Delictual liability for embezzlement via shared bank account: failure to prove co-authorship or fault despite credential sharing.

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la 12.03.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2019, reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună: obligarea pârâţilor la plata în solidar a debitului principal în cuantum de 527.472 RON şi a dobânzii legale estimată provizoriu la suma de 309.456 RON şi în continuare, până la achitarea integrală a debitului principal; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 179 din 10 februarie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a obligat pârâtul C. la plata către A. S.R.L. a sumei de 2.000 RON şi a dobânzii legale penalizatoare de la 24.08.2012 şi până la achitarea integrală a debitului principal; a obligat pârâţii la plata, în solidar, către B. S.R.L. a sumei de 519.082,46 RON şi la plata, în solidar, a dobânzii legale penalizatoare calculate până la momentul achitării integrale a debitului principal, luând în considerare următoarele momente de început al calculului daunelor moratorii: - 6.500 RON - de la 29.08.2012; - 9.031,14 RON - de la 13.09.2012; - 26.719,99 RON - de la 24.09.2012; - 6.833,07 RON - de la 4.10.2012; - 123.601,69 RON - de la 12.10.2012; - 92.240,36 - de la 19.10.2012; - 26.306,49 RON - de la 23.10.2012; - 22.320 RON - de la 24.10.2012; - 16.802,49 RON - de la 25.10.2012; - 17.040,95 RON - de la 30.10.2012; - 10.2014,28 RON (10.204,28, potrivit încheierii de îndreptare a erorii materiale din 15.02.2021) - de la 31.10.2012; - 16.634,69 RON - de la 31.10.2012; - 19.985,27 RON - de la 6.11.2012; - 20.699,98 RON - de la 6.11.2012; - 104.117,06 RON - de la 8.11.2012; - 45 RON - de la 16.11.2012; a obligat pârâţii la plata, în solidar, către A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 15.723,3 RON; a respins cererea pârâtei D. privind obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 402 A din 22 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă D. împotriva sentinţei civile nr. 179 din 10 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatele-reclamante A. S.R.L. şi B. S.R.L şi cu intimatul-pârât C., deţinut în Penitenciarul Rahova; a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta D., ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată; a obligat pe reclamante, în solidar, să achite pârâtei suma de 12.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă instanţă; a fost păstrată, în rest, sentinţa civilă apelată; a respins, ca rămas fără interes, apelul împotriva încheierilor de şedinţă din 15.10.2019 şi 12.11.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019; au fost obligate intimatele-reclamante să achite, în solidar, apelantei - pârâte, suma de 9324,65 RON cheltuieli de judecată în apel; a respins, ca neîntemeiată, cererea intimatelor-reclamante având ca obiect cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentele au arătat că decizia este dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind încălcat principiul contradictorialităţii.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, arată că nu au fost administrate probe din care să rezulte neglijenţa reclamantelor, instanţa de apel respingând, ca neutilă, proba testimonială propusă de apelanta pârâtă în legătură cu activitatea derulată de angajaţii reclamantelor, Cu toate acestea, a reţinut în considerente că dacă s-ar putea pune în sarcina pârâtei producerea prejudiciului doar ca urmare a nesupravegherii contului său, pentru consecvenţă ar trebui admisă şi apărarea acesteia, în sensul că neglijenţa reclamantelor în supravegherea activităţii pârâtului a avut acelaşi rol.

Susţin că instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la neglijenţa reclamantelor pe baza unei prezumţii şi şi-a întemeiat soluţia pe existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere, şi anume fapta victimei, fără a dispune, în condiţii de contradictorialitate, administrarea unui probatoriu suplimentar pentru lămurirea acestei chestiuni. Prin urmare, hotărârea instanţei de apel nu este întemeiată pe motive de fapt şi de drept, precum şi pe mijloace de probă administrate cu respectarea caracterului contradictoriu al dezbaterilor, astfel încât a fost încălcat principiul contradictorialităţii şi, implicit, dreptul la apărare.

Un al doilea motiv de recurs vizează nelegalitatea hotărârii recurate întrucât cuprinde motive străine de natura cauzei. În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentele arată că instanţa de apel a analizat, în mod exclusiv, aspectele invocate de către pârâtă, neanalizând însă apărările şi argumentele invocate de către reclamante. Astfel, instanţa de apel apreciază, în mod greşit, că judecătorul fondului ar fi reţinut o faptă ilicită neinvocată de reclamante, respectiv punerea la dispoziţia pârâtului C. a contului bancar, a cardului şi a parolei de acces. De asemenea, argumentaţia expusă relevă o abordare a cauzei din perspectiva răspunderii penale, creând premisele unei "îndoieli rezonabile" în favoarea pârâtei cu ignorarea probatoriului şi a argumentelor ce susţin răspunderea sa civilă delictuală

Instanţa de apel foloseşte, ca argumente, aspecte reţinute de alte instanţe în hotărâri judecătoreşti pronunţate în speţe care nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii sau chestiuni care nu au fost probate. Astfel, în decizia recurată, instanţa de apel face trimitere la aspecte reţinute în hotărârile penale pronunţate în legătură cu faptele penale săvârşite de pârâtul C. ulterior derulării activităţii ilicite ce a stat la baza formulării acţiunii, hotărâri în raport de care instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat. Hotărârile judecătoreşti fiind pronunţate doar în contradictoriu cu pârâtul C. şi privind fapte ce nu fac obiectul judecăţii, sunt străine de cauză întrucât vizează perioada ulterioară sustragerii sumelor de bani de la reclamante. Concluzionând pe acest motiv de casare, recurentele arată că decizia nu corespunde cerinţelor prevăzute la art. 425 alin. (1) C. proc. civ. întrucât motivarea cuprinde elemente generice, referitoare la aspecte străine de natura cauzei (îndoiala rezonabilă ce ar înlătura răspunderea civilă), aspecte neprobate (reţinerea neglijenţei reclamantelor, deşi nu există nicio probă în acest sens) şi referiri la hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze penale care nu au legătură cu litigiul în cauză.

Al treilea motiv de casare priveşte pronunţarea deciziei cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, apreciind că a fost aplicat greşit art. 1357 alin. (2) din C. civ., în condiţiile în care din probele administrate rezultă răspunderea pe care apelanta-pârâtă o are în calitate de titular al contului bancar. Consideră că a fost greşit aplicat principiul unităţii indivizibile între cauză şi condiţii, în vederea deducerii, drept consecinţă, a exonerării de răspundere a persoanei care deţinea controlul asupra contului propriu.

Invocă dispoziţiile art. 25 şi art. 26 din Regulamentul 4/13.06.2002 privind tranzacţiile efectuate prin intermediul instrumentelor de plată electronică şi relaţiile dintre participanţii la aceste tranzacţii emis de către Banca Naţională a României şi arată că titularul de cont are obligaţia permanentă de a supraveghea activitatea care se desfăşoară prin intermediul cardului sau a contului bancar, astfel încât nu se poate reţine că apelanta pârâtă este absolvită de orice obligaţie de minimă diligenţă cu privire la operaţiunile bancare pe care concubinul acesteia le efectua prin intermediul contului său bancar.

Apreciază recurentele că, în analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa de apel nu a analizat răspunsul la interogatoriul administrat pârâtei, dând în schimb eficienţă răspunsului la interogatoriul administrat pârâtului C., şi nu a reţinut faptul că pârâta nu a manifestat nici măcar o minimă diligenţă în utilizarea contului bancar, neexistând nicio explicaţie pentru faptul că nu a înţels să îşi închidă contul ulterior încetării relaţiei de concubinaj. Reiterează recurentele faptul că nu a fost probată incidenţa niciunei cauze exoneratoare de răspundere, instanţa de apel referindu-se la pure speculaţii (precum pretinsa neglijenţă a reclamantelor) pentru a justifica soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu apelanta-pârâtă.

Recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei, în privinţa soluţiei de admitere a apelului şi de respingere a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta D., cu consecinţa trimiterii cauzei pentru rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinare, intimata D. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de către A. S.R.L. întrucât este exercitat omisso medio, excepţia nulităţii recursului promovat de către recurenta B. întrucât nu a fost făcută în cauză dovada mandatului acordat avocatului semnatar al recursului, precum şi nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres reglementate de lege. Pe fond, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Excepţia inadmisibilităţii căii de atac care ar fi fost declarată omisso medio de A. S.R.L. a fost invocată de intimata pârâtă cu argumentul că societatea reclamantă a formulat pretenţii exclusiv împotriva pârătului C., admise în primă instanţă şi rămase definitive prin neatacare cu apel, astfel că această parte nu ar mai fi putut declara recurs.

Înalta Curte apreciază că verificarea acestei critici se subordonează analizei structurii raportului juridic de drept procesual dedus judecăţii, în considerarea caracterului unitar al căii de atac.

În acest sens, constată că reclamantele au promovat o acţiune în răspundere civilă delictuală, solicitând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata unei sume globale de 527.472 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat prin ilicit delictual.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au arătat că urmăresc atragerea răspunderii civile delictuale a făptuitorilor, respectiv a celor doi pârâţi, pentru recuperarea prejudiciului creat prin faptele de natură penală săvârşite de aceştia în perioada 29.08.2012 - 08.11.2012.

Au imputat pârâtului C. că, în calitate de angajat în departamentul contabil al A., a reuşit, între momentul introducerii ordinelor de plată în sistemul on-line şi cel al semnării de către persoanele autorizate, să interfereze cu sistemul informatic şi să înlocuiască contul corect al beneficiarilor plăţii cu contul deschis la E. aparţinând pârâtei F. (în prezent D., astfel că, în perioada 29.08.2012-08.11.2012 acesta a încărcat multiple ordine de plată prin care se efectua plata unor furnizori ai B., indicând datele corecte ale furnizorului, cu excepţia contului IBAN al acestuia.

Reclamantele au mai arătat că, în privinţa pârâţilor, sunt incidente dispoziţiile răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 1349 şi următoarele C. civ., iar, în ceea ce o priveşte pe pârâta D., s-a arătat că aceasta a acţionat în calitate de coautoare a pârâtului C. şi, în acelaşi timp, a beneficiat de o serie de foloase necuvenite (sume de bani) de pe urma celor 17 fapte ilicite.

Prima instanţă l-a obligat pe pârâtul C. la plata către A. S.R.L. a sumei de 2.000 RON şi a dobânzii legale penalizatoare de la 24.08.2012 şi până la achitarea integrală a debitului principal; a obligat pârâţii la plata, în solidar, către B. S.R.L. a sumei de 519.082,46 RON şi la plata, în solidar, a dobânzii legale penalizatoare şi a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 15.723,3 RON către A. S.R.L.

Apelul formulat de apelanta-pârâtă D. a fost admis şi schimbată, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei, ca neîntemeiată; a fost păstrată, în rest, sentinţa civilă apelată.

A apreciat instanţa de apel, analizând apelul pârâtei împotriva încheierii din 15.10.2019 şi a încheierii din 12.11.2019 că prin cererea de chemare în judecată reclamantele au solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata unei sume globale de 527.472 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat prin ilicit delictual, obiectul cererii de chemare în judecată în sensul art. 194 lit. c) C. proc. civ. fiind reprezentat chiar de suma de bani sus-menţionată, iar nedefalcarea ei în vederea identificării sumelor pe care le pretinde fiecare a impus lămuriri/explicaţii din partea celor două reclamante. Răspunzând criticii apelantei, instanţa a precizat că reclamantele nu s-au pretins creditori solidari, ci doar creditori ai unei sume globale, fără nicio altă circumstanţiere a poziţiei lor, astfel că precizările ulterioare nu au schimbat nimic din pretenţiile lor sau fundamentul iniţial indicat.

Pe fond, instanţa de apel a considerat că nu poate fi reţinută în sarcina pârâtei săvârşirea unei fapte ilicite întrucât nu poate fi stabilită calitatea acesteia de coautor, în temeiul art. 1357 alin. (2) C. civ., al faptei imputate pârâtului C., ce corespunde în abstract infracţiunii de delapidare. A considerat că nici punerea la dispoziţia pârâtului a contului bancar, a cardului şi a parolei nu reprezintă în sine o faptă ilicită şi că nu există legătură de cauzalitate între administrarea cu neglijenţă (în primul rând, faţă de interesele sale) de către pârâtă a contului său şi prejudiciul terţului. Curtea de apel a stabilit, totodată, că pârâta nu a tras foloase din prejudicierea reclamantelor.

Raportat la aceste împrejurări, este de reţinut că, astfel cum corect a apreciat instanţa de apel, statuare necontestată în recurs, reclamantele s-au aflat în situaţia unei coparticipări procesuale la momentul iniţierii procesului, în condiţiile în care s-au declarat creditorii unei sume globale pretinse de la debitorii aflaţi într-un raport de solidaritate pasivă. Împrejurarea că în primă instanţă au fost defalcate sumele datorate de pârâţi reclamantelor nu a fost considerată o modificare de acţiune de către instanţele devolutive.

De asemenea, faptul că, în apel, în urma analizei raportului juridic de drept substanţial, a fost înlăturată ipoteza coautoratului pârâtei la săvârşirea faptei ilicite reţinute în sarcina pârâtului C. şi s-a constatat că aceasta nu a comis nicio altă faptă ilicită proprie nu pot constitui argumente în considerarea caracterului omisso medio al căii de atac, dat fiind că interesul procesual al declarării acesteia a apărut, pentru recurente, după pronunţarea soluţiei prin care pârâta a fost exonerată de răspundere civilă.

Într-o primă critică formulată, a fost invocată încălcarea dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., susţinând recurentele că a fost încălcat principiul contradictorialităţii prin aceea că instanţa de apel ar fi reţinut o situaţie factuală nouă, aceea privind neglijenţa reclamantelor în supravegherea activităţii pârâtului, împrejurare care nu este întemeiată pe nicio probă administrată şi care tinde la a reţine un caz de exonerare de răspundere şi anume fapta victimei.

Consideră recurentele că această chestiune nu a fost supusă dezbaterii contradictorii a părţilor în apel.

Instanţa de recurs reţine faptul că lipsa de diligenţă a reclamantelor văzută drept cauză de limitare a răspunderii pârâtei a fost invocată de pârâtă prin motivele de apel, ce au fost comunicate, susţinute şi dezbătute în contradictoriu de către părţi. Prin urmare, această împrejurare nu a fost invocată din oficiu, ci reprezintă un element din construcţia juridică a apelantei pârâte de care reclamatele au luat cunoştinţă încă de la momentul comunicării motivelor de apel.

Acestei aserţiuni instanţa de apel i-a răspuns în considerentele hotărârii atacate, considerând că: "dacă s-ar putea pune în sarcina pârâtei producerea prejudiciului doar ca urmare a nesupravegherii contului său, pentru consecvenţă ar trebui admisă şi apărarea acesteia în sensul că neglijenţa reclamantelor în supravegherea activităţii pârâtului a avut acelaşi rol, putând fi privită drept o cauză de înlăturare a răspunderii, în considerarea art. 1371 alin. (1) C. civ., rezultatul fiind acelaşi: respingerea acţiunii faţă de pârâtă".

Prin urmare, sunt nefondate susţinerile recurentelor în sensul că instanţa de apel a reţinut ca factor exonerator de răspundere culpa lor în nesupravegherea pârâtului C. exclusiv în baza unei prezumţii, refuzând să administreze, cu respectarea caracterului contradictoriu al dezbaterilor, probele propuse de apelantă, de vreme ce neglijenţa reclamantelor, invocată de pârâtă, nu a fost reţinută ca un element exonerator de răspundere a pârâtei, neconstituind obiectul unei analize propriu-zise în raţionamentul instanţei de apel, ci a fost menţionată exclusiv pentru similitudinea cu lipsa de prevedere pe care reclamantele au imputat-o pârâtei în gestionarea contului bancar, pe care, de asemenea, instanţa nu a reţinut-o ca circumstanţă factuală în mecanismul răspunderii civile delictuale.

Într-o a doua critică, subsumată dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentele invocă nemotivarea corespunzătoare a hotărârii judecătoreşti, susţinând că decizia a fost întemeiată exclusiv pe argumentele apelantei pârâte, pe prezumţii, pe consideraţii cu caracter general, şi au fost înlăturate susţinerile lor în sensul că a existat o înţelegere frauduloasă prealabilă între cei doi pârâţi dovedită de împrejurarea că aceasta i-a pus la dispoziţie copârâtului C. datele de utilizare ale contului său bancar şi, totodată, a dispus personal, într-una dintre situaţii, restituirea sumei încasate abuziv.

Critica este nefondată.

Dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituind, printre altele, o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Din această perspectivă, raportat şi la garanţiile date de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele acesteia.

În situaţia de faţă, Înalta Curte observă că instanţa de apel a valorificat probele administrate, ce au fost prezentate în considerentele hotărârii recurate, iar, urmare a interpretării acestora, a stabilit situaţia de fapt dedusă judecăţii prin examinarea efectivă a motivelor de fapt şi de drept, a argumentelor invocate de părţi.

Astfel, instanţa de apel a analizat apărările părţilor litigante şi a concluzionat că din mecanismul răspunderii civile delictuale şi al solidarităţii pasive pretinse de reclamante, lipseşte fapta ilicită a pârâtei, cu argumentele pe care le-a prezentat în considerente, argumente prin care a răspuns inclusiv aserţiunilor reclamantelor referitoare la faptul că ar fi existat o convenienţă frauduloasă. În plus, deşi a reţinut că instanţa de fond a analizat punerea la dispoziţia pârâtului a contului bancar drept faptă ilicită fără să fi fost invocată în cererea de chemare în judecată, a procedat la verificarea acestei situaţii, considerând că nu reprezintă în sine o faptă ilicită. Împrejurarea că instanţa de apel nu a valorificat, în raţionamentul său, argumentele susţinute de reclamante, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Mai susţin recurentele în cadrul aceleiaşi critici că instanţa a făcut în mod greşit trimitere la hotărâri penale în care reclamantele nu sunt părţi astfel că nu putea prelua, cu putere de lucru judecat, chestiuni tratate în acele hotărâri şi străine de prezenta cauză.

Critica este nefondată. În acest sens Înalta Curte reţine că referirile la hotărâre penale anterioare în care pârâtul C. a avut calitatea de inculpat nu au fost făcute pentru a se reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte existenţa unor elemente care să se impună judecăţii în prezenta cauză, ci pentru a descrie o conduită similară sub aspectul laturii subiective şi anume referitoare la acelaşi modus operandi prin care pârâtul utiliza contul bancar al partenerelor de viaţă fără ca acestea în mod necesar să cunoască manoperele dolozive pe care pârâtul le practica.

Prin urmare, sub acest aspect, trimiterea la hotărârile penale anterioare reprezintă un element factual al raţionamentului juridic construit în susţinerea concluziei că pârâta D. nu a cunoscut caracterul doloziv al manoperelor pârâtului C., element coroborat cu alte mijloace de probă şi cu prezumţiile judiciare aplicate de instanţă, motiv pentru care nu se poate reţine că argumentele sunt străine de cauză.

Prin critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentele susţin că au fost aplicate greşit normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală, imputând instanţei de apel că nu a reţinut fapta ilicită, legătura de cauzalitate şi culpa pârâtei.

În privinţa faptei ilicite, recurentele invocă dispoziţii bancare ce reglementează tranzacţiile efectuate de titularul unui cont bancar, din care rezultă că titularul cardului aferent contului este direct răspunzător pentru operaţiunile efectuate.

Instanţa de recurs apreciază că normativele bancare nu pot fi reţinute în raportul juridic dintre părţi întrucât ele vizează răspunderea titularului de cont bancar faţă de bancă pentru eventualul prejudiciu produs acesteia şi nu faţă de terţi, cum sunt recurentele.

Între acestea şi pârâtă există un raport juridic produs printr-o faptă delictuală şi nu un prejudiciu izvorând din contractul încheiat între titularul de cont/card şi bancă.

Mai reproşează recurentele faptul că instanţa de apel a aplicat greşit sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii pentru a o exonera de răspundere pe pârâtă.

Critica este nefondată întrucât instanţa a aplicat corect acest mecanism atunci când a considerat că apelanta pârâtă nu este coautoare la săvârşirea faptei licite a pârâtului C. şi că punerea la dispoziţia acestui pârât a contului bancar, a cardului şi a parolei nu reprezintă în sine o faptă ilicită.

Din această perspectivă a apreciat că este aceasta este o condiţie externă care posibil a favorizat producerea efectului păgubitor al cauzei, dar care nu poate fi extinsă mai mult de limitele prevăzute de lege. S-a reţinut de către instanţa de apel împrejurarea că simplul fapt al punerii la dispoziţia pârâtului, în considerarea relaţiei de concubinaj existentă între părţi, a contului, cardului şi a parolei nu reprezintă o faptă ilicită, nefiind încălcate niciuna din dispoziţiile legale, câtă vreme acest demers nu a fost făcut cu intenţia de a le prejudicia pe reclamante, asumată de această pârâtă.

Cum în cauză nu s-a dovedit că pârâta D. cunoştea manoperele dolozive ale pârâtului C., corect s-a reţinut că remiterea datelor bancare nu a dobândit conotaţii ilicite. Nu este suficientă simpla prezumţie, pe care reclamantele o solicită a fi aplicată, rezultată din relaţia de concubinaj între pârâţi, această prezumţie fiind înlăturată prin raportarea instanţei de apel la practica anterioară a pârâtului C., privită ca un modus operandi, în operaţiunea de înşelare a victimelor sale. Mai mult, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a tras nici un folos de pe urma rulajului de bani din contul său, chestiune ce nu a fost contestată în recurs, prin urmare în cauză reclamantele sunt cele care nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce o priveşte pe pârâtă, aspect corect constatat de instanţa de apel.

Pentru aceste motive, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurente la plata sumei de 16.047 RON către intimata D., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu apărător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 402A din 22 martie 2022 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurente la plata sumei de 16.047 RON către intimata D., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată, astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.