Statutory standing of the Ministry of Finance to pay inflation-adjusted purchase price for tenant-purchased apartments invalidated for bad faith under Law 112/1995

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2023

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14.09.2016 pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, obligarea la plata preţului de piaţă al imobilului apartament situat în Iaşi, str. x, actual str. x, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata preţului actualizat plătit la momentul încheierii contractului încheiat conform legii 112/1995, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001.

2. Sentinţa Tribunalului Iaşi, secţia I civilă

Prin încheierea de şedinţă din data de 29 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, în raport de dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 215/2001 s-a apreciat întemeiată excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Primăriei Municipiului Iaşi ca structură funcţională din cadrul aparatului administrativ al Unităţii Administrativ Teritoriale Iaşi; s-a dispus ca Primăria Municipiului Iaşi să nu mai fie citată pentru termenele următoare, în cauză rămânând doar Consiliul Local al Municipiului Iaşi, reprezentat prin Primar.

Prin sentinţa civilă nr. 1809/2020 din 03 decembrie 2020, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 13.974 euro în echivalent RON la data plăţii reprezentând preţ actualizat; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Iaşi şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia Curţii de Apel Iaşi, secţia Civilă

Prin decizia civilă 474/2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1809/2020 a Tribunalului Iaşi, precum şi apelul declarat de Ministerul Finanţelor împotriva încheierii de şedinţă din data de 29.11.2018 a Tribunalului Iaşi, încheiere pe care a păstrat-o; a admis apelul declarat de Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 1809/2020 a Tribunalului Iaşi, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor să restituie reclamantului A. preţul achitat în baza contractului de vânzare cumpărare nr. x/2005 de 108.109.565 ROL (10.810,9565 RON), preţ ce se va actualiza cu indicele de inflatie, calculat de la momentul plăţii fiecărei rate din preţ şi până la data achitării efective a preţului integral; a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 700 RON, reprezentând onorariu de expert şi a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate care nu contravin deciziei pronunţate.

4. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 474 din 21 octombrie 2021, pronunţată de către Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă au declarat recurs recurentul-reclamant A. şi recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice.

Prin recursul declarat de către recurentul-reclamant A. s-a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei către Curtea de Apel Iaşi spre rejudecare, cu solicitarea de a fi obligate intimatele la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea memoriului de recurs, recurentul-reclamant a arătat următoarele:

Curtea de apel a reţinut că statuările cuprinse în sentinţa civilă nr. 338/17.01.2015 şi decizia civilă nr. 1135/30.06.2004, pronunţate în dosarul nr. x/2004, precum şi sentinţa civilă nr. 1748/04.10.2011, invocate de Ministerul Finanţelor Publice în apel, sunt apte să conducă la respingerea căii de atac formulate de reclamant împotriva sentinţei tribunalului.

De asemenea, a arătat că sunt străine de natura cauzei trimiterile repetate făcute prin decizia recurată la Legea nr. 112/1995, considerată de instanţa de apel ca fiind actul normativ a cărui încălcare a fost constatată prin sentinţa civilă nr. 1748/04.10.2011, menţinută prin decizia nr. 47/A din 26.04.2012; or, acest fapt nu corespunde realităţii, câtă vreme cele două hotărâri au fost întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Susţine că menţiunile ce privesc "eludarea Legii nr. 112/1995", "încălcarea Legii nr. 112/1995", "contractul de vânzare cumpărare nefiind încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995" şi "contractul de vânzare cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995" constituie o motivare confuză şi o interpretare greşită a legii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, a arătat că instanţa de apel nu individualizează condiţia, cerinţa sau criteriul impuse de Legea nr. 112/1995, nesocotite şi nici norma concretă pretins încălcată, prin precizarea articolului, alineatului şi eventual a tezei din Legea nr. 112/1995; or, o aplicare corectă ar fi presupus individualizarea uneia sau mai multor norme, iar nu menţionarea unui întreg act normativ;

Apreciază că este greşit considerentul instanţei de apel conform căruia "Soluţia de anulare a contractului (...) s-a întemeiat pe faptul că titlul acestora a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995, aceste considerente având putere de lucru judecat şi nu mai pot fi contrazise (...) astfel că instanţa nu mai poate verifica la acest moment buna-credinţă a autorilor reclamantului" sub două aspecte: primul, pentru că soluţia nu s-a întemeiat pe "eludarea Legii nr. 112/1995", iar al doilea, pentru că nu reaua-credinţă a autorilor reclamantului a fost elementul care a atras anularea contractului nr. x/02.06.2005, în condiţiile în care chiar şi un cocontractant de bună-credinţă poate fi evins, conform art. 909 alin. (2) C. civ.. Elementul care i-a determinat pe autorii reclamantului să încheie contractul de vânzare-cumpărare a fost executorialitatea hotărârii judecătoreşti; aceştia nu au încheiat contractul în conivenţă cu autoritatea publică, ci în urma confirmării de către puterea judecătorească că perfectarea este legală.

Arată că prin decizia civilă nr. 47/A din 26.04.2012 s-a reţinut următorul considerent:

"caracterul executoriu al unei hotărâri definitive determină concluzia că potrivit soluţiei din apelul pronunţat pe Legea nr. 10/2001, intimatul-reclamant B. este proprietarul actual al bunului imobil din cauză"; or, este inechitabil ca, în derularea aceleiaşi succesiuni de procese, să se considere că numitul B. trebuie considerat proprietar conform unei hotărâri definitive, însă nu şi irevocabile, dar, în condiţii absolut identice, nu şi entitatea publică ce a vândut autorilor reclamantului, în urma "aprobării" acestei operaţiuni de o instanţă de judecată.

Arată că este inechitabil ca, în urma a treizeci de ani de litigii, autorii reclamantului să fie consideraţi, în condiţiile date, de rea-credinţă, în timp ce numitul B., după ce s-a prevalat de un act de proprietate a cărui prezenţă în circuitul civil a durat suficient de mult încât să intre în vigoare Legea nr. 10/2001, să obţină dreptul de proprietate în baza unui text de lege declarat neconstituţional (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1055/2008).

Apreciază că pe lângă încălcarea dreptului la un proces echitabil s-a încălcat şi dreptul la proprietate privată, garantat de art. 44 din Constituţie şi de art. I din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, autorii reclamantului având o speranţă absolut legitimă în ceea ce priveşte dobândirea proprietăţii asupra imobilului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat de către recurenta-pârâtă Ministerul Finanţelor s- a solicitat admiterea recursului, casarea parţială a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare cu consecinţa admiterii în tot a apelului Ministerului Finanţelor.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, recurentul-pârât arată că în ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, considerentele curţii de apel sunt contradictorii; autorii reclamantului au cumpărat imobilul de la Consiliul Local al Municipiului Iaşi, în calitate de reprezentant al vânzătorului Primăria Municipiului laşi achitând preţul corespunzător stabilit prin contract, conform dispoziţiilor din Legea nr. 112/1995; astfel, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta poate produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ; cum Ministerul Finanţelor nu a fost parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Iaşi, prin Consiliul Local al Municipiului laşi şi autorii reclamantului, este terţ faţă de acest contract, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Iaşi - Consiliul Local al Municipiului laşi.

În opinia pârâtului, în cauză este incidentă răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială pentru fapta unui terţ, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi urm. C. civ., astfel încât nu are calitate procesuală în cauză.

De asemenea, arată că nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a pârâtului, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului către reclamant pentru imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, fiind astfel întrunite condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.

Apreciază că în cazul în care se va considera că obligaţia de plată nu ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, stabilirea calităţii procesuale pasive implică şi clarificarea naturii obligaţiei de restituire a sumei de bani reprezentând preţ actualizat, anume izvorul acestei obligaţii stabilite în sarcina pârâtului. În condiţiile anulării contractului de vânzare-cumpărare şi constatării relei-credinţe a cumpărătorilor la încheierea acestuia, obligaţia de restituire a preţului actualizat este întemeiată pe principiul retroactivităţii, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere preţul actualizat, potrivit dispoziţiilor C. civ.. Pe plan procesual, calitatea procesuală pasivă poate avea doar vânzătorul, în speţa Municipiul Iaşi, prin mandatar Consiliul Local al Municipiului Iaşi, iar nu pârâtul.

În opinia pârâtului, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu instituie calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor întrucât prin modificarea acestui articol s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamant, fără a se crea un raport juridic direct între persoanele îndreptăţite la restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin hotărâre judecătorească şi Ministerul Finanţelor. A accepta teza contrară ar presupune că prin lege s-ar realiza o novaţie de debitor, care nu se prezumă, astfel că voinţa de a nova trebuie să rezulte din act şi care nu poate opera fără consimţământul expres al creditorului.

De asemenea, apreciază că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii întrucât prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat, în subsidiar, doar restituirea preţului actualizat al imobilului în litigiu, iar nu restituirea preţului achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2005, de 108.109.565 ROL (10,810,9565 RON), preţ ce se va actualiza cu indicele de inflaţie, calculat de la momentul plăţii fiecărei rate din preţ şi până la data achitării efective a preţului integral. Decizia atacată va fi imposibil de executat de către pârât în lipsa determinării certe a sumei de restituit prin efectuarea unei expertize contabile şi fără a exista la dosar dovada plăţilor efectuate (chitanţe/facturi) din care să rezulte data şi suma achitată cu titlu de rată, stabilită prin contract, pentru a fi actualizată cu indicele de inflaţie.

Instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 249 - 250 C. proc. civ., întrucât nu a fost administrată proba cu expertiza contabilă şi cu înscrisuri în legătură cu sumele a căror restituire s-a dispus.

Decizia atacată este nelegală şi sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanţie formulată de pârât, întrucât contul extrabugetar în care au fost virate sumele obţinute din vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost alimentat şi cu comisionul de 1% din valoarea apartamentului, care a fost reţinut de către Primăria Municipiului Iaşi reprezentată de Consiliul Local al Municipiului Iaşi.

Hotărârea recurată este criticabilă sub aspectul soluţiei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată contând în onorariu avocaţial către reclamant faţă de faptul că pârâtul nu se află în culpă procesuală.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la data de 10 februarie 2022, în termen legal, intimatul chemat în garanţie Consiliul Local al Municipiului Iaşi a invocat excepţia nulităţii recursurilor formulate în cauză, pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. De asemenea, a reiterat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate

Prin întâmpinarea formulată la 18 februarie 2022, în termen legal, recurentul-pârât Ministerul Finanţelor a invocat excepţia nulităţii recursului reclamantului, pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

De asemenea, recurentul-pârât Ministerul Finanţelor a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinarea intimatului-chemat în garanţie, respingerea excepţiilor invocate şi admiterea recursului său.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor la data de 12 octombrie 2022, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

La 24 octombrie 2022, recurentul - reclamant A. a depus punct de vedere la raport prin care a arătat că este de acord cu concluziile cuprinse în acesta, arătând că recursul promovat de către Ministerul Finanţelor este lipsit de interes.

După epuizarea etapelor prevăzute de procedura de filtru, s-a fixat termen la 17 noiembrie 2022, când recursul a fost admis în principiu şi stabilit termen în şedinţa publică din data de 9 februarie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte constată că se impune a fi soluţionată cu prioritate cererea de recurs formulată de Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere împrejurarea că priveşte, printre altele, cadrul procesual pasiv al cauzei.

Critica prin care recurentul susţine că nu are calitate procesuală pasivă, faţă de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se subsumează motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., însă are un caracter nefondat.

Înalta Curte reţine că, în materia cererilor privind restituirea preţului apartamentului de care chiriaşul care a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost evins sau deposedat, prin repunere în situaţia anterioară ca efect al constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare care constituie titlul său de proprietate, sunt incidente prevederile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001.

Prevederile art. 50 alin. (2) şi (2)1 stabilesc modalitatea de despăgubire în mod diferit, după cum au fost sau nu eludate prevederile Legii nr. 112/1995, în sensul acordării preţului actualizat plătit de chiriaşi, respectiv a preţului de piaţă al imobilelor.

Aceeaşi distincţie rezultă şi din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 501 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, potrivit cărora "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".

Din cuprinsul textelor legale menţionate se desprinde concluzia că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului plătit pentru acel imobil, în valoare actualizată.

În cazul acestui tip de acţiune, în care se solicită restituirea preţului actualizat, calitate procesuală pasivă are Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care dispune:

"Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor (în prezent Ministerul Finanţelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare’’. Astfel, Ministerul Finanţelor Publice stă în proces în calitate de pârât în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, această normă fiind cea care îi stabileşte explicit obligaţia de a efectua plata preţului, în cazul promovării cu succes a unei cereri de chemare în judecată cu acest obiect. În raport de aceste reţineri, nu poate fi primit motivul prin care se reclamă încălcarea principiului relativităţii efectelor contractului, în sensul că Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la plata preţului, deoarece este un terţ faţă de contract. Acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de parte contractantă responsabilă potrivit dreptului comun pentru garanţia de evicţiune, ci în temeiul unei norme juridice speciale şi derogatorii, ce reprezintă expresia voinţei legiuitorului de a stabili obligaţia de plată în sarcina entităţii care a şi beneficiat de preţul imobilului (conform art. 13 din Legea nr. 112/1995).

Neîntemeiată este şi critica recurentului în sensul că în speţă ar fi incidentă răspunderea contractuală pentru evicţiune a vânzătorului, respectiv Municipiul Iaşi, faţă de pretenţiile privind plata preţului actualizat.

Înalta Curte notează că recurentul a fost obligat la plata preţului actualizat al imobilului în temeiul art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001. Aceste norme au caracter de drept material şi, inserate fiind într-o lege specială, sunt derogatorii de la dreptul comun în ceea ce priveşte părţile raportului obligaţional, ele instituind obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de restituire a preţului actualizat al imobilului. Acest caracter derogatoriu este impus prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la cea generală).

De altfel, aşa cum corect a arătat şi Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, prin decizia numărul 1 din data de 19 ianuarie 2015 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în completul competent să judece recursul în interesul legii s-a statuat, în considerente, şi cu privire la calitatea procesuală pasivă în cazul unor astfel de litigii, arătându-se în mod explicit că "în ambele modalităţi de dezdăunare, dreptul de creanţă are ca debitor Ministerul Finanţelor Publice".

Potrivit prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obţinute din vânzarea imobilelor către chiriaşi se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerului Finanţelor şi, în mod corespunzător, din acelaşi fond, se vor achita, în condiţiile legii, sumele de bani reprezentând preţul actualizat sau valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În lumina normelor speciale menţionate, este neîndoielnic că Ministerul Finanţelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obţinute cu titlu de preţ de la cumpărători, este instituţia avută în vedere de lege şi pentru efectuarea de plăţi către cumpărătorii care au pierdut imobilul.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind necesitatea determinării izvorului juridic al obligaţiei de restituire a sumei ce face obiectul cauzei deduse judecăţii în vederea determinării cadrului procesual pasiv, în mod corect a reţinut Curtea de Apel Iaşi faptul că obligaţia de restituire a preţului actualizat nu este bazată pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, ci pe principiile ce se degajă din obligaţia statului de a repara prejudiciile cauzate de nedreptăţile regimului comunist, fără ca prin aceasta să se aducă atingere drepturilor altor persoane, cum au fost şi chiriaşii cumpărători ai locuinţelor pe care le deţineau. Astfel, unitatea vânzătoare, deşi parte în contract, nu are obligaţia de restituire a preţului, această obligaţie revenind Ministerului Finanţelor Publice în temeiul legii.

Contrar susţinerilor recurentului, prin constatarea calităţii sale procesuale pasive nu are loc o novaţie prin schimbarea debitorului, novaţia reprezentând un mod de transformare a obligaţiilor la alegerea părţilor din contract; or, în astfel de acţiuni, cum este cea din speţă, calitatea procesuală pasivă a pârâtului derivă din lege, respectiv din prevederile art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.

De asemenea, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentului, că decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii în considerentele soluţiei de respingere a motivului de apel privind calitatea sa procesuală.

În cauză, ca instanţă de control judiciar, curtea de apel era ţinută a verifica, potrivit prevederilor art. 479 din C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi, în consecinţă, a realiza un examen propriu al criticilor apelantei şi al apărărilor părţilor, precum şi al tuturor elementelor esenţiale ce i-au fost supuse verificării.

Or, aşa cum rezultă din considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei, faptul că decizia curţii de apel respectă exigenţele referitoare la claritatea, precizia, consecvenţa şi la necontradictorialitatea motivării, oferind un răspuns specific şi explicit la motivele de apel, astfel că instanţa de recurs a putut realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

Pentru argumentele arătate, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normei speciale cuprinse în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciind în mod corect că recurentul are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu. Prin urmare, nu sunt întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., decizia recurată necuprinzând nici motive contradictorii, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica privind încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, critică ce urmează a fi încadrată de către Înalta Curte în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., se constată că aceasta este nefondată.

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant s-a solicitat obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă al imobilului apartament situat în Iaşi, str. x, actual str. x, potrivit, art. 501 din Legea 10/2001. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata preţului actualizat plătit la momentul încheierii contractului încheiat conform legii 112/1995, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001. În considerente, Tribunalul Iaşi a reţinut "susţinerea pârâtului cu privire la neîndreptăţirea reclamantului de a obţine preţul de piaţă al imobilului închiriat cuvenindu-i-se doar preţul actualizat raportat la dispoziţia legală menţionată anterior" (art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001).

Prin cererea de apel formulată, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a criticat sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi apreciind că în cauză putea fi acordat reclamantului, în vederea actualizării, doar preţul achitat de autorii acestuia. Prin urmare, prin apelul promovat, pârâtul nu a criticat sentinţa sub aspectul neînvestirii instanţei cu un capăt de cerere privind obligarea la plata preţului actualizat, solicitând chiar admiterea apelului şi pronunţarea unei astfel de soluţii. De altfel, instanţa de apel a şi admis apelul, pe care l-a considerat întemeiat, şi a dispus ca pârâtul Ministerul Finanţelor să restituie reclamantului A. preţul achitat în baza contractului de vânzare cumpărare x/2005, de 108.109.565 ROL (10.810,9565 RON), preţ ce se va actualiza cu indicele de inflatie, calculat de la momentul plăţii fiecărei rate din preţ şi până la data achitării efective a preţului integral.

Într-un asemenea context, aceste critici nu sunt fondate, în condiţiile în care instanţa a fost învestită cu un astfel de capăt de cerere, apelul promovat de fiecare dintre părţi fiind integral devolutiv, instanţa de apel având obligaţia de a se pronunţa, ca urmare a admiterii apelului, pe capetele de cerere deduse judecăţii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind încălcarea dispoziţiilor art. 249-250 C. proc. civ. de către instanţa de apel întrucât nu a fost administrată proba cu expertiza contabilă şi cu înscrisuri în legătură cu sumele a căror restituire s-a dispus, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.

Cererea de chemare în judecată a fost admisă în temeiul prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, potrivit cărora "Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru". Legea prevede obligativitatea administrării probei cu expertiză în ipoteza acţiunilor întemeiate pe prevederile art. 501, care la alin. (2) stabileşte că "valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză".

În cauză, în etapa judecăţii în primă instanţă, faţă de existenţa capătului de cerere principal întemeiat pe prevederile art. 501 din Legea 10/2001, a fost administrată proba cu expertiză prin care a fost evaluat bunul imobil situat în Iaşi, str. x, actual str. x, inclusiv beciul.

Recurentul-pârât apreciază însă că se impunea şi administrarea probei cu expertiză contabilă în vederea determinării sumei datorate cu titlu principal, precum şi a sumei corespunzătoare ratei inflaţiei aferentă capătului de cerere subsidiar admis de instanţa de apel.

Analizând cererea de apel formulată în cauză se constată că pârâta nu a solicitat încuviinţarea şi administrarea probei cu expertiză contabilă, iar prin concluziile orale din data de 23 septembrie 2021, reprezentantul convenţioanal al acesteia a arătat că solicită "încuviinţarea probelor cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei".

De asemenea, din dispozitivul deciziei recurate rezultă suma datorată de către pârâtă cu titlu de preţ, suma corespunzătoare ratei inflaţiei fiind un simplu calcul matematic ce poate fi determinat şi în faza executării benevole sau silite a titlului executoriu.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că susţinerile din recurs deduc spre analiză elemente ale situaţiei de fapt rezultate din dovezile administrate în cauză, în condiţiile în care se solicită reevaluarea materialului probator sau reinterpretarea probelor, împrejurare incompatibilă cu specificul căii de atac a recursului, în care se analizează exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, aşa cum dispune art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind greşita soluţionare a cererii de chemare în garanţie, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.

Potrivit prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie de locuinţe, trecute în proprietatea statului "Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului". Conform alin. (5) al aceluiaşi articol, "Comisionul cuvenit unităţilor specializate care evaluează şi vând apartamente este de 1% din valoarea acestora".

Conform punctului 44 din Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995, "Sumele obtinute din vanzarea locuintelor, reprezentand plati integrale, avansuri, rate si dobanzi, dupa deducerea comisionului de 1% din valoarea locuintelor, se constituie in Fondul extrabugetar conform Legii nr. 112/1995 si se depun la serviciile publice descentralizate ale Ministerului Finantelor, urmand a fi destinate exclusiv platii despagubirilor cuvenite fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora, in limita prevazuta de Legea nr. 112/1995".

De asemenea, art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001 prevede că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Legiuitorul a prevăzut obligaţia Ministerului Finanţelor de a restitui cumpărătorilor preţul integral, actualizat, fără a-l diminua cu suma reprezentând comisionul de 1% reţinut de unitatea prin intermediul căreia s-a efectuat vânzarea, în condiţiile în care suma ce reprezintă comisionul de 1% reprezintă preţul muncii mandatarului pentru operaţiunile de vânzare efectuate.

În aceste condiţii, soluţia adoptată de instanţa de apel este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.

În final, critica privind greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat este nefondată în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost admisă, iar potrivit prevederilor art. 453 C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

În ceea ce priveşte recursul formulat de către reclamantul A. prin care invocă incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctul 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. potrivit căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde numai motive străine de natura cauzei", se constată caracterul nefondat al acestuia.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul arată că instanţa de apel şi-a argumentat în mod greşit soluţia adoptată pe decizia civilă 47A/26.04.2012 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi şi pe sentinţa civilă 1748/2011 pronunţată de Tribunalul Galaţi, reţinând greşit că aceste hotărâri fac trimitere la Legea 112/1995, în condiţiile în care temeiul de drept al pretenţiilor reclamantului a fost reprezentat de prevederile Legii 10/2001. Din această perspectivă, apreciază că decizia recurată face trimitere la aspecte străine de natura cauzei.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte apreciază că în mod corect au fost avute în vedere cele două hotărâri de către Curtea de Apel Iaşi la analiza apelului formulat şi la soluţionarea pe fond a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/02.06.2005 Primăria Municipiului Iaşi, reprezentată de Consiliul Local al Municipiului Iaşi, a vândut imobilul situat în mun. Iaşi, str. x- actuala Sf. Iosif Chiriac, nr. 18, în temeiul art. 9 din Lege nr. 112/1995.

Adeverinţa numărul x din 6 noiembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului Iaşi atestă plata integrală a preţului datorat în baza contractului mai sus menţionat.

Prin sentinţa civila nr. 1748/04.10.2011 a Tribunalului Galaţi, pronunţată în dosarul x/2009, s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/02.06.2005 încheiat cu Primăria Municipiului Iaşi-Consiliul Local al Municipiului Iaşi, prin Primar. Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că raportat la litigiile existente între moştenitorul proprietarului imobilului, B., şi autorul reclamantului "se constată reaua-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare pentru care se solicită constatarea nulităţii absolute", constatând, în consecinţă, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare x/2005 încheiat cu C. şi D., autorii reclamantului.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, ca urmare a existenţei unor hotărâri judecătoreşti care constată reaua-credinţă a cumpărătorilor, Curtea de Apel nu trebuia să realizeze o analiză proprie a aspectelor deja tranşate în mod definitiv, făcând în mod corect trimitere la acele considerente ale acestora ce nu sunt străine de obiectul cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat constă în faptul că oricare dintre părţi poate opune într-un litigiu pendinte ceea ce s-a judecat anterior într-o altă cauză, dacă prezintă legătură cu soluţionarea acesteia din urmă.

În cauză, litigiul dintre moştenitorul proprietarului imobilului, B., autorii reclamantului, C. şi D. şi Primăria Municipiului Iaşi s-a finalizat cu constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2005 ca urmare a constatării relei-credinţe a cumpărătorilor cu ocazia încheierii acestui contract.

Faţă de această situaţie, Curtea de Apel Iaşi a dar eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, neputând repune în discuţie temeiurile de drept din Legea 112/1995 încălcate de către autorii reclamantului, astfel cum greşit pretinde acesta prin memoriul de recurs.

Stabilirea bunei sau relei-credinţe la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare era necesară pentru determinarea corectă a temeiului de drept şi a modalităţii de acoperire a prejudiciului creat ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra bunului.

Astfel cum s-a statuat în considerentele obligatorii ale deciziei nr. 1/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, dispoziţiile art. 50 alin. (2) consacră dreptul chiriaşilor cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, la restituirea preţului actualizat, în timp ce dispoziţiile art. 501 alin. (1) din acelaşi act normativ - introduse în corpul legii prin art. I pct. 18 din Legea nr. 1/2009 - consacră dreptul chiriaşilor cumpărători ale căror contracte de vânzare- cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, de a obţine restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

Din examinarea comparativă a modalităţilor în care se poate realiza acoperirea prejudiciului creat prin pierderea bunului, în cele două cazuri rezultă cu evidenţă că este vorba despre un conţinut diferit al obligaţiei de răspundere pentru evicţiune a statului, ce presupune verificarea unor condiţii specifice, pentru a se aprecia asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantului.

Aşadar, la determinarea întinderii dezdăunării - preţul actualizat plătit sau preţul de piaţă - legiuitorul distinge în funcţie de criteriul nerespectării sau al respectării prevederilor Legii nr. 112/1995, în raport cu modalitatea în care chiriaşul cumpărător a pierdut imobilul, fie prin desfiinţarea contractului încheiat cu rea-credinţă, ca efect al acţiunii în nulitate, fie prin admiterea acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri de proprietate valabile.

Odată stabilită în mod definitiv reaua-credinţă, în mod corect a făcut instanţa de apel aplicarea în cauză a prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, astfel încât motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. nu este fondat, reclamantul fiind îndreptăţit la restituirea preţului achitat în baza contractului de vânzare cumpărare x/2005, preţ ce se va actualiza cu indicele de inflaţie, calculat de la momentul plăţii fiecărei rate din preţ şi până la data achitării efective a preţului integral.

În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere soluţia de respingere a recursului promovat de către reclamantul A., în temeiul art. 453 C. proc. civ. aceasta urmează a fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de reclamantul A. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva deciziei civile nr. 474 din 21 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2023.