State recovery for judicial error: exclusion of pre-2018 legislative definition of error regarding annulled technical surveillance authorizations

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, sub nr. x/2022, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata următoarelor sume: 29.893,68 RON, din care 29.692 RON, reprezentând echivalentul în RON a 6.000 euro, cu titlu de daune morale, 101,68 RON, reprezentând dobânda legală, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii nr. 671A/2020, pronunţate în dosarul nr. x/2018, şi până la data plăţii efective a daunelor morale şi 100 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată; dobânda legală aferentă sumei de 29.893,68 RON, cumulată cu actualizarea acesteia, de la 8 septembrie 2021 până la data plăţii efective a debitului, în temeiul art. 1530 C. civ., coroborat cu O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

2. Decizia Curţii de Apel Braşov, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2/F din 19 aprilie 2022, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins acţiunea formulată de către reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâtul A. şi a obligat reclamantul la plata, în favoarea pârâtului, a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

La 18 iulie 2022, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost înregistrat recursul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 2/F din 19 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat instanţei să dispună, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Braşov şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată.

Sub aspectul nelegalităţii hotărârii recurate, recurentul arată că instanţa a apreciat greşit momentul săvârşirii faptei de către intimat ca fiind determinant pentru exercitarea acţiunii în regres şi susţine că dreptul Statului Român de a formula acţiune în regres se raportează la momentul stabilirii unui prejudiciu în patrimoniul statului, respectiv de la rămânerea definitivă a deciziei civile nr. 671A/2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2018, prin care a fost obligat la plata daunelor morale şi a cheltuielilor de judecată către B. şi C..

Invocă dispoziţiile art. 1381 şi art. 1386 C. civ. şi afirmă că instanţa de fond a apreciat în mod eronat că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, forma în vigoare la 31 august 2015 şi 17 octombrie 2017, coroborate cu dispoziţiile art. 542 C. proc. pen. în vigoare la acea dată, în raport de care exercitarea acţiunii în regres era subsumată cerinţei ca repararea pagubei să fi fost acordată potrivit art. 541 C. proc. pen., respectiv în condiţiile art. 538 şi 539 din acelaşi act normativ. Arată că, prin decizia nr. 179/2016, Curtea Constituţională a reţinut că procedura reglementată de art. 539 C. proc. pen. vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, nu alte drepturi fundamentale ale omului.

Învederează că instanţa de fond a ignorat faptul că, în cazul petenţilor B. şi C., justificarea obţinerii unei reparaţii corespunzătoare, urmare a încălcării dreptului constituţional la viaţă privată, rezultă expres din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 244/2017, potrivit cărora, în cazul în care se constată nelegalitatea măsurilor de supraveghere tehnică printr-o hotărâre judecătorească, persoanele supuse acestor măsuri au dreptul la o reparaţie corespunzătoare prejudiciului suferit.

Susţine că dreptul de a obţine repararea prejudiciului suferit de B. şi C. pentru autorizarea măsurilor de supraveghere tehnică rezultă şi din considerentele încheierii nr. 62/C din 17 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu ocazia examinării legalităţii acestor măsuri, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de acordare a daunelor morale.

Mai afirmă că, deşi prin hotărârea recurată se reţine că fapta intimatului pârât nu are caracter ilicit şi nu se circumscrie noţiunii de eroare judiciară, instanţa a ignorat condiţiile expres reglementate de art. 139 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen. (forma în vigoare la 31 august 2015), iar aceste aspecte au fost statuate în încheierea nr. 62 din 17 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2015 şi în Raportul nr. x/10.09.2021 întocmit de Inspecţia Judiciară.

Arată că, în speţă, este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite în sarcina intimatului, în raport de considerentele deciziei civile nr. 671A/2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2018, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, la data luării măsurilor de supraveghere tehnică dispuse de intimat, nu era întrunită cerinţa prevăzută de art. 139 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Invocând efectul pozitiv al lucrului judecat, prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi jurisprudenţa CEDO (cauza Forna c. României) sub acest aspect, recurentul precizează că, în cauză, se impunerea reţinerea aspectelor dezlegate în dosarul nr. x/2018 cu privire la caracterul nelegal al măsurii dispuse de intimat şi existenţa faptei ilicite. Susţine că, în ipoteza reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu este necesar, contrar celor reţinute de instanţa de fond, să existe triplă identitate de părţi, obiect şi cauză, fiind suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce a fost soluţionat anterior.

Recurentul învederează că, în speţă, este îndeplinită şi condiţia existenţei vinovăţiei intimatului, în raport de experienţa profesională şi gradul de pregătire al acestuia, astfel încât măsura luată nu se poate circumscrie decât situaţiei de gravă neglijenţă.

4 . Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât A. solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la incidenţa prevederilor art. 1381 C. civ., invocate de recurent, arată că norma stabileşte doar momentul de la care partea îndreptăţită la acţiune poate să exercite dreptul de a formula o cerere în regres (începerea prescripţiei acestui drept) şi nu o derogare de la art. 6 alin. (2) şi (5) C. civ.. Susţine că normele juridice de drept civil nu au putere retroactivă, astfel că faptele juridice produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la momentul producerii lor, iar interpretarea recurentului încalcă principiul legalităţii şi egalităţii procesului civil.

Contrar susţinerilor recurentului, arată că nici prin încheierea nr. 62/C din 17 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici printr-o altă hotărâre nu s-a constatat nelegalitatea măsurilor de supraveghere tehnică.

Cu privire la fapta ilicită (eroarea judiciară) şi vinovăţie, afirmă că recurentul nu a formulat veritabile critici de nelegalitate, recursul fiind nemotivat sub acest aspect. Intimatul detaliază contextul în care au fost pronunţate încheierea nr. 62/C din 17 octombrie 2017 şi încheierea nr. 287 din 31 august 2015 şi concluzionează că fapta imputată acestuia nu îmbracă forma erorii judiciare.

Susţine că este nefondat argumentul recurentului privind incidenţa art. 431 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la decizia civilă nr. 671A/2020 a Curţii de Apel Bucureşti întrucât, pe de o parte, o măsură penală nelegală nu poate fi constatată decât expres de o hotărâre penală, iar, pe de altă parte, identitatea de părţi avută în vedere de instanţa de fond nu este facultativă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, acţiunea în regres promovată de reclamant împotriva pârâtului a fost determinată de împrejurarea că, prin decizia civilă nr. 671A/2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, reclamantul a fost obligat la plata sumei de 3.000 euro către numiţii B. şi C., în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, a dobânzii legale şi a cheltuielilor de judecată, pentru încălcarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, prevăzut de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 26 din Constituţie, reţinându-se răspunderea obiectivă a statului pentru măsura luată de instanţa de judecată a supravegherii tehnice, fără a fi îndeplinită condiţia prevăzută de art. 139 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Prin cererea dedusă judecăţii de faţă, reclamantul a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, fapta ilicită imputată acestuia constând în săvârşirea unei erori judiciare, cu ocazia pronunţării încheierii nr. 287/31.08.2015, eroare determinată de aplicarea greşită a art. 139 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în baza cărora a dispus autorizarea, pe o perioadă de 30 de zile, în dosarul penal nr. x/2015, a interceptării comunicaţiilor realizate de C. şi B., supravegherea lor video, audio sau prin fotografiere în mediul ambiental în spaţii publice, respectiv localizarea sau urmărirea lor prin mijloace tehnice.

Reclamantul a urmat procedura reglementată de art. 96 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar prin raportul cu nr. x/10.09.2021, înregistrat la Ministerul Finanţelor sub nr. x/28.09.2021, Inspecţia Judiciară a constatat că autorizarea măsurilor de supraveghere tehnică dispusă prin încheierea nr. 287/31.08.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce îi priveşte pe B. şi C., poate fi circumscrisă erorilor de natura celor prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Pârâtul s-a apărat invocând, în primul rând, inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, pe motiv că acţiunea în regres împotriva sa nu poate fi exercitată în baza unor norme legale ce nu erau în vigoare la data de 31 august 2015; că nu există o eroare judiciară, deoarece situaţia imputabilă din data de 31 august 2015 nu se circumscrie dispoziţiilor din C. proc. pen. că inspectorul judiciar nu avea atribuţii, pentru situaţia din 31 august 2015, privind evaluarea unei erori judiciare cauzate de judecător urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Pe fond, a susţinut că, prin pronunţarea încheierii nr. 62/17.10.2017 de admitere a contestaţiei şi desfiinţare, în parte, a încheierii nr. 287/31.08.2015, Înalta Curte nu a stabilit nelegalitatea dispoziţiilor desfiinţate, ci, rejudecând, a constatat că "nu se justifică încuviinţarea cererii din perspectiva art. 139 lit. a) C. proc. pen., probe privind posibila implicare a petenţilor (. . . . . . . . . . . .) putând fi obţinute şi în alt mod", concluzionând pârâtul că, în raport cu evoluţia jurisprudenţială, ceea ce putea susţine probator noţiunea de "suspiciune rezonabilă", pentru judecătorul de drepturi şi libertăţi, a fost apreciat ca fiind insuficient de către instanţa de control. Raportat la o atare reapreciere, care conduce la o rejudecare, cu consecinţa desfiinţării măsurii procedurale, pârâtul a susţinut că nu constituie o eroare judiciară.

Instanţa de fond a calificat excepţia inadmisibilităţii ca fiind o apărare de fond, considerând-o fondată, cu motivarea că fapta imputată pârâtului se încadrează în noţiunea de facta praeterita, fiindu-i aplicabilă legea veche, în forma în vigoare anterioară modificărilor dispoziţiilor legale invocate drept cauză juridică a cererii ce face obiectul dosarului de faţă. În acest sens, a reţinut aplicabilitatea art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare atât la data de 31.08.2015, cât şi la data de 17.10.2017, potrivit căruia "Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen..", iar normele din acest cod, la care face trimitere textul de lege menţionat, sunt art. 538 şi 539, care determinau cazurile în care putea interveni răspunderea Statului Român pentru eroare judiciară, respectiv privare de libertate în mod nelegal, şi nu conţin teza inserată în cuprinsul art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 242/2018, conform căreia:

"Există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; (…)." .

Cu alte cuvinte, a apreciat că fapta care nu a putut determina constituirea sau stingerea unei situaţii juridice, conform legii în vigoare la data când a fost săvârşită, epuizată fiind, nu poate fi socotită de o lege ulterioară că a produs aceste efecte sau, mai exact, că legea nouă nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare în momentul realizării lui.

În privinţa normelor aplicabile întocmirii raportului, a considerat că art. 741 din Legea nr. 317/2014 reglementează aspecte care ţin de procedura ce trebuie îndeplinită în cazul unei acţiuni în regres şi, fiind norme de procedură, iar nu de drept substanţial, sunt de imediată aplicare.

Într-o motivare subsidiară, instanţa de fond a apreciat că, şi dacă s-ar trece dincolo de aceste considerente care ţin de legea aplicabilă faptei imputate pârâtului şi s-ar aprecia că se impune aplicarea dispoziţiilor legale în forma în vigoare în prezent, acţiunea este nefondată întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei faptei ilicite şi a vinovăţiei.

În acest sens, a reţinut că măsura analizată din perspectiva erorii judiciare a fost desfiinţată în calea de atac din considerente care ţin de temeinicia sa, iar nu de nelegalitate, nefiind vorba aşadar despre o "încălcare evidentă a dispoziţiilor de drept material şi procesual". Considerentele deciziei civile nr. 671A/2020, care se referă la "constatarea caracterului nelegal al măsurii", nu se impun în proces cu putere de lucru judecat, dat fiind faptul că părţile din litigiul de faţă sunt altele, iar referirea acestei instanţe la nelegalitatea măsurii a avut un caracter generic, pentru a se sublinia îndreptăţirea petenţilor la repararea prejudiciului moral suferit, nereprezentând un considerent care să reflecte o analiză a acestei chestiuni, din perspectiva textului de lege specificat. Faptul că petenţii C. şi B. au fost despăgubiţi pentru prejudiciul moral suferit nu determină prin el însuşi o caracterizare a faptei pârâtului ca având un caracter "ilicit", câtă vreme condiţia menţionată nu a fost îndeplinită în cauză, iar simpla schimbare a soluţiei pronunţate de o instanţă inferioară în cadrul unei căi de atac nu dă naştere unui drept de creanţă în patrimoniul părţii perdante iniţial, câtă vreme legea prevede un remediu în acest sens, sub forma căilor ordinare şi/sau extraordinare de atac.

Într-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de fond a apreciat greşit că momentul săvârşirii faptei de către intimat este determinant pentru exercitarea acţiunii în regres şi că dreptul Statului Român de a formula acţiune în regres se raportează la momentul stabilirii unui prejudiciu în patrimoniul statului, respectiv de la rămânerea definitivă a deciziei civile nr. 671A/2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2018, prin care Statul Român a fost obligat la plata daunelor morale şi a cheltuielilor de judecată către B. şi C..

A arătat că acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, întemeiată pe dispoziţiile art. 8 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi pe cele ale art. 26 din Constituţie, art. 1349 C. civ. şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244/2017, a fost admisă definitiv, iar acest moment stabileşte legea aplicabilă pentru formularea acţiunii în regres de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor, fiind incidente prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Critica este nefondată.

În mod corect instanţa de fond a făcut aplicarea principiului tempus regit actum şi a constatat că dispoziţiile pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea nu pot fi aplicate retroactiv, astfel cum dispune art. 15 alin. (2) din Constituţie, precum şi art. 6 alin. (1) teza a II-a, alin. (2) şi alin. (5) C. civ.

Astfel, fapta prejudiciabilă ce se impune a fi analizată este cea comisă prin pronunţarea încheierii din data de 31.08.2015, acesta fiind momentul la care se verifică conformitatea demersului cu norma de drept substanţial aplicabilă.

Data pronunţării hotărârii care a produs un prejudiciu în patrimoniul statului, care a acţionat ca garant al bunei funcţionări a sistemului judiciar, nu reprezintă decât momentul naşterii dreptului la acţiune în sens procesual, însă dreptul material aplicabil unei facta praeterita, ale cărei efecte au fost epuizate la momentul pronunţării încheierii, este, astfel cum corect a arătat instanţa de fond, cel în vigoare la data săvârşirii acesteia.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 în forma în vigoare la data săvârşirii faptei pretins ilicite, care nu conţin în domeniul de reglementare situaţia de fapt premisă a prezentei judecăţi, respectiv nu se aplică în cazul pronunţării unei încheieri de autorizare a unor măsuri de supraveghere tehnică, desfiinţată în calea de atac. De altfel, acest aspect nu a fost contestat de reclamant în speţă, acesta solicitând aplicarea noţiunii de eroare judiciară astfel cum a fost definită de art. 96 alin. (3) în forma modificată prin Legea nr. 242 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 868 din 15 octombrie 2018.

Faţă de considerentele expuse anterior care validează legalitatea hotărârii atacate sub aspectul aplicării în timp a legii civile, devine inutilă analiza criticilor vizând teza subsidiară reţinută, şi anume, neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva legii noi, care a redefinit eroarea judiciară.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 C. proc. civ., recursul ca nefondat, urmând a-l obliga pe recurent, în baza art. 453 C. proc. civ., la plata către intimat a cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, în cuantum de 5.000 RON, reprezentând onorariu apărător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 2/F din 19 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 5000 RON către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.