Judicial error compensation: inclusion of pre-trial detention in state liability period and work seniority equivalence to social security contribution period for self-employed persons

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la 3.01.2018 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 146.926 euro, echivalentul în RON la data plătii, reprezentând daune materiale produse prin eroarea judiciară constând în arestarea preventivă şi condamnarea nelegală a reclamantului la pedeapsa cu închisoarea de 3 ani şi 4 luni, aşa cum reiese din decizia definitivă de achitare nr. 989/06.07.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014, având ca obiect cerere de revizuire; obligarea pârâtului la plata sumei în cuantum de 1.200.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune morale produse prin aceeaşi eroare judiciară adăugându-se dobândă legală, de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la data plăţii efective; includerea perioadei cuprinse între data de 18.05.2002-15.02.2008 în calculul vechimii în muncă, potrivit art. 540 alin. (4) din C. proc. pen. şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin precizarea depusă la 23.03.2019 reclamantul, ca urmare a solicitării instanţei de judecată, consemnată în încheierea de şedinţă din 16.03.2018, înţelege să clarifice pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată, astfel:

În principal, arată că cererea de chemare în judecată se întemeiază integral pe dispoziţiile art. 538 din C. proc. pen. care stabileşte dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, sens în care apreciază că în speţă nu este aplicabilă Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Complet RIL) nr. 15 din 18 septembrie 2017.

În subsidiar, în cazul în care instanţa respinge cererea principală şi apreciază că raportat la elementele privind starea de fapt, în speţă sunt incidente şi dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., îşi precizează acţiunea astfel:

Solicită obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 22.957 euro şi la daune morale în cuantum de 300.000 de euro reprezentând prejudiciul cauzat reclamantului în perioada cuprinsă între 18.05.2002 - 01.07.2003 în care a fost arestat preventiv;

Solicită obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 123.969 euro şi la daune morale în cuantum de 900.000 de euro pentru prejudiciul cauzat reclamantului după pronunţarea hotărârii de condamnare sentinţa penală 130/01.07.2003 din dosarul x/2002 al Tribunalului Teleorman şi până la achitarea acestuia, respectiv data de 06.07.2017.

2. Sentinţa Tribunalului Cluj, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 553 din 15 noiembrie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a daunelor materiale, în cuantum de 370.122,81 RON şi a daunelor morale, în cuantum de 50.000 de euro, echivalent în RON la momentul plăţii, pentru perioada de detenţie, ca urmare a condamnării penale. Obligă de pârât la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 9.063 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Prin sentinţa civilă nr. 191 pronunţată la 29 mai 2020, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 553 din 15 noiembrie 2019, formulată de reclamantul A. şi a dispus completarea sentinţei, în sensul că a fost admis capătul de cerere referitor la vechimea în muncă, fiind recunoscută pe care îl admite în parte cu consecinţa recunoaşterii în favoarea reclamantului a vechimii în muncă stabilită potrivit legii pentru perioada încarcerării efective, ca urmare a condamnării penale.

3. Decizia Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 62 A din 16 martie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 553 din 15.11.2019 pronunţată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 508.803 RON, cu titlu de daune materiale şi suma de 75.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale. A respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva aceleiaşi sentinţe. Au fost păstrate restul dispoziţiilor din sentinţă.

Au fost admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, obiect al dosarului conexat nr. x/2018 împotriva sentinţei civile nr. 191 din 29.05.2020 pronunţată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins cererea reclamantului A. referitoare la recunoaşterea vechimii în muncă. Au fost păstrate restul dispoziţiilor din sentinţă şi obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.000 RON, cheltuieli de judecată parţiale, în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au formulat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

În cuprinsul memoriului de recurs, reclamantul A. a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate pentru motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu consecinţa respingerii apelurilor declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva sentinţei civile nr. 191 din 29 mai 2020, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă şi admiterea cererii referitoare la recunoaşterea vechimii în muncă, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul arată că, în cauza dedusă judecăţii, au fost aplicate greşit dispoziţiile legale în materie, în condiţiile în care au fost interpretate în mod limitativ dispoziţiile art. 16 din Codul Muncii, în sensul în care s-a considerat, în mod eronat, că vechimea în muncă poate rezulta doar din munca prestată în baza unui contract individual de muncă. Astfel, deşi recunoaşte că reclamantul a cotizat în sistemul asigurărilor sociale şi că a desfăşurat activităţi profesionale, instanţa de apel respinge pretenţiile acestuia privind recunoaşterea vechimii în muncă referitoare la perioada de timp în care a fost privat de libertate. Indică recurentul că aceste pretenţii au fost formulate în baza prevederilor art. 540 alin. (4) din C. proc. pen. care dau dreptul la repararea pagubei persoanelor care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare erau încadrate în muncă, calculându-li-se la vechimea în muncă şi timpul cât au fost private de libertate.

Consideră reclamantul că noţiunea de vechime în muncă trebuie raportată la perioada în care a contribuit la sistemul de asigurări sociale şi că nu are relevanţă actul juridic care stă la baza prestării activităţii, acesta putând fi contract de muncă sau orice alt contract de colaborare.

Prin memoriul de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat decizia recurată pentru nelegalitate şi a solicitat casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare, incident fiind motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Susţine că, în mod greşit a reţinut instanţa de apel îndeplinirea condiţiilor reglementate de art. 538 alin. (1) din C. proc. pen., ignorând faptul că hotărârea de condamnare a reclamantului A. nu a fost anulată pentru un motiv nou.

Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice apreciază că instanţa de apel a reţinut că se impune acordarea sumei de 75.000 de euro, cu titlu de daune morale şi a sumei de 508.803 RON, cu titlu de daune materiale, prin raportare la data de 18.05.2002, ca moment de debut al stării de detenţie, iar nu de la data de 01.07.2003 şi până la data achitării, în condiţiile în care potrivit art. 538 C. proc. civ., articol reţinut ca aplicabil în cauză, despăgubirile se acordă ţinând cont de consecinţele produse asupra persoanei, iar nu de perioada de privare de libertate.

Învederează că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi este nemotivată, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel nu a motivat respingerea apelului declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că instanţa de fond a reţinut neincidenţa în cauză a prevederilor art. 539 C. proc. pen., considerent neschimbat prin decizia instanţei de apel, însă, cu toate acestea, a admis în parte apelul declarat de către reclamant şi a acordat acestuia daune morale şi materiale în baza acestui text de lege, din această perspectivă decizia fiind contradictorie.

Arată recurentul că, în ceea ce priveşte apelul exercitat de acesta în cauză, instanţa de apel nu a analizat în considerentele hotărârii argumentele dezvoltate în cuprinsul memoriului de apel şi nici probele administrate, hotărârea fiind astfel nemotivată.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, recurentul apreciază că sumele acordate nu pot fi nejustificate faţă de întinderea prejudiciului real suferit şi nici nu pot conduce la o îmbogăţire fără justă cauză în persoana reclamantului, astfel încât suma acordată trebuie să fie justă, echitabilă şi nu exagerată, ţinându-se cont de criteriul gravităţii prejudiciului moral.

Critică decizia recurată şi prin raportare la faptul că, în ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului material stabilit, a fost încălcat art. 540 alin. (3) din C. proc. pen., în cauză neexistând probe care să conducă la acordarea acestora.

Recurentul invocă şi aplicarea greşită a art. 452 şi art. 453 C. proc. civ. întrucât sumele acordate cu titlu de cheltuieli de judecată nu au fost stabilite proporţional cu admiterea apelului reclamantului, iar pârâta nu s-a aflat în culpă, astfel încât în mod greşit a fost obligată la plata acestora.

Prin memoriul de recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, apreciind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) punctul 8 din acelaşi act normativ.

În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj arată că instanţa de apel a pronunţat o decizie cu încălcarea prevederilor art. 538 alin. (1) C. proc. pen. întrucât condiţia "faptului nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară" nu este îndeplinită în cauză, nefiind în situaţia unor împrejurări noi apărute. Invocă faptul că, din considerentele deciziei penale nr. 989/06.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2014 nu rezultă că achitarea reclamantului A. şi a inculpatului B. a fost determinată de invocarea unor împrejurări noi care nu au fost cunoscute de instanţa penală care a soluţionat iniţial cauza. Susţine că readministrarea probatoriului în faţa instanţei penale şi reinterpretarea probelor a condus la achitarea celor doi inculpaţi şi nu existenţa unor împrejurări noi sau recent descoperite.

Arată că art. 538 C. proc. pen. reia şi dezvoltă dreptul consacrat la nivel constituţional (art. 52 alin. (3) din Constituţia României) şi în plan internaţional (art. 14 alin. (6) din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice), iar art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu obligă statele semnatare să ofere despăgubiri pentru alte temeiuri decât cel al faptelor noi sau recent descoperite.

Recurentul apreciază ca fiind greşită motivarea instanţei de apel, conform căreia faptul nou care a determinat rejudecarea cauzei, după anularea hotărârii de condamnare şi pronunţarea achitării reclamantului, a constat în rejudecarea cauzei celuilalt coinculpat, judecat în primă fază în lipsă şi achitarea acestuia, situaţie în care s-a apreciat, în calea de atac a revizuirii, că nu se poate concilia hotărârea pronunţată în favoarea acestuia din urmă cu hotărârea de condamnare a reclamantului. Or, hotărârile de achitare, respectiv de condamnare ale celor doi coinculpaţi, au fost anulate ca urmare a admiterii cererii de revizuire pentru motivul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., respectiv când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia, iar, în urma rejudecării cauzelor, faţă de aceştia s-a dispus achitarea cu motivarea că faptele săvârşite nu sunt prevăzute de legea penală, fără a fi invocate probatorii noi, instanţa procedând la o reapreciere a probelor.

O altă critică încadrată de către recurent în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. constă în greşita aplicare a dispoziţiilor art. 538 şi art. 539 din C. proc. pen., sub aspectul subsumării perioadei arestării preventive a reclamantului în conceptul de eroare judiciară definit de art. 538 din C. proc. pen., fiind făcută trimitere la decizia nr. 54/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Apreciază că, având în vedere interpretarea dată de Înalta Curte prin această decizia, perioada arestului preventiv nu putea fi inclusă în sfera de aplicare a prevederilor art. 538 din C. proc. pen.

Recurentul învederează că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut la art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. şi de art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, întrucât instanţa de apel a acordat reclamantului, în temeiul art. 538 din C. proc. pen., sumele de 508.803 RON, daune materiale şi 75.000 de euro, daune morale, cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat reclamantului prin privare de libertate ca urmare a arestării preventive a acestuia începând cu 18.05.2002 şi a înglobat astfel perioadele corespunzătoare arestării preventive în noţiunea de eroare judiciară. Susţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a indicat temeiuri de drept diferite pentru cele două perioade, respectiv art. 539 din C. proc. civ. pentru perioada 18.05.2002 - 01.07.2003, în care a fost arestat preventiv şi art. 538 din C. proc. pen., aferentă perioadei de după pronunţarea hotărârii de condamnare şi până la achitarea definitivă. Arată că acordarea unor sume globale, cu titlu de despăgubire, pe temeiul art. 538 din C. proc. pen., inclusiv pentru prejudiciul suferit prin privare nelegală de libertate, în condiţiile în care instanţa de apel nu a reţinut incidenţa şi a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen. conduce la aplicarea greşită a prevederilor art. 540 alin. (1) din acelaşi act normativ.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinare, reclamantul A. a solicitat respingerea recursului declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în principal, ca inadmisibil, apreciind că, în cauza pendinte, nu poate fi exercitată această cale de atac, iar în subsidiar, ca nefondat.

Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare solicitând admiterea recursului declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi respingerea recursului declarat de către reclamantul A..

Recurentul reclamant a depus răspuns la întâmpinarea formulată la recursul acestuia de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 26 mai 2022, au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamantul A., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei civile nr. 62/A din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fost fixat termen de judecată la 6 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, cauza fiind amânată pentru termenul din 17 noiembrie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurata din perspectiva motivelor de recurs invocate de recurenti şi prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publicem, Înalta Curte reţine că acest motiv de recurs consacră nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, la criticile invocate şi la obiectul dedus judecăţii, Înalta Curte reţine că instanta de apel şi-a argumentat/motivat solutia adoptată atât pe aspectele de drept, cât şi de fapt conturate în cauză.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că în speţă este de necontestat faptul că la data de 18.05.2002, reclamantul A. fost reţinut, iar apoi arestat şi cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii, faptă prevăzută de art. 215 alin. (3) şi (5) C. pen., în acelaşi dosar fiind cercetat şi numitul B., pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiunii de înşelăciune în convenţii.

Ulterior, reclamantul a fost trimis în judecată şi condamnat la pedeapsa închisorii de 3 ani şi 4 luni cu executare în regim de detenţie pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii prevăzută de art. 215 alin. (3) şi alin. (5) C. pen., prin sentinţa penală nr. 130/01.07.2003 pronunţată în dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Teleorman, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 688/A/13.11.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, rămasă definitivă.

Reclamantul A. fost reţinut, arestat preventiv şi încarcerat în cauza penală pentru o perioadă totală de 825 de zile, în perioadele 18 mai 2002 - 29 martie 2004 (683 zile), 20 februarie 2006 - 03 martie 2006 (13 zile) şi 11 octombrie 2007 - 15 februarie 2008 (129 zile), interval de timp în care a beneficiat de întreruperea executării pedepsei în perioadele 29.03.2004 - 20.02.2006 şi 03.03.2006 - 11.10.2007, fiind liberat condiţionat la data de 15.02.2008, cu un rest de 397 de zile.

În ceea ce priveşte situaţia numitului B. din aceeaşi cauză penală, din actele de la dosar retzultă că faţă de acesta s-a dispus disjungerea cauzei, trimiterea lui în judecată, fiind ulterior condamnat în lipsă la pedeapsa de 5 ani închisoare cu executare în regim de detenţie pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii prevăzută de art. 215 alin. (3) şi alin. (5) C. pen., prin sentinţa penală nr. 5/11.01.2005 pronunţată în dosarul nr. x/2004 al Tribunalului Teleorman, rămasă definitivă prin neapelare.

În urma cererii de rejudecare a cauzei formulate de către numitul B., prin decizia penală nr. 13/12.01.2010 pronunţată în dosar nr. x/2008, Curtea de Apel Bucureşti a dispus achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.. din 1968, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii prevăzută de art. 215 alin. (3) şi alin. (5) C. pen. 1969 .

În cuprinsul acestei decizii s-a constatat că în mod greşit au fost condamnaţi B. şi A., reţinându-se că nu s-a făcut dovada unor manopere dolosive caracteristice unor acţiuni de inducere în eroare sau menţinere în eroare a părţii civile, prin care inculpatul să fi creat o falsă reprezentare a realităţii pentru a o determina pe aceasta să încheie contractul, fiind în realitate vorba despre neexecutarea clauzelor unui contract. Totodată, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că această hotărâre de achitare a numitului B. poate fi valorificată de către reclamantul A., prin promovarea unei cereri de revizuire.

Ulterior, reclamantul A. a înregistrat pe rolul Tribunalului Teleorman o cerere de revizuire, care a format iniţial obiectul dosarului nr. x/2014, care a fost trimis în rejudecare de două ori, ultima dată prin decizia penală nr. 1477/A/12.10.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.. raportat la art. 408 C. proc. pen.., instanţa a admis apelul declarat de către numitul A. împotriva sentinţei penale nr. 71/10.06.2016 dată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Teleorman, iar în baza art. 421 coroborat cu art. 456 C. proc. pen. a desfiinţat sentinţa atacată în totalitate, fiind admisă cererea de revizuire formulată de către persoana condamnată s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Teleorman în vederea reunirii, conform art. 460 alin. (4) C. proc. pen.. cu referire la art. 43 lit. b) C. proc. pen.., art. 462 C. proc. pen.., a cauzelor şi anularea celor două hotărâri ireconciliabile.

Drept urmare, prin sentinţa penală nr. 34 din 14 martie 2017 pronunţată în dosar nr. x/2014, după reaudierea inculpaţilor şi a unor martori, Tribunalul Teleorman, apreciind că fapta nu este prevăzută de legea penală, a admis cererea de revizuire prin decizia penală nr. 1477/A/12.10.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, formulată de revizuientul A. cu privire la sentinţa penală nr. 130/01.07.1003 dată în dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Teleorman (definitivă prin decizia penală nr. 688/A/13.11.2003 a Curţii de Apel Bucureşti) a constatat reunite prin încheierea din 27.12.2016, cele două hotărâri care nu se pot concilia, respectiv sentinţa penală nr. 130/01.07.1003 dată în dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Teleorman, definitivă prin decizia penală nr. 688/A/13.11.2003 a Curţii de Apel Bucureşti şi sentinţa penală nr. 23/03.03.2009 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin decizia penală nr. 13/12.01.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, fiind anulate hotărârile menţionate şi rejudecând, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen.., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. s-a dispus achitarea lui A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii prevăzută de art. 215 alin. (3) şi alin. (5) C. pen. 1969.

Prin decizia penală nr. 989/06.07.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat definitiv cererea de revizuire formulată de reclamantul A., în sensul achitării acestuia în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi C. proc. pen.. pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (3) şi (5) C. pen. 1969 şi reformării în mod corespunzător a sentinţei penale apelate sub aspectul constatării eronate a perioadelor de detenţie pe care le-a executat în cauză .

Astfel, prin decizia penală nr. 989/06.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a constatat că reclamantul A. fost reţinut, arestat preventiv şi încarcerat în cauză în perioadele 18 mai 2002 - 29 martie 2004, 20 februarie 2006 - 3 martie 2006 şi 11 octombrie 2007 - 15 februarie 2008.

În prezentul demers judiciar, astfel cum rezultă din precizarea de acţiune înregistrată la data de 23.03.2018, reclamantul a înţeles să clarifice pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată formulată, astfel: în principal, a subliniat faptul că cererea de chemare în judecată se întemeiază integral pe dispoziţiile art. 538 C. proc. pen., care stabileşte dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, iar în subsidiar, în cazul în care instanţa respinge cererea principală şi apreciază că raportat la elementele privind starea de fapt, în speţă sunt incidente şi dispoziţiile art. 539 Cod pr . pen., a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 22,.957 euro şi, la daune morale în cuantum de 300.000 euro reprezentând prejudiciul cauzat în perioada cuprinsă între 18.05.2002-01.07.2003 în care a fost arestat preventiv, respectiv la plata daunelor materiale în cuantum de 123.969 euro şi la daune morale în cuantum de 900.000 euro pentru prejudiciul cauzat după pronunţarea hotărârii de condamnare prin sentinţa penală nr. 130/01.07.2003 şi până la achitarea acestuia.

În cuprinsul art. 538 C. proc. pen.., care constituie fundamentul legal al cererii de chemare în judecată, având denumirea marginală - dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, s-au prevăzut următoarele:

"(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

(3) Persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.

(4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit."

Aşadar, pentru ca eroarea judiciară să dea naştere la dreptul la repararea pagubei, se impun a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, şi anume: pronunţarea unei hotărârii definitive de condamnare, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost pusă sau nu în executare; pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, or în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă; persoana achitată să nu îşi fi determinat condamnarea prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze altfel şi persoanei achitate să nu îi fie imputabilă nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

În raport de hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele penale, mai sus amintite, Curtea apreciază că în mod corect prima instanţă a constatat că, din perspectiva condiţiilor instituite pentru repararea daunelor generate de eroarea judiciară, reclamantul este îndreptăţit la reparaţie întrucât în urma rejudecării cauzei, după anularea hotărârii definitive de condamnare pentru un fapt nou, s-a pronunţat în favoarea sa o hotărâre definitivă de achitare.

Deşi niciunul dintre apelanţi nu a formulat critici concrete sub aspectul îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 538 C. proc. pen., apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a precizat în cuprinsul memoriului de apel că în faţa primei instanţe a adus la cunoştinţă posibila problemă juridică care s-ar putea ridica prin raportare la cea de a doua condiţie impusă de legiuitor.

Sub acest aspect, Curtea reţine că faptul nou, care a determinat rejudecarea cauzei după anularea hotărârii de condamnare şi pronunţarea achitării reclamantului, a constat în rejudecarea cauzei celuilalt coinculpat judecat în primă fază în lipsă şi achitarea acestuia, situaţie în care s-a apreciat în calea de atac a revizuirii că nu se poate concilia hotărârea pronunţată în favoarea acestuia cu hotărârea de condamnare a reclamantului, astfel că în rejudecare, ce nu a fost limitată la o simplă reapreciere a probelor, întrucât s-a procedat la audierirea inculpaţilor şi a unei serii de martori, a rezultat că fapta reclamantului nu este prevăzută de legea penală, reieşind astfel că s-a produs o eroare judiciară".

Din perspectiva celor expuse, instanţa de apel, în motivarea hotărârii a constatat că "reclamantul se regăseşte în situaţia reglementata de ar.t 581 alin. (1) C. proc. pen. ce îi da dreptul la repararea pagubei suferite ca urmare a erorii judiciare, iar în acord cu dispoziţiile art. 540 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei cuvenite urmează a se ţine seama de consecinţele produse asupra reclamantului". Totodată art. 540 alin. (3) C. proc. pen. prevede că la alegerea felului reparaţiei şi la întinderea acesteia se va ţine seama de situaţia celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse.

În acest context, se impune a fi amintit faptul că reclamantul A. fost reţinut, arestat preventiv şi încarcerat în cauză pentru o perioadă totală de 825 de zile, în perioadele 18 mai 2002 - 29 martie 2004 (683 zile), 20 februarie 2006 - 03 martie 2006 (13 zile) şi 11 octombrie 2007 - 15 februarie 2008 (129 zile), interval de timp în care a beneficiat de întreruperea executării pedepsei în perioadele 29.03.2004 - 20.02.2006 şi 03.03.2006 - 11.10.2007, fiind liberat condiţionat la data de 15.02.2008 cu un rest de 397 de zile.

De asemenea, nu poate fi omis faptul că prin hotărârea de condamnare s-a decis comutarea duratei reţinerii şi arestării preventive dispuse începând cu data de 18.05.2002 şi, respectiv din data de 19.05.2002, astfel că practic intervalul de timp cuprins între data reţinerii - 18.05.2002 şi data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare - 13.11.2003, a fost scăzut din pedeapsa de 3 ani şi 4 luni, ceea ce constituie o consecinţă a condamnării ce a fost anulată prin achitarea reclamantului.

Dacă reclamantul nu ar fi fost reţinut şi arestat, pedeapsa închisorii de 3 ani şi 4 luni ar fi continuat să o execute şi după momentul la care a avut loc liberarea condiţionată, astfel încât se poate concluziona că, urmare a condamnării definitive, ce a fost ulterior anulată ca urmare a achitării definitive a reclamantului, acesta s-a aflat în executarea pedepsei cu închisoarea începând cu data de 18.05.2002.

De altfel, chiar şi din cuprinsul adresei nr. x/30.05.2018 emisă de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, reiese că pedeapsa cu închisoarea stabilită prin hotărârea de condamnare este privită ca un tot unitar, întrucât menţionează faptul că reclamantul a fost în executarea unei pedepse cu închisoarea de 3 ani şi 4 luni, care a început la data de 18.05.2002 şi a expirat la data de 18.03.2009 ".

În raport de aceste aspecte rezultate din actele de la dosar, instanţa de apel a motivat soluţia adoptată reţinând că "întrucât repararea prejudiciului moral şi material suferit de acesta ca urmare a erorii judiciare se impunea a fi efectuată prin raportare la data de 18.05.2002, ca moment de debut al stării de detenţie cu privire la care sunt incidente prevederile art. 538 C. proc. pen., iar nu la data de 01.07.2003, când s-a pronunţat în primă instanţă hotărârea de condamnare, astfel cum s-a reţinut prin sentinţa apelată, ori la data de 13.11.2003, când aceasta a rămas definitivă în apel, astfel cum se pretinde prin apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj".

Înalta Curte, mai reţine că instanţa de apel în argumentarea/motivarea solutiei adoptate a reţinut că în ceea ce priveste "prejudiciul moral, apreciază că îndreptăţirea reclamantului la acordarea unor daune pentru repararea acestui prejudiciu nu poate fi negată, întrucât prin condamnarea acestuia, ce s-a dovedit a fi rezultatul unei erori judiciare, s-a adus atingere valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sensibilitatea fizică şi psihică, la cinste, demnitate şi alte asemenea valori". "Că determinarea daunelor morale de către instanţă constituie o operaţiune complexă, în condiţiile în care acestea trebuie stabilite prin luarea în considerare a întregului ansamblu al prejudiciilor suferite, însă, ţinându-se cont şi de anumite limite, astfel încât, sumele stabilite cu acest titlu să nu depăşească funcţia pe care aceste daune morale o au, aceea de compensare a suferinţei, trecând peste o limită care ar constitui o îmbogăţire fără justă cauză.

Justa proporţie între prejudiciul nepatrimonial suferit şi întinderea despăgubirilor acordate face necesar inclusiv a se evita acordarea unei despăgubiri băneşti prea ridicate în raport cu gravitatea prejudiciului suferit, căci s-ar crea un dezechilibru între consecinţele erorii judiciare şi compensaţia financiară acordată, periclitându-se caracterul echitabil al reparaţiei".

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, instanţa de apel a apreciat că "îndreptăţirea reclamantului la acordarea unor daune pentru repararea acestui prejudiciu nu poate fi negată, întrucât prin condamnarea acestuia, ce s-a dovedit a fi rezultatul unei erori judiciare, s-a adus atingere valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sensibilitatea fizică şi psihică, la cinste, demnitate şi alte asemenea valori. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea apreciază că îndreptăţirea reclamantului la acordarea unor daune pentru repararea acestui prejudiciu nu poate fi negată, întrucât prin condamnarea acestuia, ce s-a dovedit a fi rezultatul unei erori judiciare, s-a adus atingere valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sensibilitatea fizică şi psihică, la cinste, demnitate şi alte asemenea valori".

În argumentarea/motivarea soluţiei adoptate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a mai reţinut că:

"fără a încerca minimalizarea suferinţei prin care a trecut reclamantul începând cu data de 18.05.2002, iar nu doar de la data de 01.07.2003, cum în mod eronat a considerat tribunalul, şi până la achitarea definitivă, Curtea apreciază că acordarea unei sume de 75.000 euro cu titlu de daune morale compensează în mod rezonabil şi adecvat suferinţele de ordin psihic cauzate de eroarea judiciară, motiv pentru care sub acest aspect se impune schimbarea soluţiei pronunţate de Tribunalul Cluj.

În ceea ce priveşte daunele materiale pretinse prin cererea de chemare în judecată, acestea reprezintă veniturile pe care reclamantul le-ar fi putut obţine pe perioada de detenţie.

În speţă, nu s-a contestat faptul că reclamantul având profesia de contabil a desfăşurat anterior constituirii dosarului penal o activitate de expertiză contabilă, încheind contracte de prestări servicii în calitate de persoană fizică autorizată cu firma C. S.R.L., firmă care desfăşura consultanţă financiară şi ţinea contabilitatea la mai multe firme.

Referitor la numărul de societăţi la care reclamantul oferea consultanţă contabilă, în funcţie de care urmează a fi calculat prejudiciul material suferit de reclamant, în mod just s-a reţinut de către prima instanţă că acesta este de 50 de firme, concluzie care se desprinde din coroborarea declaraţiilor martorilor D., care a făcut referire la un număr de 40 - 50 firme, şi E., care a indicat numărul firmelor verificate de reclamant într-o lună ca fiind de 40 - 60".

În acelaşi timp, se impune a fi amintit faptul că "pe perioada întreruperii de executare a pedepsei, reclamantul a realizat anumite venituri din activităţi comerciale şi salarii, indicate chiar de acesta în cuprinsul acţiunii şi confirmate prin adeverinţele eliberate de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, după cum urmează: 62.838 RON brut în anul 2005, 42.779 RON brut în anul 2006 şi 10.708 RON brut în anul 2007, venituri ce au fost avute în vedere de expertul contabil şi au fost scăzute din despăgubirea cuvenită reclamantului.

În ceea ce priveşte durata ce se impune a fi avută în vedere la acordarea prejudiciului material, Curtea consideră că trebuie să se ţină cont, pentru motivele mai sus prezentate, de întreaga perioadă în care apelantul a fost în stare de detenţie generată de eroarea judiciară, şi anume începând cu data de 18.05.2002, iar nu doar de perioada ulterioară datei de 01.07.2003, astfel cum s-a reţinut în sentinţa atacată.

Totodată, în mod nefondat se susţine de către apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj că daunele materiale pot fi acordate doar pentru perioada încarcerării efective.

În acest sens, se reţine că şi perioada de întrerupere a executării pedepsei cu închisoarea intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 540 alin. (1) C. proc. pen.., întrucât libertatea în care s-a aflat reclamantul în această perioadă nu echivalează cu libertatea obişnuită a unei persoane care nu este condamnată, astfel încât efectele condamnării penale s-au produs asupra reclamantului, chiar dacă acesta s-a aflat în liberate".

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că în condiţiile în care instanţa de apel a arătat atât argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente raportate atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, sunt nefondate susţinerile legate de incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv invocat de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Nefondate sunt şi susţinerile pârâţilor recurenţi legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, se susţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva aplicării greşite a prevederilor art. 540 alin. (1) în raport de dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin, 1 pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" invocat ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine, că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la susţinerea recurentului pârât privind greşita aplicare a prevederilor art. 540 alin. (1) C. proc. pen., în condiţiile în care instanţa de apel nu a reţinut şi incidenţa art. 539 C.pr. en,. Înalta Curte reţine următoarele:

În examinarea raporturilor juridice instanta de apel a reţinut că din precizarea de acţiune înregistrată la data de 23.03.2018, rezultă că reclamantul a înţeles să clarifice pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată formulată în cauză, astfel: în principal, a subliniat faptul că cererea de chemare în judecată se întemeiază integral pe dispoziţiile art. 538 din C. proc. pen. care stabileşte dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, iar în subsidiar, în cazul în care instanţa respinge cererea principală şi apreciază că raportat la elementele privind starea de fapt, în speţă sunt incidente şi dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.,a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 22.957 euro şi la daune morale în cuantum de 300.000 euro reprezentând prejudiciul cauzat în perioada cuprinsă între 18.05.2002-01.07.2003 în care a fost arestat preventiv, respectiv la plata daunelor materiale în cuantum de 123.969 euro şi la daune morale în cuantum de 900.000 euro pentru prejudiciul cauzat după pronunţarea hotărârii de condamnare prin sentinţa penală nr. 130/01.07.2003 şi până la achitarea acestuia, instanţa de apel a reţinut incidenta dispoziţiilor art. 538 C. proc. pen.

În raport de precizarea de actiune, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat incidenţa dispozitiilor art. 538 C. proc. pen.., reţinând că pentru ca eroarea judiciară să dea naştere la dreptul la repararea pagubei, se impun a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, şi anume: pronunţarea unei hotărârii definitive de condamnare, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost pusă sau nu în executare; pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, or în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă; persoana achitată să nu îşi fi determinat condamnarea prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze altfel şi persoanei achitate să nu îi fie imputabilă nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

Cum dispoziţiile art. 540 C. proc. pen. prevăd că "la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de liberate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538 C. proc. pen.." şi cum instanţa de apel a avut în vedere că în rejudecarea cauzei s-a pronunţat în favoarea reclamantului o hotărâre definitivă de achitare, că acesta în cursul procesului penal a fost nelegal privat de libertate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a avut în vedere şi s-a raportat implicit la dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., care prevad ca "are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal a fost privata de libertate".

Înalta Curte reţine că în ce priveste dispoziţiile art. 538 C. proc. pen., Curtea Constituţională prin decizia nr. 374/2019 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 683 din 19 august 2019 a statuat "că dispoziţiile art. 538 alin. (1) din C. proc. pen. dispun în sensul că persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Astfel, eroarea judiciară naşte dreptul la repararea pagubei cu îndeplinirea următoarelor condiţii: pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare; pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare, în urma rejudecării cauzei după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară ori în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă; persoana să nu îşi fi determinat condamnarea prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel; persoanei condamnate să nu îi fie imputabilă - în tot sau în parte - nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

(22). Constatarea unei erori judiciare naşte în sarcina statului obligaţia de a repara paguba creată, chiar şi în absenţa oricărei încălcări a dreptului la un proces echitabil de către instanţa de judecată. Astfel, descoperirea unor fapte noi prin care se probează existenţa unui temei de achitare va duce la repararea pagubei create prin condamnarea definitivă pronunţată, în baza răspunderii obiective, independent de culpă, care se explică şi se întemeiază pe obligaţia de garanţie în sarcina statului, care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei".,,27. Or, potrivit art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi act normativ, iar art. 538 alin. (1) din C. proc. pen. prevede că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, fără a distinge între cazurile de achitare".

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, la situaţia rezultată din cauza penală, finalizată printr-o hotărâre definitivă de achitare, în condiţiile în care reclamantul în procesul penal a fost nelegal privat de libertate, precum şi în condiţiile în care, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin decizia enunţată "constatarea unei erori judiciare naşte în sarcina statului obligaţia de a repara paguba creată, care se explică şi se întemeiază pe obligaţia de garanţie în sarcina statului" Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală şi corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 538 - 539 C. proc. pen., motiv pentru care sunt nefondate susţinerile legate de incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi susţinerile recurentului pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice ce vizează incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva următoarelor aspecte:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează ipoteza "când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Or, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocată din perspectiva faptului că instanta a acordat sumele de 508.803 RON, daune materiale şi de 75.000 de euro, daune morale, cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat reclamantului prin privare de libertate,ca urmare a arestării preventive a acestuia începând cu 18.05.2002 înglobând astfel perioadele corespunzătoare arestării preventive în noţiunea de eroare judiciară, sustinându-se că acordarea unor sume globale, cu titlu de despăgubire, pe temeiul art. 538 C. proc. pen., inclusiv pentru prejudiciul suferit prin privare nelegală de libertate, în condiţiile în care instanţa de apel nu a reţinut incidenţa şi a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., conduce la aplicarea greşită a prevederilor art. 540 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Faţă de aspectele învederate de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte reţine că aceste susţineri nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind încălcate dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte dreptul reclamantului la repararea prejudiciilor suferite ca urmare a erorii judiciare, Înalta Curte reţine că instanta de apel a făcut o legală şi corectă interpretare şi aplicare a dispozitiilor art. 581, art. 540 C. proc. pen.

În acest context, instanţa de apel a reţinut în mod corect că reclamantul a fost reţinut, arestat preventiv şi încarcerat în cauză pentru o perioadă totală de 825 de zile, în perioadele 18 mai 2002 - 29 martie 2004 (683 zile), 20 februarie 2006 - 03 martie 2006 (13 zile) şi 11 octombrie 2007 - 15 februarie 2008 (129 zile), interval de timp în care a beneficiat de întreruperea executării pedepsei în perioadele 29.03.2004 - 20.02.2006 şi 03.03.2006 - 11.10.2007, fiind liberat condiţionat la data de 15.02.2008, cu un rest de 397 de zile.

De asemenea, instanta de apel a mai constatat în mod legal şi corect că prin hotărârea de condamnare s-a decis comutarea duratei reţinerii şi arestării preventive dispuse începând cu data de 18.05.2002 şi, respectiv din data de 19.05.2002, astfel că practic intervalul de timp cuprins între data reţinerii - 18.05.2002 şi data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare - 13.11.2003, a fost scăzut din pedeapsa de 3 ani şi 4 luni, ceea ce constituie o consecinţă a condamnării ce a fost anulată prin achitarea reclamantului.

Din această perspectivă instanta de apel a constatat că, dacă reclamantul nu ar fi fost reţinut şi arestat, pedeapsa închisorii de 3 ani şi 4 luni ar fi continuat să o execute şi după momentul la care a avut loc liberarea condiţionată, astfel încât se poate concluziona că, urmare a condamnării definitive, ce a fost ulterior anulată ca urmare a achitării definitive a reclamantului, acesta s-a aflat în executarea pedepsei cu închisoarea începând cu data de 18.05.2002.

În sensul celor constatate de instanţa de apel şi Înalta Curte reţine că de altfel, chiar din cuprinsul adresei nr. x/30.05.2018 emisă de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, reiese că pedeapsa cu închisoarea stabilită prin hotărârea de condamnare este privită ca un tot unitar, întrucât menţionează faptul că" reclamantul a fost în executarea unei pedepse cu închisoarea de 3 ani şi 4 luni, care a început la data de 18.05.2002 şi a expirat la data de 18.03.2009 ". În ceea ce priveste cuantificarea daunelor morale instanţa de apel a aplicat corect criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene referitoare la încălcarea art. 6 din Convenţie, cuantificarea acestora decurgând din aprecierea, pe baza probatoriului administrat, a intensităţii vătămării pretinse şi a consecinţelor negative suferite de reclamant pe plan fizic, psihic şi afectiv, reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a dezvoltat argumente care să contrazică modalitatea în care instanţa de apel s-a raportat la jurisprudenţa Curţii Europene atunci când a validat cuantumul daunelor morale din perspectiva cerinţei justului raport de proporţionalitate între prejudiciu şi reparaţie, considerată ca rezonabilă, echilibrată şi îndestulătoare în raport de circumstanţele cauzei şi în concordanţă cu evaluările în echitate pe care Curtea Europeană însăşi le aplică pentru determinarea daunelor morale.

În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat de reclamantul A. din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că în cauză au fost aplicate greşit dispoziţiile legale în materie, în condiţiile în care au fost interpretate în mod limitativ dispoziţiile art. 16 din Codul Muncii, întrucât s-a apreciat eronat că vechimea în muncă poate rezulta doar din munca prestată în baza unui contract individual de muncă, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte vechimea în muncă, dispoziţiile art. 540 alin. (4) C. proc. pen.., prevăd că persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare, ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii şi timpul cât au fost private de libertate. Instanţa de apel a considerat că, dat fiind specificul activităţii reclamantului, care nu a presupus existenţa unui raport de muncă, acesta nu poate beneficia de dispoziţiile art. 540 alin. (4) C. proc. pen., referiitoare la recunoaşterea perioadei în care a fost privat de libertate, ca vechime în muncă, în considerarea art. 16 alin. (5) din Codul muncii, potrivit căruia " munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă constituie vechime în muncă". (În plus, a apreciat că reclamantului nu îi sunt aplicabile disapoziţiile Legii nr. 263/2010, prin raportare la perioada pentru care solicită despăgubirile).

Nu s-a contestat, în cauză, faptul că recurentul reclamant, în calitate de persoană fizică autorizată, a fost asigurat în sistemul de pensii. Începând cu data de 1.04.2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, potrivit art. 5 alin. (1), pct. IV, lit d din Legea nr. 19/2000, persoanele autorizate să desfăşoare activităţi independente sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii în sistemul public de pensii, iar potrivit art. 37 alin. (1) din lege, în sistemul public, stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat de către angajator şi asigurat sau, după caz, s-a datorat şi plătit de către asiguraţii prevăzuţi la art. 5 alin. (1) pct. IV şi V şi alin. (2). De asemenea, potrivit art. 160 din lege,vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor până la intrarea în vigoare a prezentei legi constituie stagiu de cotizare, sens în care în decizia Curţii Constituţionale nr. 612/12 sept. 2006 publicată în Monitorul Of. nr. 886/31 oct. 2006 s-a precizat că " art. 160 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 dispune păstrarea vechimii în muncă recunoscute pentru stabilirea pensiei anterior intrării sale în vigoare şi o identifică cu noua denumire de " stagiu de cotizare". Dispoziţiile Legii nr. 19/2000 au fost preluate în Legea nr. 263/2010 în cuprinsul art. 6 alin. (1) pct. 1 lit. d) şi pct. IV, art. 16 şi art. 45. Prin urmare, este de reţinut că, în anumite condiţii, noţiunea de vechime în muncă poate fi asimilată perioadei de cotizare, ce reprezintă stagiu util pentru deschiderea drepturilor la pensie, cu menţiunea că noţiunile de vechime în muncă şi stagiu de cotizare, astfel cum sunt reglementate începând cu 1.04.2001, sunt indisolubil legate de plata contribuţiei de asigurări sociale.

Ca atare, stabilirea domeniului de aplicare al dispoziţiei procesual penale de recunoaştere a perioadei în care reclamantul a fost privat de libertate, ca vechime în muncă, impune o analiză coroborată a dispoziţiilor legale care dau eficienţă acestei noţiuni, în vederea identificării scopului urmărit de legiuitor prin inserarea acestei dispoziţii în articolul care statuează asupra felului şi întinderii reparaţiei în situaţiile prevăzute de art. 538-539 C. proc. pen., din perspectiva consecinţelor pe care recunoaşterea ca atare a vechimii le poate avea asupra realizării unui stagiu de cotizare.

Cum în cauză, instanţa de apel nu a analizat coroborat aceste dispoziţii legale pe motiv că Legea nr. 263/2010 nu era în vigoare în perioada dedusă analizei, având în vedere că dispoziţiile Legii nr. 19/2000 statuau în acelaşi sens, se impune reluarea judecăţii în apel pentru a se verifica dacă noţiunea de vechime în muncă poate fi asimilată, în această situaţie, unui stagiu de cotizare şi dacă, în acest caz, textul de lege poate fi aplicat şi altor persoane asigurate obligatoriu în sistemul public de pensii, evident, cu respectarea obligaţiei de achitare a contribuţiilor de asigurări sociale.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţinând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin1 pct. 8 C. proc. civ., invocat de reclamantul A., urmează a admite recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 62/A din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a casa în parte, decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare în privinţa cererii reclamantului referitoare la recunoaşterea vechimii în muncă, fiind menţinute restul dispoziţiilor deciziei recurate.

Cum din perspectiva celor expuse niciunul din motivele invocate de recurenţii pârâţi nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva aceleiaşi decizii.

În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., urmează a fi obligat recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata către reclamantul A. a sumei de 17.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 62/A din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare în privinţa cererii reclamantului referitoare la recunoaşterea vechimii în muncă.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei recurate.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă pe recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata către reclamantul A. a sumei de 17.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 noiembrie 2022.