Recourse dismissed; manual donation of funds for real estate purchase confirmed as separate property and third-party acquirer protected from nullity

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 20.03.2020 pe rolul Tribunalului Mureş sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., următoarele: să se constate că imobilul teren intravilan în suprafaţă de 5.200 m2, situat în municipiul Târgu Mureş şi înscris în CF nr. x Târgu Mureş, a format proprietatea codevălmaşă a reclamantului şi a soţiei sale, pârâta C., ca bun dobândit în timpul căsătoriei; să se constate nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/27.05.2019 de BNP D. din Târgu Mureş; să se dispună restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtului B., cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 834/27.05.2021, Tribunalul Mureş a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a admis acţiunea; a constatat că imobilul teren în suprafaţă de 5.200 mp este proprietatea comună în devălmăşie a reclamantului şi a pârâtei C.; a anulat contractul de donaţie autentificat la BNP D. şi în consecinţă a dispus restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtului B., cu obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată în cuantum de 14.405 RON.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 220/A/24.2.2022, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul declarat de ambii pârâţi împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea şi a menţinut dispoziţiile hotărârii atacate în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii; totodată, a obligat reclamantul la plata sumei de 3880 RON în favoarea pârâtului B., respectiv a sumei de 14.032,5 RON în favoarea pârâtei C. cu titlu de cheltuieli de judecată la fond şi în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

Cu privire la normele de drept material încălcate:

- Instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 813 din vechiul C. civ. şi, totodată, a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 644 din vechiul C. civ.

Contractul pretins a fi fost încheiat la data de 06.02.2003, intitulat contract de donaţie, prin care intimata a primit suma de 52.000.000 RON de la mama sa, a îmbrăcat forma unui înscris sub semnătură privată, deşi, potrivit art. 813 din C. civ. din 1864, aplicabil la acel moment, "Toate donaţiunile se fac prin act autentic".

Prin urmare, contractul de donaţie este nul absolut pentru lipsa formei autentice, astfel încât nu putea produce niciun efect, iar instanţa avea obligaţia de a verifica acest aspect, chiar din oficiu.

Mai mult, deşi instanţa reţine că acest contract reprezintă un dar manual, suma remisa este mult prea mare pentru a fi încadrat în această categorie. Suma care face obiectul contractului, în speţă 52.000.000 RON vechi, a fost folosit pentru a achiziţiona un imobil de 5200 mp, situat în intravilan în Târgu Mureş, reprezentând o sumă considerabilă în anul 2003. Astfel, contractul reprezintă o donaţie nulă pentru lipsa de formă, atrăgând şi nulitatea actelor subsecvente.

- Instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa dispoziţiilor art. 31 lit. b) şi f) din Codul familiei, totodată, a interpretat şi aplicat în mod greşit art. 30 din acelaşi cod, precum şi dispoziţiile din vechiul C. civ. referitoare la încheierea şi executarea contractelor, respectiv la contractele translative de proprietate.

Având în vedere că valoarea sumei donate este prea mare pentru a fi considerat un dar manual, iar contractul de donaţie este nul absolut pentru lipsa formei autentice, bunul este, aşadar, un bun comun, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 30 din Codul Familiei, faţă de data încheierii actului de vânzare-cumpărare (03.03.2003).

Or, răsturnarea prezumţiei de comunitate de bunuri s-a realizat în cauză ca efect al unui cumul de raţionamente greşite şi interpretări eronate ale textelor legale aplicabile, întrucât intimata nu putea primi un dar manual de o astfel de valoare, într-o interpretare justă a dispoziţiilor art. 644 C. civ.

Mai mult, instanţa a suprapus în mod nelegal momente ale încheierii şi derulării contractului, momente care au o individualitate proprie.

Contractele translative de proprietate nasc obligaţii distincte ale părţilor: obligaţia de a da (translaţia proprietăţii) este o obligaţie a vânzătorului care îşi produce efectele imediat, la data acordului de voinţă valabil exprimat, dacă părţile nu au stipulat un termen în acest sens (art. 971 din vechiul C. civ.). în mod distinct de obligaţia de a da, contractul translativ de proprietate generează o obligaţie de plată a preţului. Or, chiar dacă plata preţului se face dintr-un cont al vânzătorului, faptul că prestaţia preţ este executată prin virament dintr-un cont personal şi chiar dacă banii viraţi sunt "bun propriu", aceasta nu schimbă natura de achiziţie ca bun comun a bunului respectiv.

- În mod greşit, instanţa de apel nu a făcut aplicarea prevederilor art. 1182 C. civ. privitoare la data înscrisului sub semnătură privată.

Astfel, instanţa de apel a tratat înscrisul sub semnătură privată ca fiind opozabil terţilor de la data menţionată în cuprinsul său, şi nu de la data la care acesta a dobândit dată certă (25.02.2020, potrivit copiei depuse la dosarul cauzei). Este adevărat că începutul de dovadă scrisă are o putere probatorie "intermediară", diminuată, faţă de forţa probatorie a înscrisului propriu zis, dar, ca natură, este un înscris şi i se aplică regulile din materia datei certe.

- Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 347 alin. (2) C. civ.

Această normă conţine o derogare de la dispoziţiile art. 14 alin. (2), care limitează cercetarea atitudinii şi conduitei subiecţilor de drept la prezumţia de buna credinţă. Atunci când este vorba despre anularea unui act, cu atât mai mult, despre un caz de nulitate relativă, legiuitorul se interesează de componenta activă a subiectului de drept analizat. Pasivitatea ocrotită prin prezumţie este înlocuită de lege prin diligenţa activă a terţului subdobânditor. Iar această diligenţă activă nu poate consta doar în cercetarea cărţii funciare, ci şi ale altor împrejurări.

Potrivit art. 902 alin. (1) C. civ., "Drepturile, faptele sau alte raporturi juridice prevăzute la art. 876 alin. (2) devin opozabile terţelor persoane exclusiv prin notare, dacă nu se dovedeşte că au fost cunoscute pe altă cale, în afara cazului în care din lege rezultă că simpla cunoaştere a acestora nu este suficientă pentru a suplini lipsa de publicitate."

În cauză, donatarul este fratele intimatei. Dacă ne-am raporta, aşadar, doar la această legătură de rudenie, rezultă cu evidenţă că acesta cunoştea împrejurarea că bunul donat provenea dintr-o achiziţie efectuată în timpul căsătoriei. Mai mult, potrivit propriilor declaraţii, acesta cunoştea aspecte din viaţa părţilor, atât de natura familială, cât şi financiară.

Prin urmare, sintagma "care a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului" este interpretată şi aplicată la datele speţei într-un mod deficitar de instanţa de judecată.

Cu privire la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii:

- Întrucât contractul încheiat între intimată şi mama acesteia reprezintă o donaţie pentru care este necesară forma autentică ad validitatem, dovada acestuia nu se putea face prin declaraţiile martorilor.

În plus, este irelevant faptul că părţile în mod nejustificat nu au prezentat originalul contractului, ci doar o copie legalizată care a fost considerată un început de dovadă scrisă.

Referitor la copia pe care intimata a prezentat-o, aceasta a fost legalizată în data de 25.02.2020, cu foarte puţin timp înainte de introducerea acţiunii în data de 19.03.2020, fiind puţin probabil că originalul înscrisului să fi fost pierdut în această scurtă perioadă de timp.

În plus, faptul că intimata a solicitat legalizarea acestui înscris de abia după 17 ani de la data încheierii pretinsului contract (03.03.2003), cu 3 săptămâni înainte de introducerea acţiunii, în acest interval susţinând că a pierdut originalul, indică faptul că acest înscris a fost întocmit pro causa, tocmai în scopul de a fi folosit în sensul arătat în faţa instanţei de judecată şi de a crea o confuzie cu privire la natura bunului.

Potrivit art. 292 alin. (2) C. proc. civ., "Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul şi, la cerere, să îl prezinte instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris."

De asemenea, potrivit art. 286 alin. (3), "Dacă este imposibil să fie prezentat originalul sau duplicatul înscrisului autentic ori originalul înscrisului sub semnătură privată, copia legalizată de pe aceasta constituie un început de dovada scrisă".

Or, intimaţii nu au dovedit imposibilitatea prezentării originalului, prin urmare nu trebuie să se ţină seama de acest înscris.

Chiar dacă am considera înscrisul că fiind un început de dovada scrisă, acesta nu poate fi completat cu declaraţiile martorilor.

Intimata susţine că acest contract a fost semnat de martora E., însă aceasta a declarat că nu a fost prezentă la momentul predării banilor şi că a fost chemată să semneze contractul la un moment ulterior încheierii sale. Mai mult, aceasta susţine că donatara nici măcar nu a fost prezentă la încheierea pretinsului contract, fiind plecată din ţară.

În mod greşit, instanţa de apel a reţinut că martorele audiate în cauză au declarat că au fost prezente la întocmirea acestui înscris, întrucât martora E. a declarat exact contrariul. De asemenea, instanţa de apel reţine că aceeaşi martora a fost prezentă la încheierea contractului de donaţie, fără să fi asistat la predarea banilor, or darul manual se consideră încheiat în momentul în care s-a realizat tradiţiunea bunului, fiind esenţialmente un contract real. În speţă, donatara nici măcar nu a fost prezentă în momentul în care acest înscris preconstituit a fost semnat de martora E., astfel, neputând fi dovedită tradiţiunea.

De asemenea, s-a renunţat în mod nejustificat la audierea martorei F., aceasta fiind propusă spre audiere abia în cursul judecării apelului, când hotărârea pronunţată în prima instanţă a fost favorabilă recurentului.

Pentru toate aceste considerente, apare ca evident faptul că înscrisul a fost întocmit pro causa, neputând fi reţinut ca probă în prezenta cauză. Pe cale de consecinţă, nu poate fi probată remiterea sumei de bani de la mama intimatei către aceasta, imobilul având statutul de bun comun.

- Instanţa de apel a nesocotit prezumţiile judiciare şi obligaţia de a avea un rol activ.

Dintre ipotezele din art. 22 alin. (2) C. proc. civ., numai cea a neadministrării din oficiu a probelor este exceptată de la sancţiunea reformării/casării în calea de atac, prin dispoziţia expresă de la art. 254 alin. (6) C. proc. civ.. Omisiunea instanţei de a utiliza mijloacele legale pentru aflarea adevărului este, însă, motiv de reformare/casare.

Astfel, elementele relevate în motivele de recurs referitoare la momentul legalizării copiei vizând pretinsa donaţie, cunoaşterea de către pârât a situaţiei imobilului erau de natură să genereze prezumţii judiciare (permise de art. 329 C. civ.), la fel şi împrejurarea că "martorul-cheie" al intimaţilor, care pretinde că a asistat la tradiţiunea banilor "donaţi", apare abia în apel, iar intimaţii preferă la prima instanţă un martor care nu a asistat la tradiţiunea banilor şi renunţă în schimb la cel care a pretinde a văzut această tradiţiune, pentru a-1 reactiva în apel.

Pe de altă parte, instanţa vădeşte un exces în aplicarea prezumţiilor, atunci când a conchis în sensul că banii au fost folosiţi pentru plata preţului, în absenţa acelor elemente care "au greutate" şi "puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins", conform art. 329 C. proc. civ.

Cu privire la existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei de apel:

Iniţial, instanţa a apreciat că probele administrate în fond nu au fost în măsură să stabilească dacă imobilul în litigiu este sau nu un bun comun, continuând cu afirmaţia că probatoriul administrat în fond este în măsură să dovedească netemeinicia acţiunii reclamantului, însă temeinicia acţiunii este determinată tocmai de stabilirea naturii de bun comun a imobilului.

Stabilirea caracterului pro causa al înscrisului este un aspect esenţial de care depinde chiar admiterea acţiunii reclamantului, şi nu doar o chestiune de administrare a probelor. Instanţa de apel nu a motivat în niciun fel de ce a considerat înscrisul că neavând caracter pro causa, deşi au fost aduse suficiente argumente relevante în acest sens.

III. Apărările formulate în cauză

Intimaţii - pârâţi C. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând, totodată, în situaţia respingerii acestei excepţii, respingerea recursului ca nefondat.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimaţii - pârâţi prin întâmpinare, se constată că nu este fondată, întrucât motivele de recurs sunt susceptibile de a fi evaluate prin prisma cazurilor de casare în mod explicit invocate de către recurent, respectiv a celor descrise la pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi expuse în analiza acestora.

Faptul că unele dintre motivele de recurs invocate nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate nu conduce la aplicarea sancţiunii nulităţii căii de atac exercitate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

A contrario din acest text de lege, în situaţia în care au fost invocate mai multe motive de recurs, dar o parte dintre acestea sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu intervine sancţiunea nulităţii recursului în integralitatea sa.

Într-un astfel de caz, recursul nu poate fi constatat nul, însă, neîncadrarea unora dintre motivele invocate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege va împiedica analizarea pe fond a acestora, urmând ca, în soluţionarea recursului, să fie luate în considerare exclusiv motivele ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate.

În consecinţă, excepţia nulităţii recursului va fi respinsă ca neîntemeiată.

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul cererii deduse judecăţii în prezenta cauză este reprezentat de constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/27.05.2019, pentru cauză ilicită, actul juridic fiind încheiat fără consimţământul expres al unuia dintre soţi, respectiv al reclamantului, în condiţiile în care imobilul înstrăinat a reprezentat bun comun al reclamantului şi al pârâtei C..

Instanţa de apel, infirmând soluţia primei instanţe, a respins pretenţiile cu acest obiect ale reclamantului, constatând că imobilul, deşi dobândit în timpul căsătoriei, a fost bun propriu al pârâtei C..

În egală măsură, însă, a fost verificată şi ipoteza în care pârâta nu ar fi dovedit că imobilul i-ar fi aparţinut în exclusivitate, instanţa de apel ajungând la concluzia că sunt întrunite în cauză condiţiile de aplicare a prevederilor art. 347 alin. (2) C. civ., ce reglementează situaţia de excepţie de la aplicarea sancţiunii nulităţii.

Astfel, potrivit art. 346 alin. (1) C. civ., "Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi", iar art. 347 alin. (1) dispune în sensul că "Actul încheiat fără consimţământul expres al celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil."

Alin. (2) al art. 347 din cod prevede, însă, că "Terţul dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulităţii (...)".

Printr-un motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut greşita interpretare şi aplicare a acestei norme, recurentul reproşând instanţei de apel restrângerea semnificaţiei noţiunii de "diligenţă" la obligaţia de cercetare a cărţii funciare, când, în realitate, legiuitorul are în vedere o diligenţă activă, care constă în verificarea şi a altor împrejurări.

Totodată, în legătură cu atitudinea subiectivă a terţului dobânditor - pârâtul B. -, recurentul a criticat, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neexercitarea rolului activ al instanţei, prin neformularea unei prezumţii judiciare de cunoaştere a naturii de bun comun, desprinse din relaţia de rudenie a părţilor din contractul de donaţie.

Susţinerile recurentului nu pot fi primite, întrucât tind la reaprecierea situaţiei de fapt stabilite de către instanţa de apel în cauză, pe baza probelor administrate.

Astfel, instanţa de apel a reţinut, într-adevăr, în considerentele deciziei sale, că pârâtul a efectuat demersurile pe care legea le impune oricărei persoane, adică verificarea conţinutului cărţii funciare, ceea ce ar părea să confirme susţinerile recurentului în privinţa înţelesului dat de către instanţă noţiunii de "diligenţă" din cuprinsul art. 347 alin. (2) C. civ.

Cu toate acestea, instanţa de apel a analizat şi împrejurările relevate de către reclamant ca indicând cunoaşterea de către pârât a naturii reale a bunului donat, raportându-se cu această ocazie la răspunsurile date la interogatoriu, din care a reţinut că "pârâtul ştia de modul în care sora sa, pârâta C., a dobândit imobilul, ştia că banii au provenit de la părinţii lor, informaţie care nu ridica suspiciuni cu privire la natura bunului, ba mai mult a confirmat că imobilul este bun propriu al pârâtei".

Aşadar, concluzia instanţei de apel referitoare la incidenţa art. 347 alin. (2) C. civ. nu s-a întemeiat doar pe diligenţa depusă de către terţul dobânditor în cercetarea conţinutului cărţii funciare, ci este rezultatul verificării şi a altor aspecte cunoscute de către pârât (provenienţa sumei de bani cu care a fost achitat preţul vânzării şi chiar a caracterului de bun propriu al imobilului astfel achiziţionat de către pârâtă, chiar dacă în timpul căsătoriei), rezultat concordant cu cel care relevă conţinutul cărţii funciare şi al contractului de vânzare - cumpărare încheiat doar de către pârâtă în timpul căsătoriei, anume natura de bun propriu al pârâtei.

Din acest motiv, este lipsită de finalitate stabilirea de către această instanţă de recurs a conţinutului conceptual al "diligenţei" în sensul art. 347 alin. (2) C. civ., cât timp analiza concretă efectuată de către instanţa de apel demonstrează, contrar celor susţinute prin motivele de recurs, verificarea informării de către terţ şi pe alte căi decât prin cercetarea cărţii funciare.

Concluzia instanţei de apel privind îndeplinirea de către pârât a obligaţiei de diligenţă prevăzute de art. 347 alin. (2) C. civ. nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului, întrucât vizează situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate, astfel încât reiterarea de către recurent a împrejurărilor care relevă, în opinia sa, o concluzie contrară celei expuse în decizia de apel, constituie o critică de netemeinicie, ce nu corespunde vreunuia dintre motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care au în vedere exclusiv critici de nelegalitate a deciziei recurate.

O constatare similară se impune a fi adoptată şi în privinţa susţinerilor recurentului - reclamant vizând pretinsa neîndeplinire de către instanţa de apel a rolului său activ, în lumina dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., cu referire la prezumţiile judiciare, prevăzute de art. 329 C. proc. civ.

Finalitatea acestor susţineri rezidă în validarea de către această instanţă de control judiciar a prezumţiei extrase din aspecte de fapt invocate de către recurent, pentru că numai în acest fel s-ar putea observa eventuala omisiune a instanţei de apel de a se întemeia pe un asemenea mijloc de probă.

Or, reevaluarea situaţiei de fapt este incompatibilă cu atribuţiile instanţei de recurs, circumscrise verificării legalităţii deciziei, nu şi a temeiniciei acesteia, motiv pentru care vor fi înlăturate toate susţinerile recurentului referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 347 alin. (2) C. civ.

Respingerea acestor motive de recurs este suficientă pentru menţinerea soluţiei instanţei de apel, respectiv respingerea cererii de chemare în judecată, din moment ce incidenţa art. 347 alin. (2) C. civ. înseamnă - fără ca recurentul să formuleze vreo critică pe atare aspect - că, deşi imobilul a reprezentat bun comun, iar actul juridic de înstrăinare a fost încheiat fără consimţământul unuia dintre soţi, terţul dobânditor este apărat de efectele nulităţii actului juridic, iar această sancţiune nu poate opera.

Prin decizia recurată, soluţia pronunţată a fost justificată, însă, şi prin caracterul de bun propriu al imobilului, în aplicarea art. 31 lit. b) şi f) din Codul familiei şi în considerarea achitării de către soţie a preţului de cumpărare al imobilului cu bani proprii, ce au constituit obiectul unui dar manual din partea mamei sale. Astfel, se impune a se răspunde tuturor motivelor de recurs ce corespund unor dezlegări în drept din decizia recurată.

Sunt nefondate criticile recurentului vizând aplicarea greşită ori încălcarea dispoziţiilor legale incidente, fie de drept material, fie de drept procesual şi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 sau, după caz, pct. 5 C. proc. civ.

Cât priveşte condiţiile de validitate ale unui dar manual, ambele instanţe de fond au reţinut că, pentru încheierea valabilă a donaţiei sub forma darului manual, este necesară, pe lângă acordul de voinţă al părţilor, tradiţiunea, remiterea bunului donat, această varietate a donaţiei fiind un contract real.

Condiţia specială ce trebuie întrunită în cazul darului manual, anume tradiţiunea, înlocuieşte forma solemnă prevăzută de lege pentru donaţii, darul manual derogând de la regula formei autentice ad validitatem, cerută pentru donaţii de art. 813 din vechiul C. civ. (sub imperiul căruia s-a încheiat, potrivit celor reţinute de către instanţa de apel, darul manual din cauză).

Prin urmare, respectarea ori nerespectarea în speţă a condiţiei formei autentice depinde de calificarea ca dar manual dată actului juridic pretins a se fi încheiat între pârâtă, în calitate de donatar, şi mama acesteia, în calitate de donator. Pe cale de consecinţă, critica pe acest aspect este subsecventă susţinerilor referitoare la obiectul şi dovada actului juridic în discuţie, ce urmează a fi analizate prioritar.

În acest context, Înalta Curte reţine că recurentul a contestat calificarea juridică de dar manual, prin raportare la valoarea bunului donat, susţinând că suma remisă este mult prea mare pentru a fi încadrat în această categorie, însă această critică este nefondată.

Spre deosebire de reglementarea actuală a acestui contract, regăsită în art. 1011 alin. (4) C. civ., ce prevede în mod expres valoarea bunurilor mobile corporale ce pot face, ca regulă, obiectul unui dar manual, vechiul C. civ. nu conţine vreo normă prin care să se condiţioneze natura juridică de dar manual de o anumită valoare a bunului astfel donat.

De altfel, nici cerinţa unui bun mobil corporal nu rezultă din dispoziţiile legale, însă aceasta este implicită din dispoziţiile art. 644 din cod, ce reglementează tradiţiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii şi care constituie o condiţie de validitate a darului manual. Astfel, orice bun susceptibil de predare efectivă poate face obiectul unui dar manual, respectiv bunurile mobile corporale, iar sumele de bani se încadrează în mod neechivoc în această categorie, fără vreun plafon valoric, în absenţa unei reglementări pe acest aspect.

În consecinţă, va fi respinsă critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 644 din C. civ. de la 1864.

Se constată, totodată, că nu poate fi primită critica recurentului referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 286 alin. (3) din actualul C. proc. civ., iar cea vizând nerespectarea art. 1182 din vechiul C. civ. de către instanţa de apel este nefondată.

Aceste susţineri vizează înscrisul sub semnătură privată în privinţa căruia instanţa de apel a apreciat că materializează actul juridic al darului manual, încheiat între pârâtă, în calitate de donatar, şi mamă sa, în calitate de donator, cu o lună înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită a se constata în prezenta cauză şi prin care s-a remis pârâtei suma de bani folosită ulterior pentru achiziţionarea imobilului.

Potrivit dispoziţiilor art. 286 alin. (3) C. proc. civ., dacă părţile sunt în imposibilitate de a prezenta originalul unui înscris sub semnătură privată, copia legalizată de pe acest înscris constituie început de dovadă scrisă.

Pe acest temei, instanţa de apel a reţinut valoarea probatorie a copiei legalizate întocmite la data de 25.02.2020, ca dovadă a darului manual încheiat la data de 6.02.2003.

Cât priveşte imposibilitatea de prezentare a originalului înscrisului, la care se referă prevederile art. 286 alin. (3) C. proc. civ., se observă că recurentul nu a dezvoltat nicio argumentaţie pe acest aspect, limitându-se a invoca nedovedirea acestei cerinţei - premisă de aplicare a textului, fără a arăta, cel puţin, ipotezele subsumate cerinţei legale, din punctul său de vedere, ori modalitatea prin care partea care le invocă ar fi trebuit să dovedească realitatea acestora.

În absenţa unei asemenea demonstraţii juridice, de natură a învesti instanţa de recurs cu cercetarea aplicării corespunzătoare a legii de către instanţa de apel, nu se poate considera că susţinerea cu acest obiect a recurentului are o altă finalitate decât aceea a reaprecierii situaţiei de fapt pe aspectul înfăţişării originalului înscrisului, astfel încât nu relevă o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei recurate. Prin urmare, instanţa de recurs nu este în mod legal învestită să analizeze dacă se poate acorda cerinţei legale în discuţie o altă semnificaţie decât aceea reţinută de către instanţa de apel, anume aceea a simplei neprezentări a originalului înscrisului.

Cât priveşte prevederile art. 1182 din vechiul C. civ. referitoare la data certă a unui înscris, autentic sau sub semnătură privată, recurentul a criticat aprecierea instanţei de apel conform căreia înscrisul sub semnătură privată invocat în cauză este opozabil chiar de la data menţionată în cuprinsul său, respectiv 6.02.2003, susţinând că, potrivit textului de lege invocat, un înscris este opozabil terţilor de la data dobândirii datei certe - în cauză, 25.02.2020, când a fost întocmită copia legalizată a înscrisului.

Se observă că această critică porneşte de la premisa că dovada darului manual presupune în mod necesar forma scrisă ad probationem. Dacă înscrisul sau chiar un început de dovadă scrisă nu poate fi coroborat cu alte mijloace de probă administrate - inclusiv din motivul opozabilităţii faţă de terţi a datei întocmirii înscrisului abia de la momentul dobândirii datei certe -, acest mijloc de probă trebuie înlăturat, cu consecinţa nedovedirii a însuşi actului juridic. Recurentul a susţinut, din acest punct de vedere, încălcarea şi a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., subsecvent înlăturării mijlocului de probă reprezentat de începutul de dovadă scrisă.

Faţă de premisa susţinerilor recurentului, trebuie reamintit faptul că un dar manual se perfectează prin faptul predării bunului donat, ceea ce înseamnă, din punct de vedere probator, că actul juridic poate fi dovedit, de principiu, prin orice mijloc de probă, aşadar, nu numai printr-un înscris, nefiind cerută forma scrisă ad probationem. Acordul de voinţă pentru a transfera şi dobândi un drept cu titlu gratuit, ce constituie cea de-a doua condiţie de validitate, poate fi şi unul verbal, nu neapărat materializat în scris.

În acelaşi timp, tradiţiunea reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii, iar donatarul devine proprietar al bunului donat prin faptul predării, astfel încât acesta nu are nevoie de dovadă scrisă, din moment ce este în posesia bunului. În favoarea donatarului posesor operează prezumţia de proprietate prevăzută de art. 1909 C. civ. de la 1864.

Dovada darului manual printr-un înscris sau început de dovadă scrisă este cerută doar donatorului şi succesorilor acestora, în raporturile juridice care presupun o desocotire pentru bunul donat (precum revocarea pentru neexecutarea sarcinii ori pentru ingratitudine, reducţiunea sau raportul donaţiei etc.), ceea ce nu este cazul în speţă.

Din perspectiva raporturilor juridice presupuse de cauza de faţă, nu era necesară, prin urmare, înfăţişarea unui înscris ca dovadă a darului manual.

Din cele expuse anterior, reiese că, dacă se întocmeşte, totuşi, un înscris, nu se poate considera că darul manual este nedovedit, atunci când data înscrisului nu este aceeaşi cu data la care a avut loc tradiţiunea, din moment ce este suficientă îndeplinirea condiţiei tradiţiunii bunurilor pentru a fi în prezenţa unui dar manual.

Intenţia de a gratifica (animus donandi) şi de a accepta donaţia se pot manifesta atât înainte, cât şi după tradiţiunea bunului.

Se consideră, astfel, că este vorba despre această varietate de donaţie chiar şi atunci când donatarul se află deja în posesia bunurilor, cu un alt titlu (împrumut, depozit etc.), iar manifestarea din partea donatorului a voinţei de a gratifica, respectiv acceptarea donaţiei, intervin ulterior (situaţie juridică exprimată prin adagiul traditio brevi manu). Cu atât mai mult, concluzia se impune în cazul în care donatarul a intrat în posesia bunului chiar în baza unui dar manual, tradiţiunea fiind făcută cu intenţia unei liberalităţi.

În consecinţă, este lipsită de relevanţă aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1182 C. civ. de la 1864, referitoare la data certă, în condiţiile în care nu poate fi acceptată finalitatea urmărită de către recurent prin invocarea normei, anume aceea a înlăturării forţei probatorii - ca început de dovadă scrisă, în baza art. 286 alin. (3) C. proc. civ. - a copiei legalizate realizate la data de 25.02.2020 de pe înscrisul ce poartă data de 6.02.2003.

Faţă de cele expuse, va fi respinsă critica recurentului pe acest aspect, după cum vor fi respinse şi susţinerile vizând încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care s-au bazat pe înlăturarea mijlocului de probă reprezentat de începutul de dovadă scrisă.

Ca urmare a respingerii criticilor vizând calificarea ca dar manual dată actului juridic pretins a se fi încheiat în cauză, va fi înlăturată şi susţinerea referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 813 din vechiul C. civ.

În egală măsură, respingerea aceloraşi critici conduce la adoptarea aceleiaşi soluţii şi în privinţa susţinerii având ca obiect nemotivarea deciziei de apel, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul întocmirii pro causa a înscrisului, faţă de lipsa relevanţei datei înscrisului pentru dovedirea darului manual.

Cât priveşte modul de aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 31 lit. b) şi f) din Codul familiei, se constată că susţinerile recurentului au în vedere, în realitate, situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate.

În conformitate cu art. 31 din Codul Familiei din 1953, nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ, printre altele, "bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie...", cu excepţia situaţiilor în care "dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune" (lit. b), precum şi "valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare" (lit. f).

Determinarea caracterului de bun propriu al pârâtei C. în privinţa sumei de bani reprezentând contravaloarea preţului vânzării, ca urmare a darului manual, dar şi a folosirii efective a acestei sume de bani pentru cumpărarea imobilului - a cărei nulitate s-a solicitat a se constata în prezenta cauză -, cu consecinţa stabilirii şi a caracterului de bun propriu al imobilului, relevă situaţia de fapt, ceea ce înseamnă că excedează atribuţiile acestei instanţe de control judiciar reevaluarea probelor administrate pe aspectele menţionate, urmând a fi respinse susţinerile recurentului, care nu reprezintă, din acest motiv, veritabile critici de nelegalitate.

Printr-o ultimă critică formulată, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a învederat existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei.

Susţinerile cu acest obiect nu au temei, însă, în condiţiile în care recurentul se raportează la considerente ale deciziei prin care instanţa de apel a făcut aprecieri diferite asupra probatoriul administrat doar în faţa primei instanţe, spre deosebire de probatoriul administrat în ambele faze procesuale: în timp ce primul a fost insuficient pentru a arăta instanţei de fond "toate împrejurările în care contractul de vânzare - cumpărare a terenului în litigiu a fost încheiat", "probatoriul administrat la fond şi completat în apel este în măsură să dovedească netemeinicia acţiunii reclamantului".

Prin urmare, nu există vreo contrarietate între motivele pe care s-a fundamentat decizia de apel, impunându-se respingerea criticii recurentului.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 220/A din data de 24 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2022.