State liability for delayed justice; prescription commencement for delictual claims based on knowledge of final judgment

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice pentru obligarea acestuia la plata sumei de câte 1000 RON pe zi pentru durata procedurii cererii de revizuire începând cu 14 noiembrie 2013, prin înregistrarea cererii de revizuire şi până la soluţionarea acesteia şi a cererii de sesizare a CJUE prin decizia nr. 2290 pronunţată la 3 iunie 2015 de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul nepatrimonial, în baza principiului de drept european privind răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate particularilor de către autorităţile sale.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1981 din 11 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată; a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte primul capăt al cererii de chemare în judecată modificată şi a fost respins, ca prescris, acest capăt de cerere; a fost respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată modificată, privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca inadmisibilă.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 304 din 8 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererea de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată, faţă de lipsa acordului pârâtului; a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1981 din 11 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 304 din 8 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a formulat recurs reclamanta A., criticând hotărârea pentru nelegalitate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine încălcarea dispoziţiilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ., raportat la alin. (1) al aceluiaşi articol pentru ipoteza în care renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac. Arată că instanţa de apel a aplicat soluţia legislativă prevăzută de alin. (4) al art. 406 C. proc. civ. care reglementează renunţarea la judecată în primă instanţă, condiţionând admiterea cererii de renunţare la judecată de acordul pârâtului. Susţine că procedând astfel instanţa de apel a adăugat la lege, lipsind de conţinut şi efecte ipoteza normativă specifică apelului şi căilor extraordinare de atac.

Recurenta susţine că instanţa de fond s-a pronunţat doar pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa dosarului nr. x/2013 şi excepţia inadmisibilităţii, nu şi pe fondul cererii de chemare în judecată asupra căruia a rămas în pronunţare odată cu excepţiile susţinute de pârât, iar instanţa de apel a respins apelul, ca nefondat, cu motivarea că cererea nu a fost respinsă, propriu zis, ca inadmisibilă, ci numai formal, nefiindu-i refuzată reclamantei o analiză substanţială a argumentelor prezentate.

Recurenta consideră că această motivare nu are suport în sentinţa apelată în care s-a reţinut că cererea este inadmisibilă şi din perspectiva faptului că, din motivarea cererii, rezultă o repunere în discuţie a considerentelor deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Apreciază că instanţa de apel, rejudecând ca şi cum prima instanţă a judecat fondul cererii, fără să admită apelul şi să anuleze sentinţa atacată, a încălcat dispoziţiile art. 480 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., art. 461 alin. (1) C. proc. civ., principiile egalităţii de arme, legalităţii, disponibilităţii şi al neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac.

Mai arată că, deşi instanţa de apel a înlăturat considerentele primei instanţe privind analiza cererii din perspectiva Legii nr. 303/2004, constatând corectă critica apelantei reclamante sub acest aspect, nu a admis apelul şi nu a anulat sentinţa, soluţionând apelul cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Instanţa de apel nu a analizat criticile reclamantei privind încălcarea art. 390 şi art. 394 alin. (1) C. proc. civ. întrucât nu s-a pronunţat asupra cererii de constatare a caducităţii actelor procesuale întocmite anterior depunerii, pentru termenul din 27 iulie 2020, a cererii de chemare în judecată modificate, nu a analizat criticile privind încălcarea art. 9 alin. (2), art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (6), art. 397 alin. (1) C. proc. civ., criticile privind încălcarea dreptului de dispoziţie al reclamantei în fixarea obiectului modificat al cererii de chemare în judecată şi criticile privind contradicţia între considerente şi dispozitiv, fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) şi c) C. proc. civ. şi principiul dreptului la un proces echitabil.

Recurenta susţine încălcarea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce a fost supus judecăţii în primă instanţă şi a principiului non reformatio in pejus, sens în care arată că soluţia asupra excepţiei prescripţiei extinctive a fost raportată la cererea de chemare în judecată nemodificată, nu la obiectul acestei cereri, astfel cum a fost modificat.

Prin decizia recurată a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a încheierii din 26 octombrie 2020, prin care s-a reţinut că nu a fost depusă întâmpinare la cererea de chemare în judecată modificată, iar pârâtul nu mai poate invoca decât excepţii de ordine publică. Recurenta susţine că instanţa de apel nu a examinat efectiv şi nu a constatat temeinicia argumentelor privind tardivitatea invocării excepţiei prescripţiei şi a reţinut o situaţie nouă, data trimiterii poştale a întâmpinării, pe care prima instanţă nu a opus-o deoarece ipoteza normativă a art. 204 alin. (1) C. proc. civ. este aceea a depunerii la dosar cu cel puţin 10 zile înainte de termenul fixat.

Sub un ultim aspect, recurenta învederează că decizia atacată este dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, în raport de cele reţinute sub aspectul datei la care a început să curgă termenul de prescripţie. Astfel, arată că a fost stabilită, în mod arbitrar, data la care a luat cunoştinţă de redactarea deciziei nr. 2290 din 3 iunie 2015 întrucât la sistemul ECRIS, care cuprinde menţiuni privind registrul de redactări a hotărârilor, nu au acces părţile, iar decizia nu menţionează data redactării.

Susţine că data redactării deciziei irevocabile este 1 noiembrie 2016, astfel cum a dovedit recurenta, redactare de care a luat cunoştinţă la 9 noiembrie 2016, astfel încât cererea a fost formulată în termenul de prescripţie, neexistând niciun act procedural oficial opozabil părţilor din care să rezulte o altă dată la care a luat cunoştinţă de redactarea hotărârii.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu a formulat întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 15 septembrie 2022, a fost fixat termen de judecată la 17 noiembrie 2022, în şedinţă publică, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Sub un prim aspect, recurenta critică decizia instanţei de apel din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură şi care se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Motivând încălcarea dispoziţiilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ., raportat la alin. (1) al aceluiaşi articol, recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat soluţia legislativă prevăzută de alin. (4) al art. 406 C. proc. civ. care reglementează renunţarea la judecată în primă instanţă, condiţionând admiterea cererii de renunţare la judecată de acordul pârâtului. A susţinut că procedând astfel instanţa de apel a adăugat la lege, lipsind de conţinut şi efecte ipoteza normativă specifică apelului şi căilor extraordinare de atac.

Cu titlu preliminar, se reţine că prevederile art. 406 C. proc. civ. reglementează dreptul reclamantului de a renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată, în faţa instanţei de fond sau în căile de atac.

Dispoziţiile art. 406 alin. (1) C. proc. civ. conferă reclamantului posibilitatea de a renunţa oricând la judecată, fie verbal în şedinţa de judecată, fie prin cerere scrisă, iar alin. (5) al aceluiaşi articol statuează că atunci "când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză".

Alineatul 4 al art. 406 C. proc. civ. impune o condiţie restrictivă a renunţării la judecată, constând în acordul părţii adverse în cazul în care actul de voinţă este făcut la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment.

Astfel, în condiţiile art. 406 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., cu referire la art. 406 alin. (4) din acelaşi act normativ, pentru a se lua act, în mod legal, de renunţarea la judecarea cererii de chemare în judecată, este necesar a se obţine acordul părţilor adverse, soluţie care, contrar susţinerilor recurentei, se aplică şi în situaţia în care renunţarea intervine în faţa instanţei de apel sau de recurs, având în vedere că, în faza procesuală a apelului, este depăşit momentul primului termen la care părţile sunt legal citate, la care se referă alin. (4) al art. 406 C. proc. civ.

O altă critică ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea prevederilor art. 480 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., art. 461 alin. (1) C. proc. civ., principiile egalităţii de arme, legalităţii, disponibilităţii şi al neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac, recurenta susţinând că, deşi instanţa de fond s-a pronunţat doar pe excepţii, printre care şi cea a inadmisibilităţii, nu şi pe fondul cererii de chemare în judecată asupra căruia a rămas în pronunţare odată cu excepţiile susţinute de pârât, instanţa de apel a respins apelul, ca nefondat, cu motivarea că cererea de chemare în judecată nu a fost respinsă, propriu zis, ca inadmisibilă, ci numai formal, nefiindu-i refuzată reclamantei o analiză substanţială a argumentelor prezentate.

Potrivit art. 480 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel în caz de admitere a apelului poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată, iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că, în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul evocând fondul.

Înalta Curte reţine ca fiind nefondate criticile recurentei cu privire la încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., constatând că, în aplicarea prevederilor citate mai sus, anularea sentinţei urmează a interveni numai în măsura în care se va fi constatat că prima instanţă a soluţionat în mod greşit procesul fără să fi intrat în cercetarea fondului.

Se constată că afirmaţia recurentei privind nepronunţarea primei instanţe pe fondul cererii este infirmată de considerentele consacrate analizei în conţinut a susţinerilor reclamantei din cererea de chemare în judecată precizată, inadmisibilitatea fiind analizată ca apărare de fond în verificarea întrunirii condiţiilor de admisibilitate a răspunderii civile delictuale a Statului Român, nu ca un fine de neprimire.

Aceeaşi concluzie a fost reţinută şi de instanţa de apel, care, analizând critica vizând soluţia cu privire la angajarea răspunderii statului în legătură cu dosarele indicate la pct. II-VI din cererea de chemare în judecată, modificată la 23 iulie 2020, a constatat, în mod just, că prima instanţă, deşi a respins partea respectivă din cerere, ca inadmisibilă, în realitate a analizat pe fond argumentele invocate privind angajarea răspunderii statului.

Referitor la susţinerea potrivit căreia apelul a fost soluţionat cu încălcarea dreptului la un proces echitabil întrucât, deşi instanţa de apel a înlăturat considerentele primei instanţe privind analiza cererii din perspectiva Legii nr. 303/2004, constatând corectă critica apelantei reclamante sub acest aspect, nu a admis apelul şi nu a anulat sentinţa, aceasta nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii întrucât, în ipoteza în care instanţa de apel identifică, în cuprinsul sentinţei, considerente prin care se dau dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata procesului sau care sunt greşite, are posibilitatea să le înlăture ori să le înlocuiască, menţinând soluţia din dispozitivul hotărârii atacate şi evitând astfel anularea unei sentinţe cu argumente ce ţin exclusiv de calitatea motivării.

Critica ce se subsumează dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii atacate, recurenta susţinând încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi a dreptului la un proces echitabil. În acest sens, a afirmat că instanţa de apel nu a analizat criticile sale privind încălcarea art. 390 şi art. 394 alin. (1) C. proc. civ. întrucât nu s-a pronunţat asupra cererii de constatare a caducităţii actelor procesuale întocmite anterior depunerii, pentru termenul din 27 iulie 2020, a cererii de chemare în judecată modificate, nu a analizat criticile privind încălcarea art. 9 alin. (2), art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (6), art. 397 alin. (1) C. proc. civ., cele privind încălcarea dreptului de dispoziţie a reclamantei în fixarea obiectului modificat al cererii de chemare în judecată, precum şi contradicţia între considerente şi dispozitiv.

Se constată că toate aceste critici, pretins neanalizate de instanţa de apel, au fost formulate în contextul nemulţumirii recurentei faţă de reţinerea spre analiză a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune de către instanţa de fond, recurenta susţinând neinvocarea acesteia în condiţii procedurale întrucât pârâtul a fost decăzut din dreptul de a propune probe şi invoca excepţii, prin nedepunerea în termen a întâmpinării la cererea modificatoare.

Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă una dintre garanţiile esenţiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât şi de normele convenţionale ale art. 6 par. 1 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Verificând decizia recurată din perspectiva acestui motiv de casare, se reţine că instanţa de apel a analizat aspectele invocate prin cererea de apel, la paginile 20-21 din hotărârea recurată regăsindu-se analiza efectuată, care a condus la constatarea inexistenţei unor încălcări ale dreptului de dispoziţie al reclamantei, a caracterului interlocutoriu al încheierii din 26 octombrie 2020, a principiului contradictorialităţii şi dreptului la apărare al reclamantei, a regimului excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, precum şi a caducităţii actelor procesuale întocmite anterior depunerii cererii de chemare în judecată modificate.

Astfel, contrar susţinerilor din recurs, instanţa de apel a examinat argumentele vizând tardivitatea invocării excepţiei prescripţiei, reţinând că, în privinţa faptelor ilicite arătate, vizând dosarul indicat la pct. I lit. A) şi B) prin cererea de chemare în judecată, excepţia a fost invocată prin întâmpinarea iniţială, depusă în termen procedural, iar cea de-a doua întâmpinare a fost trimisă prin serviciul poştal la 23.10.2020, anterior termenului din 26.10.2020, astfel încât, în ce priveşte fapta ilicită indicată la lit. C) privind dosarul de la pct. I, excepţia prescripţiei a fost invocată în termen, având în vedere caracterul derogator al acesteia de la prevederile art. 208 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că poate fi invocată până la un moment ulterior celui la care trebuie depusă întâmpinarea, şi anume cel târziu la primul termen la care părţile sunt legal citate.

Critica întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2523 C. civ. cu privire la momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru fapta ilicită arătată în primul capăt al cererii de chemare în judecată, modificată la 23 iulie 2020.

Astfel, recurenta arată că a fost stabilită, în mod arbitrar, data la care a luat cunoştinţă de redactarea deciziei nr. 2290 din 3 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ întrucât la sistemul ECRIS, care cuprinde menţiuni privind registrul de redactări a hotărârilor, nu au acces părţile, iar decizia nu menţionează data redactării.

Susţine că data redactării deciziei irevocabile este 1 noiembrie 2016, iar recurenta a luat cunoştinţă de considerentele hotărârii la 9 noiembrie 2016, context în care arată că cererea a fost formulată în termenul de prescripţie, neexistând niciun act procedural oficial opozabil părţilor din care să rezulte o altă dată la care a luat cunoştinţă de redactarea hotărârii.

Potrivit art. 2528 alin. (2) C. civ. "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

În lumina normei juridice enunţate, în situaţia acţiunilor în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, prescripţia nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut, ori trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea de culpă prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Transpunând regula înscrisă în art. 2528 C. civ. la circumstanţele în care s-a produs pretinsa faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, Înalta Curte constată, similar instanţei de apel, că momentul relevant care marchează începutul cursului prescripţiei este 4 octombrie 2016, data redactării deciziei nr. 2290 din 3 iunie 2015 a instanţei supreme, întrucât de la acest moment reclamanta a putut aprecia asupra gravităţii încălcării dreptului european prin tergiversarea procesului.

Nu va fi reţinută aserţiunea recurentei, în sensul că data redactării deciziei irevocabile este 1 noiembrie 2016 având în vedere menţiunile din sistemul ECRIS cu privire la acest aspect şi nici cea privind data la care a luat cunoştinţă de considerentele hotărârii, respectiv 9 noiembrie 2016, întrucât reclamanta putea şi trebuia să depună diligenţe pentru a lua cunoştinţă de faptul redactării hotărârii, în contextul în care aceasta nu era supusă comunicării, fiind pronunţată în recurs sub imperiul C. proc. civ. de la 1865.

În concluzie, cum cererea introductivă de instanţă a fost promovată de reclamantă la 17 octombrie 2019, termenul general de prescripţie de 3 ani a fost depăşit, astfel că, în mod legal, dreptul material la acţiune al reclamantei cu privire la fapta ilicită arătată în primul capăt al cererii de chemare în judecată, modificată, a fost constatat prescris de instanţa fondului, soluţie confirmată de instanţa de apel.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 304A din 8 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 304A din 8 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.