din perspectiva modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.

Astfel, se constată că recurenta a formulat, în esenţă, aceleaşi critici pentru a reproşa instanţei de apel atât inserarea unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei, cât şi încălcarea normelor de drept substanţial. Or, eventuala constatare de către instanţa de recurs a nelegalităţii deciziei de apel faţă de modul greşit de aplicare a legii, ar releva şi insuficienta motivare în fapt şi în drept a deciziei, fiind inutil a se cerceta subsecvent şi dacă există vreo contradicţie între considerentele deciziei.

Cât priveşte susţinerile recurentei vizând existenţa unor motive străine de natura cauzei, trebuie observat că, pentru a fi aplicabilă, cea de-a doua teză de la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. presupune ca hotărârea să cuprindă numai asemenea motive. Recurenta nu a pretins, însă, o asemenea ipoteză, drept pentru care susţinerile pe acest aspect urmează a fi avute în vedere tot în contextul motivului de casare prevăzut la pct. 8 al art. 488.

Se impune a se sublinia, prioritar, că, potrivit motivelor de recurs, următoarele aspecte nu sunt contestate: drepturile de servitute ale pârâţilor, în considerarea cărora s-a formulat cererea în pretenţii dedusă judecăţii, au fost constituite prin acte juridice distincte, încheiate în formă autentică şi intabulate în cartea funciară; raportat la data naşterii drepturilor de servitute, sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864, respectiv cele din art. 616 şi art. 619.

În schimb, recurenta - pârâtă contestă modul de aplicare în cauză, de către instanţa de apel, a acestor dispoziţii legale, iar criticile formulate sunt fondate, pentru considerentele ce succed.

În conformitate cu art. 616 C. civ., "Proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorire de a-l despăgubi în proporţie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona."

Art. 619 C. civ. prevede că "Acţiunea de despăgubire în cazul prevăzut prin art. 616 este prescriptibilă; iar trecerea trebuie să urmeze după prescripţie, deşi acţiunea de indemnitate nu s-ar mai putea admite."

Acţiunea la care se referă art. 616 şi art. 619 C. civ. vizează fixarea despăgubirii cuvenite proprietarului fondului aservit pentru pagubele cauzate de servitutea de trecere, iar o asemenea acţiune este distinctă de cea având ca obiect plata efectivă a despăgubirii, după stabilirea ei, în cazul în care plata nu se face de bunăvoie de către titularul dreptului de servitute.

Or, după cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs, deşi a reţinut că art. 619 C. civ. reglementează dreptul de a cere fixarea unei despăgubiri, instanţa de apel a aplicat, în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, regimul juridic al acesteia, corespunzător dreptului de creanţă izvorât din titlul de despăgubire, respectiv din titlul prin care s-a fixat indemnitatea.

Trebuie observat că norma în discuţie stabileşte doar caracterul prescriptibil al acţiunii în despăgubiri, fără a reglementa nici termenul prescripţiei extinctive, nici momentul de început al cursului prescripţiei.

Din acest punct de vedere, deosebirea faţă de reglementarea din C. civ. actual este evidentă, întrucât art. 620 alin. (1) din C. civ. din 2011 prevede în mod expres că "Termenul de prescripţie pentru dreptul la acţiunea în despăgubire pe care o are proprietarul fondului aservit împotriva proprietarului fondului dominant începe să curgă din momentul stabilirii dreptului de trecere".

Diferenţa de reglementare nu decurge numai din modul de redactare a normei, astfel încât cele două reglementări să fie asimilate în privinţa regimului juridic al prescripţiei, subsumat identităţii de raţiune în edictarea normelor succesive.

În prezent, servitutea legală de trecere, la care se referă art. 616 şi art. 619 C. civ. de la 1864, nu se mai regăseşte ca atare, fiind reglementat dreptul legal de trecere, încadrat în mod expres de către legiuitor în categoria limitelor legale ale exercitării dreptului de proprietate şi care este un drept personal. Or, în vechea reglementare, servitutea legală de trecere relevă un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate.

Prin urmare, în analiza regimului juridic al prescripţiei dreptului la acţiunea în despăgubiri nu se poate poate porni de la premisa că art. 619 C. civ. de la 1864 are acelaşi conţinut cu actualul art. 620 alin. (1), astfel cum, în mod greşit, a procedat instanţa de apel.

În absenţa unei prevederi exprese în cuprinsul art. 619 C. civ. de la 1864 a termenului de prescripţie extinctivă şi a momentului de început al cursului prescripţiei, sunt aplicabile, fără îndoială, regulile de drept comun în materia prescripţiei extinctive, ţinându-se cont, însă, de specificitatea instituţiei juridice a servituţii.

După cum s-a arătat, în mod corect, prin motivele de recurs, obligaţia proprietarului fondului dominant de despăgubire a proprietarului fondului aservit reflectă afectarea dreptului de proprietate prin sarcina servituţii de trecere, proprietarul fondului aservit fiind lipsit de prerogativa folosinţei imobilului său pe întreaga durată a servituţii.

În termenii art. 616 C. civ., despăgubirea se cuvine pentru pagubele ocazionate de trecerea pe locul vecinului în scopul exploatării fondului dominant, proporţional cu acestea. Aşadar, paguba constă în lipsa de folosinţă a fondului aservit, care trebuie acoperită prin despăgubire.

Or, în absenţa exercitării efective a dreptului de servitute nu se poate vorbi despre producerea vreunei pagube şi nici despre un drept la acţiune pentru solicitarea contravalorii lipsei de folosinţă a fondului aservit.

Raportul juridic dintre părţi se răsfrânge şi asupra prescripţiei dreptului la acţiunea în despăgubiri, astfel cum preconizează recurenta - pârâtă, chiar dacă aceasta a identificat în mod greşit efectele asupra prescripţiei extinctive ale modului de exercitare a drepturilor fiecăreia dintre părţile raportului juridic născut din constituirea servituţii, în sensul calificării acţiunii ca fiind una reală. În realitate, se impune corelarea corespunzătoare a prescripţiei cu momentul naşterii dreptului material la acţiune.

Astfel, în ceea ce priveşte susţinerile recurentei - pârâte, trebuie reamintit că, de regulă, caracterul real sau personal al oricărei acţiuni este asigurat de natura dreptului subiectiv valorificat prin acţiune, respectiv drept real sau drept de creanţă, în măsura în care nu există o prevedere legală prin care se stabileşte un anumit caracter al acţiunii, independent de natura dreptului subiectiv ori prin care, în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, care interesează în cauză, se reglementează termenul şi/sau curgerea prescripţiei în ipoteza unei anumite acţiuni.

Recurenta - pârâtă a identificat o asemenea normă în art. 1890 C. civ. de la 1864, conform căruia "Toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua-credinţă."

Potrivit recurentei, norma ar continua să fie aplicabilă în cazul acţiunii în despăgubiri prevăzute de art. 619 C. civ., în pofida reglementării din Decretul nr. 167/1958, întrucât art. 12 al acestui act normativ prevede că "Dispoziţiile Decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie."

Or, potrivit unei interpretări constante a doctrinei şi jurisprudenţei, art. 12 are în vedere doar acţiunile prin care se exercită un drept real, respectiv dreptul de proprietate sau un dezmembrământ al acestuia, nu şi acţiunile personale, pentru care este incident Decretul nr. 167/1958. Întrucât acţiunea în despăgubiri nu este exercitată de către titularul dreptului real de servitute, ci de proprietarul fondului aservit, nu se poate considera că prin intermediul acestei acţiuni se valorifică un drept real, pentru a se vorbi despre o acţiune cu acelaşi caracter.

Totodată, nu există prevedere legală prin care se reglementează termenul şi/sau curgerea prescripţiei în ipoteza acţiunii în despăgubiri prevăzute de art. 616 şi art. 619 C. civ. de la 1864.

Prin urmare, nu este posibilă calificarea acţiunii în despăgubiri ca fiind una reală şi excluderea de la aplicare a prevederilor Decretului nr. 167/1958, în virtutea art. 12 din acest act normativ.

Susţinerile recurentei pot fi privite, însă, în legătură cu exercitarea efectivă a dreptului real de servitute, nu doar pentru motivul că despăgubirea reflectă echivalentul lipsei de folosinţă a fondului aservit prin sarcina servituţii ce este impusă acestuia, ci şi prin prisma duratei servituţii.

În conformitate cu art. 639 C. civ., servitutea se poate stinge prin neuz în curs de 30 ani, termen care se calculează, potrivit art. 640 C. civ., în cazul servituţilor necontinue, precum servitutea de trecere, "din ziua de când a încetat de a se folosi de dânsa".

În ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, luându-se în considerare folosirea efectivă a servituţii, şi nu simpla constituire, chiar printr-un titlu, stingerea servituţii prin neuz abia după 30 ani de nefolosire echivalează cu posibilitatea naşterii dreptului la acţiunea în despăgubiri vizată de art. 616 şi 619 C. civ. oricând în răstimpul celor 30 de ani, în funcţie de momentul începerii folosirii efective a servituţii. Din acest motiv, finalitatea susţinerilor recurentei este, totuşi, atinsă, dar prin prisma corelaţiei necesare cu exercitarea dreptului real de servitute, iar nu a caracterului real al înseşi acţiunii în despăgubiri.

Nu în ultimul rând, pentru a epuiza analiza argumentaţiei recurentei referitoare la calculul termenului de prescripţie extinctivă, se observă că partea a invocat doctrina de specialitate pentru a susţine că prescriptibilitatea acţiunii prin care se urmăreşte fixarea însăşi a despăgubirii cuvenite pentru constituirea servituţii se ataşează planului drepturilor reale, nicidecum celui al drepturilor de creanţă.

Or, în lucrarea invocată (C. Hamangiu, I. Rosetti - Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român) se menţionează, într-adevăr, că dacă proprietarul fondului aservit nu exercită această acţiune timp de 30 de ani, ea se stinge prin prescripţie. Menţiunea trebuie citită, însă, în contextul singurei reglementări asupra prescripţiei de la acel moment, respectiv cea a C. civ., Decretul nr. 167/1958 nefiind încă în vigoare.

Se poate observa, în acelaşi timp, că aceiaşi autori precizează că prescripţia extinctivă a acţiunii prevăzute de art. 619 din cod curge din ziua în care a început să se facă trecerea, considerentele prezentei decizii fiind în sensul opiniei doctrinare. Autorii au considerat că soluţia se impune, deoarece prescripţia despre care vorbeşte art. 619 nu este prescripţia dreptului de a cere plata creanţei de despăgubiri fixate în prealabil, căci acest drept se prescrie conform dreptului comun, ca orice acţiune, ci art. 619 se referă la prescripţia dreptului de a cere fixarea despăgubirii.

Faţă de toate cele ce preced, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect termenul de prescripţie extinctivă aplicabil în cazul acţiunii în despăgubiri la îndemâna proprietarului fondului aservit ca fiind cel general, de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, fiind vorba despre o acţiune personală, prin care se valorifică un drept de creanţă.

În schimb, faţă de raţiunea art. 616 şi art. 619 C. civ., arătată anterior, în sensul că o păgubire a proprietarului fondului aservit se poate produce doar prin exercitarea efectivă a dreptului de servitute, se constată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care "Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită."

Pe acest temei, drept la acţiunea pentru fixarea despăgubirii constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a fondului aservit pe durata servituţii de trecere se naşte doar din momentul exercitării dreptului de servitute, chiar dacă dreptul de creanţă există în patrimoniul titularului încă de la constituirea servituţii.

Nu se poate face confuzie între data naşterii dreptului subiectiv şi data naşterii dreptului la acţiune, în ceea ce priveşte momentul de început al cursului prescripţiei extinctive, acest moment fiind legat, în aplicarea art. 7 din Decretul nr. 167/1958 de data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat, contestat ori, după caz, de data de la care dreptul subiectiv trebuia exercitat, chiar în lipsa unei contestaţii sau încălcări.

Drept urmare, instanţa de apel a stabilit în mod greşit că dreptul material la acţiunea în despăgubiri s-a născut prin constituirea dreptului de servitute, odată cu naşterea dreptului subiectiv însuşi.

Aceste considerente ale deciziei recurate relevă faptul - deja arătat în debutul motivării de faţă - că instanţa de apel a aplicat, în realitate, regimul juridic al prescripţiei extinctive corespunzător dreptului de creanţă reprezentat de plata efectivă a despăgubirii, după fixarea acesteia, cu toate că a reţinut obiectul pretenţiilor deduse judecăţii ca fiind reprezentat de însăşi fixarea despăgubirii, astfel cum, în mod corect, s-a susţinut prin motivele de recurs.

Astfel, instanţa a considerat că dreptul material la acţiune s-a născut prin constituirea dreptului de servitute, ca şi cum prin acelaşi titlu s-a fixat despăgubirea, raţionament ce corespunde, de fapt, dreptului la acţiunea pentru plata efectivă a despăgubirii, iar nu dreptului la acţiunea pentru fixarea despăgubirii pe temeiul art. 616 şi art. 619 C. civ. de la 1864.

Trebuie precizat, totodată, că plasarea momentului de început al cursului prescripţiei nu este de natură a atrage aplicabilitatea noului C. civ., cu toate că art. 6 alin. (4) din acest act normativ prevede că "Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."

În privinţa prescripţiei extinctive a dreptului la despăgubiri cuvenite proprietarului fondului aservit şi în sarcina proprietarului fondului dominant pentru dreptul legal de trecere - drept prevăzut în noul C. civ. în art. 620 alin. (1) -, art. 59 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ. statuează în mod explicit că "Dispoziţiile art. 602-625 din C. civ. nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia."

Aşadar, în prezenţa derogării exprese în materie de la prevederile art. 6 alin. (4) din noul C. civ., în cauză nu este aplicabil ratione materiae art. 620 alin. (1) C. civ. din 2011, rămânând aplicabile prevederile art. 616 şi art. 619 C. civ. de la 1864, în considerarea momentului constituirii drepturilor de servitute ale pârâţilor, ce reprezintă situaţie juridică născută anterior intrării în vigoare a noii reglementări.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, cu consecinţa că, în analiza motivelor de apel în combaterea excepţiei procesuale admise în primă instanţă, vizând prescripţia dreptului material la acţiune, nu s-a verificat şi stabilit situaţia de fapt presupusă de interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, respectiv curgerea prescripţiei în raport de momentul exercitării efective a servituţii de către titulari, respectiv de către pârâţi.

O asemenea verificare urmează a se face cu ocazia rejudecării apelului, cu observarea tuturor înscrisurilor de la dosar, inclusiv a celor din dosarul nr. x/2011, ce au fost ataşate prezentei cauze, în susţinerea solicitării de suspendare a judecăţii până la finalizarea celeilalte cauze (solicitare a cărei soluţionare a fost prorogată după soluţionarea excepţiei prescripţiei). În dosarul nr. x/2011, reclamanta A. S.A. (alături de o altă reclamantă) a solicitat rectificarea cărţilor funciare în sensul radierii drepturilor de servitute ale pârâţilor - printre care şi cei din prezenta cauză -, cu motivarea că aceştia nu au folosit niciodată dreptul de servitute de trecere.

În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, în baza art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatele-pârâte C. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L.

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 286/A din 17 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 decembrie 2022.