Civil claim barred by positive res judicata of prior administrative ruling on de facto expropriation

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 29.03.2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti, prin primar şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea care se va pronunţa în cauză:

- să se constatate că a fost expropriată de fapt, ca urmare a declarării terenului aflat în proprietatea sa, în suprafaţă de 673 metri pătraţi, situat în Bucureşti, Bd. x, nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Bucureşti, ca spaţiu verde, fără îndeplinirea procedurii de expropriere conform legislaţiei în domeniu;

- să se dispună despăgubirea sa la valoarea terenului din momentul transferului dreptului de proprietate, ca urmare a exproprierii de fapt suferită de aceasta.

Totodată, a mai solicitat ca, în subsidiar, în situaţia în care instanţa nu va constata exproprierea de fapt şi nu va dispune acordarea despăgubirilor aferente acestei exproprieri:

- să se dispună desfiinţarea şi evacuarea tuturor amenajărilor amplasate de pârâta care se vor dovedi că ocupă fără drept terenul său;

- să fie obligată pârâta care se va dovedi că ocupă fără drept terenul său, la plata sumei de 1346 euro/lună, respectiv 48.456 euro la momentul depunerii cererii, respectiv 216.380 RON la cursul euro-leu stabilit de Banca Naţională a României pentru 24.03.2016, sub formă de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului proprietatea sa situat în Bucureşti, B-dul x nr. 5 5 A, pentru ultimii trei ani şi până la data eliberării efective a imobilului.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 555, art. 1349, art. 1357-1371 din C. civ. art. 148-151, art. 192, art. 1034-1045 C. proc. civ. art. 18 din Legea 24/2007; art. 26 din Legea 33/1994; Legea nr. 135/1014; art. 44 din Constituţia României.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 72 din 23 ianuarie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Sectorul 5 Bucureşti, respingând acţiunea formulată de reclamata A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti prin primar, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Domeniului Public sector 5, pe capetele de cerere principale (I şi II) şi respinge această excepţie pe capetele de cerere subsidiare (I şi II) şi a respins capetele de cerere principale (I şi II) în contradictoriu cu pârâta Administraţia Domeniului Public Sector 5 ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin primar general şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată şi a respins capetele de cerere subsidiare (I şi II) în contradictoriu cu pârâta Administraţia Domeniului Public sector 5, ca neîntemeiate.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1673 din data de 2 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 72 din 23 ianuarie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta A. S.R.L..

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a formulat, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa de apel nu a dispus o analiză proprie a cererii introductive de instanţă şi nici a probatoriului administrat înaintea sa;

- prin modalitatea de soluţionare a cauzei, instanţa de apel, ca şi prima instanţă, a refuzat să judece pretenţiile reclamantei şi nu a dispus o analiză proprie, fundamentată pe raţionamente logico-juridice, faţă de susţinerile părţilor şi probatoriul administrat, contrar prevederilor art. 5 din C. proc. civ.

- instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare şi a nesocotit rolul activ, prin aceea că din întreg probatoriu administrat în cauză a ales să ignore toate acele mijloace care probează temeinicia cererii, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 44 din Constituţia României şi art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

- recurenta consideră că efectele autorităţii de lucru judecat nu pot privi decât acele considerente pe care o hotărâre se sprijină şi cu care a fost în mod legal învestită printr-o cerere specifică; or, în cauză, nici pârâţii, nici instanţa din oficiu nu au invocat această excepţie;

- la pronunţarea unei soluţii legale, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere mai întâi situaţia de fapt şi de drept existentă.

- instanţele fondului nu au ţinut seama de faptul că terenul în speţă este înscris în categoria spaţiilor verzi publice cu acces nelimitat, ceea ce echivalează cu o expropriere de fapt.

- conduita şi demersurile intimatelor reprezintă, în opinia recurentei, o încălcare deplină a dreptului de proprietate, drept nesocotit şi de instanţa de apel;

- instanţa de apel s-a mărginit la a prelua în tot soluţia instanţei de fond, deşi considerentele relevante nu erau decizorii;

- în concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii atacate.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 21 iunie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1673 din 2 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 22 noiembrie 2022, ora 9:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată, în majoritate, că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prima critică dezvoltată prin cererea de recurs a privit absenţa unor argumente proprii ale instanţei de apel cu privire la cererea reclamantei şi împrumutarea considerentelor dintr-o altă cauză care a avut un alt obiect, anularea unui act administrativ cu caracter normativ, ceea ce echivalează, în opinia recurentei, cu refuzul de a judeca şi cu încălcarea art. 5 C. proc. civ.

Această critică, ce poate fi examinată atât prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. - referitor la încălcarea art. 5 C. proc. civ. - cât şi a cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - referitor la absenţa motivării - apare ca vădit nefondată odată ce se observă că linia de argumentare a instanţelor de fond a urmat valorificarea efectului pozitiv al lucrului judecat, prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, cât timp s-a reţinut că unele chestiuni litigioase au fost dezlegate cu caracter definitiv şi că erau întrunite cerinţele pentru reţinerea autorităţii de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv (chestiune ce va fi analizată în cadrul altui motiv de recurs), instanţele de fond nu mai puteau realiza propria analiză a faptelor şi a raportului juridic litigios, în privinţa acelor aspecte deja tranşate.

De aceea, nefondat se reproşează instanţei de apel absenţa unor considerente proprii cu privire la acţiunea reclamantei şi la faptele reclamate, după cum nu se poate reţine nici un refuz de a judeca în sensul art. 5 C. proc. civ., cât timp instanţa a analizat cererea cu care a fost învestită şi a pronunţat o soluţie fundamentată în drept pe prevederi legale incidente cauzei.

Corelativ, nu se poate reţine nici încălcarea dreptului la apărare sau a rolului activ al instanţei, deoarece aplicarea regulilor legale referitoare la autoritatea de lucru judecat nu poate îmbrăca forma unei atare abateri de la principiile generale ale procesului civil, ci constituie demersul justificat legal de soluţionare a cauzei, în măsura în care dezlegarea chestiunii s-a realizat cu respectarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Cu referire la această din urmă chestiune, în cadrul unor critici care pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut prin cererea de recurs că aplicarea normei evocate s-a făcut în mod greşit, pentru că acele considerente avute în vedere în cauza de faţă nu se bucură de efectul autorităţii de lucru judecat, nefăcând parte dintre considerentele pe care se sprijină hotărârea, neavând caracter decizoriu.

Conex, s-a susţinut în cererea de recurs că pricina în care s-au pronunţat hotărârile judecătoreşti din care s-a reţinut autoritatea de lucru judecat a avut un alt obiect decât cauza pendinte, respectiv anularea unui act administrativ cu caracter normativ.

În primul rând, se impune sublinierea că acel efect al hotărârii judecătoreşti care se discută în speţă nu include cerinţa ca litigiul anterior să fi avut acelaşi obiect - aceasta fiind una dintre distincţiile esenţiale faţă de ipoteza efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, care presupune identitatea de părţi, obiect şi cauză.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că în cauza cu nr. x/2016, ce s-a aflat pe rolul secţiilor specializate în contencios administrativ şi fiscal ale Tribunalului Bucureşti şi Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta din cauza de faţă a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti (ce stau în judecată şi în procesul prezent) anularea în parte a HCGMB nr. 279/2000, prin care s-a aprobat planul urbanistic zonal "Zone construite protejate", cu referire la zona protejată B., în ceea ce priveşte încadrarea ca spaţiu verde amenajat a terenului proprietatea sa din Bd. x, precum şi obligarea pârâţilor să încadreze spaţiul ca spaţiu construibil.

Pentru a verifica dacă între hotărârile pronunţate în acel dosar (prin care acţiunea menţionată a reclamantei a fost respinsă cu caracter definitiv) şi cauza de faţă există legătura la care se referă dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. - care reglementează efectul pozitiv al lucrului judecat - şi totodată dacă respectivele considerente, evocate de instanţele de fond, au caracter decizoriu, este necesar a examina care a fost cauza, fundamentul juridic al acţiunii anterioare a reclamantei.

Din considerentele hotărârilor rezultă că reclamanta a invocat în susţinerea cererii sale privind anularea PUZ în partea sa referitoare la terenul proprietatea sa argumente ce dezvoltau o pretinsă expropriere în fapt, încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional CEDO, instituirea în dauna sa a unei sarcini excesive, disproporţionate ca urmare a stabilirii acestui regim juridic al terenului, precum şi aplicarea retroactivă a legii la momentul refuzului emiterii certificatului de urbanism în scopul construirii, alături de critici de nelegalitate extrinsecă, ce priveau procedura de adoptare a hotărârii atacate.

La soluţionarea cauzei, în cadrul considerentelor expuse de instanţele de fond şi a căror reproducere nu este necesară, tribunalul şi curtea de apel care au soluţionat acţiunea de contencios administrativ au subliniat inexistenţa unei exproprieri de fapt ca urmare a adoptării hotărârii CGMB privind aprobarea PUZ, absenţa unei atingeri aduse în acest mod dreptului de proprietate al reclamantei în sensul prevăzut de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi reflectat în jurisprudenţa instanţei europene, precum şi neîndreptăţirea reclamantei la a invoca o atare atingere rezultată inclusiv din împrejurările că situaţia de fapt cercetată corespunde încadrării zonei ca spaţiu verde şi că la data dobândirii dreptului de proprietate cu privire la acest teren situaţia juridică era deja stabilită, reclamanta achiziţionând bunul pe riscul său, în cunoştinţă despre restrângerile ce fac obiectul nemulţumirilor sale.

De asemenea, a fost înlăturată şi susţinerea privind aplicarea retroactivă a legii în conduita autorităţilor pârâte, derivat din aceleaşi argumente mai sus evocate.

Nu se poate reţine, cum susţine recurenta-reclamantă, că faţă de obiectul cauzei din primul dosar aceste considerente nu au caracter decizoriu; cât timp motivele pentru care reclamanta a cerut anularea acelui act administrativ izvorau tocmai din pretenţia sa că măsurile luate de autoritate constituiau o atingere adusă dreptului său de proprietate, o privare de proprietate (echivalentă unei exproprieri de fapt), toate acele considerente care tranşau pretinsa nevalabilitate a Hotărârii CGMB nr. 279/2000 şi înlăturau criticile reclamantei situate în acest registru sunt dintre cele la care se referă art. 430 alin. (2) C. proc. civ., şi anume unele pe care se sprijină dispozitivul hotărârii.

Totodată, contrar susţinerilor reclamantei, cauza juridică a celor două acţiuni nu este distinctă, ci între ele există o strânsă legătură, care este aptă a atrage aplicarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens sunt avute în vedere considerentele cererii de chemare în judecată din cauza de faţă, unde reclamanta solicită angajarea răspunderii pârâţilor pentru fapte ilicite care constă în exproprierea de fapt fără dreaptă şi prealabilă despăgubire, împiedicarea sa de a exercita plenar toate prerogativele dreptului de proprietate, toate aceste aspecte constituind, în aprecierea sa, o încălcare a dreptului său de proprietate.

De aceea, instanţa de recurs apreciază că în cauză sunt tranşate cu autoritate de lucru judecat în sensul efectului pozitiv aspectele litigioase deduse judecăţii din nou de reclamantă şi care valorifică o pretinsă încălcare a dreptului său de proprietate protejat de art. 44 din Constituţia României, respectiv art. 1 din primul Protocol adiţional la CEDO.

Legat de chestiunea autorităţii de lucru judecat, s-a mai arătat în cererea de recurs că nici pârâţii şi nici instanţa din oficiu nu au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat şi nici măcar efectul pozitiv al lucrului judecat.

Curtea reţine însă că această formă a efectului hotărârii judecătoreşti (efectul pozitiv al lucrului judecat) nu se materializează în plan procesual într-o excepţie peremptorie, care să conducă la respingerea cererii pentru acest motiv (cum este cazul efectului negativ, ce atrage inadmisibilitatea unei noi cereri având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtând între aceleaşi părţi).

În schimb, în cazul chestiunilor litigioase definitiv tranşate în alt litigiu ce poartă între aceleaşi părţi, acestea nu mai pot fi contrazise, iar judecata finalizată se impune cu valoare de adevăr juridic şi este inatacabilă în litigii ulterioare, deoarece hotărârea judecătorească definitivă pronunţată ca urmare a unor dezbateri contradictorii, într-un litigiu ce s-a bucurat de toate garanţiile procedurale ale unui proces echitabil, se bucură de imutabilitate şi se impune părţilor litigante cu valoare obligatorie.

De aceea, instanţa nu era obligată a invoca ea însăşi cu ocazia dezbaterilor o excepţie a autorităţii lucrului judecat şi, în raport cu circumstanţele speţei, nici să pună expres în discuţia părţilor efectul pozitiv al acestor hotărâri.

Astfel, în cauză însăşi reclamanta a cerut tribunalului suspendarea judecării pricinii în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea definitivă a cauzei aflate pe rolul instanţelor de contencios administrativ, iar cu ocazia reluării judecăţii, când cauza s-a soluţionat definitiv, decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia VIII-a pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal a fost ataşată la dosarul cauzei.

Prin urmare, chestiunile litigioase dezlegate în dosarul deja soluţionat făceau parte din probatoriul administrat în cauză, aflându-se implicit în dezbaterea părţilor şi a instanţei ca urmare a cererii formulate chiar de reclamantă, care la acel moment a apreciat că soluţionarea cauzei pendinte depinde de soluţia ce va fi pronunţată în cauza nr. x/2016 - susţinând astfel incidenţa cazului de suspendare facultativă prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, hotărârile în privinţa cărora s-a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat au fost avute în vedere de prima instanţă şi orice vătămare ce ar fi putut rezulta din invocarea lor intempestivă şi imprevizibilă (împrejurări ce nu s-au petrecut, după cum s-a arătat) era aptă a fi acoperită prin formularea căii de atac devolutive a apelului, unde reclamanta a putut aduce toate argumentele pe care le-a considerat necesare pentru a combate statuările tribunalului legate de aceste hotărâri - ceea ce s-a şi întâmplat, Curtea de apel analizând în decizia recurată modalitatea concretă în care s-au produs efectele primei hotărâri definitive pronunţate.

În consecinţă, nu se identifică un viciu rezultat din încălcarea vreunei norme procedurale de către instanţa de apel şi toate criticile ce privesc greşita reţinere a autorităţii de lucru judecat sunt nefondate.

Consecutiv, în prezenţa dezlegării legale a acestui aspect, devin inutile soluţionării cauzei celelalte aspecte invocate prin cererea de recurs, care privesc întrunirea cerinţelor pentru existenţa unei exproprieri de fapt, respectiv pentru a se reţine atingerea adusă dreptului de proprietate, astfel cum au fost ele dezvoltate pe cale jurisprudenţială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, chiar lăsând deoparte faptul că expunerea se referă cu precădere la chestiuni de fapt ce pot fi reţinute prin analiza probatoriului administrat (şi care nu pot face în mod direct obiectul judecăţii în recurs, faţă de caracterul extraordinar al acestei căi de atac), nu se poate reţine nici o omisiune a instanţelor de fond de a examina toate aceste susţineri (chestiune ce putea fi încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.) şi nici un refuz de soluţionare pe fond cauzei.

Aceasta întrucât, cum s-a arătat inclusiv în cadrul primului motiv de recurs, în cele ce preced, dezlegarea cu efect obligatoriu a chestiunilor litigioase - invocate din nou în pricina de faţă ca fundament al angajării răspunderii pârâţilor - împiedica instanţa să realizeze o proprie evaluare a faptelor şi a existenţei faptei ilicite invocate, în privinţa căreia opera efectul pozitiv, iar celelalte condiţii ale răspunderii nu mai necesitau o analiză pentru ele sunt condiţii cumulative şi absenţa uneia dintre ele este suficientă pentru respingerea acţiunii.

În acest sens este relevant, cum s-a subliniat şi anterior, că ceea ce reproşează reclamanta pârâţilor este tocmai luarea măsurilor de stabilire a unui regim juridic restrictiv pentru terenul proprietatea sa, ce constituie, în argumentarea din cererea introductivă, o faptă ilicită, absenţa unei atare încălcări fiind constatată deja cu caracter definitiv.

De aceea, nu pot fi primite criticile prin care, dezvoltând cu privire la temeinicia cererii de chemare în judecată, se susţine şi absenţa unei judecăţi reale în fond.

Nu pot fi primite nici motivele recursului care privesc capătul subsidiar al acţiunii (prin care s-a solicitat despăgubirea exclusiv pentru lipsirea reclamantei de folosinţa bunului), deoarece instanţele de fond au statuat în sensul absenţei unei fapte ilicite, prin aprecierea împrejurărilor de fapt rezultate din probaţiune, care s-au referit inclusiv la împrejurarea că nu s-a dovedit nici împiedicarea reclamantei de a folosi bunul şi nici modalitatea concretă în care aceasta a intenţionat sau chiar a încercat a proceda astfel.

Aceste dezlegări intră în registrul situaţiei de fapt, a cărei analiză şi evaluare este rezervată exclusiv instanţelor de fond şi care este exclusă controlului judiciar în recurs, limitat la cazurile de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în prezenţa statuării instanţelor de fond în sensul că nici din perspectiva solicitării de despăgubire pentru lipsirea reclamantei de folosinţa bunului nu există o faptă ilicită, instanţa de recurs nu este învestită cu o critică de nelegalitate care să poată face obiectul analizei.

Legat de cazurile de casare invocate, Înalta Curte mai observă că în cererea de recurs s-a arătat generic că ea este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4-8 C. proc. civ., fără a se indica circumstanţiat care este temeiul juridic pentru fiecare motiv dezvoltat.

Procedând conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ. instanţa de recurs a identificat critici ce pot fi subsumate cazurilor de casare prevăzute de pct. 5, 6, 7 şi 8 ale textului, analizate mai sus, observând că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ. a fost invocat formal, el nefiind susţinut de critici concrete, care să poată fi examinate.

Pentru toate aceste considerente, în majoritate, recursul declarat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1673 din 2 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Administraţia Domeniului Public Sector 5, Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti prin Primar, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2022.

Cu opinia separată a doamnei judecător C. în sensul admiterii recursului, casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Punctul de vedere diferit pe care îl exprim se raportează exclusiv la soluţia dată capătului de cerere de chemare în judecată al reclamantei recurente relativ acordării de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului.

Preliminar se impune a fi constatat aspectul că instanţele devolutive ale fondului cauzei şi instanţa de recurs nu au reţinut în privinţa acestui capăt de cerere incidenţa autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul de contencios administrativ nr. x/2016, autoritate pe care au reţinut-o exclusiv în privinţa capetelor de cerere afectate exproprierii de fapt invocate.

Grefat pe această constatare, observ în continuare că ambele instanţe devolutive ale fondului cauzei au respins acest capăt al cererii de chemare în judecată prin prisma neîntrunirii cerinţei existenţei unei fapte ilicite a intimaţilor pârâţi, cerinţă specifică răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 C. civ.

Însă, lecturând cererea de chemare în judecată, constat că unul dintre temeiurile juridice ale sale este reprezentat de art. 44 din Constituţia României (al cărui prim alineat prevede:

"Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate") şi de art. 555 C. civ. ("(1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege").

Conjugat, în cuprinsul expunerii motivelor de fapt şi de drept ale acestui capăt de cerere, reclamanta a indicat în cererea de chemare în judecată în mod expres faptul că "Dreptul subscrisei la acordarea despăgubirilor a fost constatat şi de Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 1416 din 17 decembrie 2008 în care a stabilit că:

"pentru lipsa de folosinţă a terenurilor proprietate privată amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptăţiţi să beneficieze de despăgubiri"" .

Într-adevăr, în cadrul acestei Decizii de referinţă a Curţii Constituţionale nr. 1416/2008 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr. 77 din 10 februarie 2009, s-a arătat:

"Curtea Constituţională a constatat că dreptul de proprietate, prevăzut la art. 44 din Constituţie, nu este un drept absolut. Potrivit alin. (1) al acestui text, "Conţinutul şi limitele acestor drepturi (dreptul de proprietate şi creanţele asupra statului) sunt stabilite de lege", ceea ce permite legiuitorului ca, în considerarea unor interese specifice, să instituie reguli care să armonizeze incidenţa şi a altor drepturi fundamentale ale cetăţenilor decât cel de proprietate, într-o interpretare sistematică a Constituţiei, astfel încât ele să nu fie suprimate prin modul de reglementare a dreptului de proprietate.

Totodată, Curtea a reţinut constant în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituţie, "legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat". De altfel, chiar art. 44 alin. (7) din Legea fundamentală prevede respectarea de către titularul unui drept de proprietate privată a tuturor "sarcinilor privind protecţia mediului".

În plus, limitarea exerciţiului dreptului de proprietate impusă de art. 71 din ordonanţa criticată are şi o justificare socială şi morală, având în vedere că respectarea riguroasă a acestor norme reprezintă un obiectiv major, protejarea mediului înconjurător, deci şi a spaţiului verde existent, având o legătură directă cu nivelul de sănătate publică, ceea ce constituie o valoare de interes naţional. (...)

De altfel, Curtea reţine că, pentru lipsa de folosinţă a terenurilor proprietate privată amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptăţiţi să beneficieze de despăgubiri. Astfel, nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicţia instituită prin lege să solicite autorităţilor administraţiei publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispoziţiilor dreptului comun".

Recunoaşterea generică a unui astfel de drept la despăgubiri şi în astfel de situaţii, caracterizate prin impunerea unor limitări prin lege, se poate decela inclusiv din aspectul modificării de către legiuitor relativ recent, a art. 18 alin. (9) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, în următoarea formă:

"Terenurile înscrise în cartea funciară ca fiind în categoria curţi-construcţii, terenuri ce se află în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, nu pot fi inventariate sau declarate ca spaţii verzi, în sensul legii, decât după îndeplinirea procedurii de expropriere conform legislaţiei în domeniu".

Or, dacă în prezent declararea ca spaţiu verde a unui imobil aflat în proprietate privată impune legal în mod prealabil efectuarea procedurii de expropriere, atunci pentru identitate de raţiune şi tratament egal, este rezonabil a se aprecia că şi proprietarii unui imobil deja declarat spaţiu verde trebuie să se bucure măcar de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă cauzată.

Raportat la aceste jaloane de referinţă conjugate enunţate, apreciez că în cererea sa reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă cauzată prin limitările de exerciţiu aduse dreptului său de proprietate prin includerea imobilului litigios ca "spaţiu verde amenajat" în PUZ Zone Construite Protejate aprobat prin HCGMB nr. 279/2000, şi în virtutea acestui drept la despăgubiri recunoscut pentru situaţia impunerii prin lege a unor interdicţii în privinţa exerciţiului dreptului de proprietate, independent deci, de existenţa vreunei fapte ilicite.

De altfel, observ că în privinţa reclamantei recurente, acest drept la despăgubiri menţionat a fost stabilit de altfel, cu autoritate de lucru judecat sub aspect pozitiv, în cadrul chiar al sentinţei nr. 1001/2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II - a de contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin respingerea recursului ca nefondat prin Decizia nr. 6793/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, hotărâri pronunţate în dosarul nr. x/2016 şi reţinute de instanţele prezente devolutive ale fondului cauzei ca având în cauză autoritate de lucru judecat sub aspect pozitiv în privinţa unor largi considerente referitoare la cererea de expropriere.

Astfel, prin respectiva sentinţă de contencios administrativ s-a arătat în mod expres:

"Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în sensul că este natural ca, într-un domeniu atât de complex şi dificil cum este amenajarea teritoriului, statele contractante să se bucure de o largă marjă de apreciere pentru a-şi putea duce politica urbanistică (Hotărârea Sporrong şi Lonnroth versus Suedia), iar reclamanta, în cazul în care se consideră prejudiciată, are dreptul de a solicita despăgubiri în condiţiile dreptului comun".

Or, tribunalul, în cadrul sentinţei pronunţate, ca şi curtea de apel în cadrul deciziei recurate, au analizat acest capăt de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă exclusiv din perspectiva fundamentului reprezentat de răspunderea civilă delictuală.

Deşi reclamanta a reinvocat în motivele de apel statuările Curţii Constituţionale nr. 1416/2008, curtea de apel şi-a justificat decizia pronunţată, exclusiv prin prisma primei cauze expuse a acestui capăt al cererii de chemare în judecată, răspunderea civilă delictuală, fără a ilustra nici măcar un considerent de natură să răspundă argumentului apelantei reclamante reprezentat de statuarea Curţii Constituţionale relativă recunoaşterii dreptului la despăgubiri inclusiv pentru situaţia când interdicţiile, limitările au fost instituite legal.

Dimpotrivă, curtea de apel a arătat:

"fapta imputată nu are un caracter ilicit, întrucât limitarea este impusă prin dispoziţiile unei legi, iar nu comportamentul pârâtelor a condus la pretinsa lipsă de folosinţă, ci un atribut al terenului existent încă de la momentul cumpărării acestuia (...). Situaţia descrisă nu se încadrează situaţiilor în care poate fi atrasă răspunderea civilă pentru lipsirea de folosinţă asupra bunului, întrucât, aşa cum corect a reţinut Tribunalul, prima şi cea mai importantă condiţie pentru atragerea acestei răspunderi nu a fost îndeplinită".

Aşadar, întrucât instanţele devolutive ale fondului cauzei nu au cercetat acest capăt de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului şi din perspectiva cauzei distincte menţionate, omisiune care echivalează cu nesoluţionarea parţială a fondului cauzei, apreciez că în virtutea dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în referire la art. 44 din Constituţia României şi art. 555 C. civ., se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea sa spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Distinct, constat şi faptul că în cadrul deciziei recurate, considerentele arondate cercetării acestui capăt de cerere prin prisma cauzei reprezentate de răspunderea civilă delictuală, sunt afectate de deficienţa contradictorialităţii prevăzută de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, deşi pe de o parte, curtea de apel constată, astfel cum am expus anterior prin citat, inexistenţa unei fapte ilicite, cu toate acestea în finalul deciziei, arată că "nici nu au încălcat în mod manifest dreptul de proprietate al reclamantei".

Or, raportat la explicaţia cuvântului "manifest" utilizat de curtea de apel, aceea de "evident, vizibil", potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, se poate aprecia că astfel, instanţa de apel a acceptat totuşi ideea încălcării fie ea şi într-un mod latent a dreptului de proprietate, aspect de natură a contrazice considerentele sale anterioare care evidenţiau inexistenţa unei fapte ilicite şi astfel, de natură a afecta claritatea statuărilor instanţei de apel, premisă a controlului jurisdicţional al instanţei superioare.

Pe cale de consecinţă, inclusiv din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se impune în opinia mea, soluţia anterior expusă.