Inadmissibility of standalone action for right of retention without prior establishment of accessory principal claim under Civil Code Art. 2495

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 01 iulie 2020 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate că au dobândit împreună un drept de retenţie asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, până la plata despăgubirii ce constituie contravaloarea dreptului de retenţie.

Prin sentinţa civilă nr. 13704 din data de 16 octombrie 2020, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, secţia I civilă, a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Sectorului 4 şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 906/22.06.2021 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de pârât prin întâmpinare, a respins cererea ca inadmisibilă şi a obligat reclamanţii la plata către pârât a sumei de 2.380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 68A din 25 ianuarie 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 906/22.06.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât C., a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 68A din 25 ianuarie 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul C.. Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Ulterior expunerii istoricului cauzei (paginile 1-4 din memoriul de recurs), în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ., recurentul a susţinut în esenţă următoarele:

În etapa apelului, prin întâmpinarea formulată, pârâtul a solicitat admiterea excepţiei de nulitate parţială a căii de atac a apelului, cu consecinţa anulării în parte, întrucât reclamanţii nu au indicat că înţeleg să exercite calea de atac şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 08 iunie 2021 a Tribunalului Bucureşti, deşi calea de atac cuprinde critici şi în ce priveşte această încheiere.

Potrivit dispoziţiilor art. 235 C. proc. civ., încheierea prin care instanţa de judecată pronunţă o soluţie asupra probelor solicitate spre a fi încuviinţate, are caracter interlocutoriu şi se atacă odată cu soluţia pronunţată asupra fondului cauzei. Din acest motiv, neapelarea încheierii de şedinţă din 08 iunie 2021 determina incidenţa în cauză a sancţiunii nulităţii parţiale a cererii de apel, potrivit dispoziţiilor art. 470 alin. (3) C. proc. civ., legiuitorul neinstituind nicio derogare de la regimul sancţionatoriu.

Astfel, la termenul din 08 iunie 2021 au fost puse în discuţia părţilor de către instanţa fondului cererile de probatorii, şi, deşi au fost nemulţumiţi de măsurile dispuse cu acea ocazie, reclamanţii nu au formulat apel şi împotriva respectivei încheieri de şedinţă, deşi prin cererea de apel au formulat critici şi cu privire la soluţia primei instanţe cu privire la probele încuviinţate.

La termenul de judecată din 25 ianuarie 2022, Curtea de Apel a respins excepţia nulităţii parţiale a apelului, având în vedere obiectul acţiunii indicat de părţi prin cerere. Or, soluţionarea oricărui litigiu, atât pe fond, cât şi din perspectiva excepţiilor invocate de părţi, trebuie să se realizeze întotdeauna ţinând cont de obiectul acţiunii, fiind aşadar vorba despre un principiu general, a cărui evocare nu suplineşte cerinţa de motivare a soluţiilor pronunţate de instanţă. Instanţa de apel avea obligaţia legală de a arăta motivele de fapt şi de drept concrete pentru care excepţia de nulitate parţială a apelului a fost respinsă, motiv pentru care recurentul solicită casarea soluţiei instanţei de apel întrucât aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.

Din perspectiva greşitei dezlegări asupra excepţiei de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, recurentul a formulat critici de recurs pe care le-a încadrat în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., arătând că în analiza soluţiei asupra excepţiei de inadmisibilitate, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de drept material şi procedural, fundamentându-şi soluţia de respingere pe considerente contradictorii.

Prin memoriul de recurs, se arată că, deşi instanţa de apel a reţinut calificarea dreptului de retenţie ca fiind un accesoriu al creanţei, admiţând totodată faptul că naşterea dreptului de retenţie nu poate fi concepută în absenţa unei creanţe pe care să o garanteze, stabileşte, în mod paradoxal, că nicio dispoziţie legală nu ar impune constatarea prealabilă a creanţei, nici anterior formulării cererii de recunoaştere a dreptului de retenţie şi nici formularea unui capăt de cerere distinct cu acest obiect, faţă de cel privind constatarea dreptului de retenţie să aibă un caracter accesoriu, în cadrul aceluiaşi dosar.

Aşadar, deşi motivarea instanţei de apel debutează cu recunoaşterea expresă a caracterului subsidiar al acţiunii în constatarea dreptului de retenţie faţă de cea pentru realizarea creanţei, soluţia este de admitere a apelului şi de recunoaştere a dreptului la acţiune în constatarea dreptului de retenţie chiar în lipsa dreptului principal de creanţă.

Or, caracterul accesoriu al dreptului de retenţie în raport cu dreptul de creanţă, presupune existenţa apriorică a dreptului de creanţă, fie că acesta s-a născut printr-o constatare de către instanţă, fie prin convenţia părţilor şi abia ulterior se poate invoca şi recunoaşte dreptul de retenţie asupra bunului, până la data plăţii sumelor certe, lichide şi exigibile constatate într-una din cele două modalităţi. Aceasta întrucât existenţa dreptului de retenţie este indisolubil legată de existenţa unei creanţe, care în cauza de faţă nu este agreată de părţi, nu este confirmată de o instanţă de judecată, dar mai mult decât atât, nici nu a făcut obiectul învestirii instanţei.

De vreme ce recurentul nu a recunoscut existenţa pretinselor cheltuieli cu îmbunătăţirile efectuate de către intimaţii-reclamanţi, singura cale legală prin care aceştia îşi puteau valorifica eventualele pretenţii consta în formularea unei acţiuni în realizare creanţei. Doar în contextul recunoaşterii dreptului de creanţă, se poate naşte, concomitent sau ulterior, şi dreptul de retenţie.

Suplimentar, din perspectiva considerentelor reţinute în cuprinsul hotărârii recurate cu privire la posibilitatea instanţei de a se pronunţa în cadrul aceluiaşi litigiu atât asupra dreptului de creanţă, cât şi asupra dreptului de retenţie, acest caracter subsidiar în legătură cu care instanţa de apel pretinde că nu ar fi reglementat prin vreo dispoziţie legală expresă, decurge în mod direct, în primul rând din caracterul accesoriu al dreptului de retenţie în raport cu dreptul de creanţă.

Or, în cauza de faţă, inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată rezulta tocmai din faptul că intimaţii-reclamanţi au solicitat instanţei constatarea unui drept de retenţie, fără să fi învestit instanţa, în acelaşi proces sau anterior, cu o cerere de realizare a creanţei în contradictoriu cu recurentul, printr-o acţiune patrimonială, evaluabilă în bani, care ar fi urmărit stabilirea existenţei şi întinderii creanţei.

Un alt motiv de recurs vizează nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2495 C. civ., care stabilesc ca situaţie premisă pentru invocarea dreptului de retenţie existenţa obligaţiei de restituire născută în sarcina retentorului.

În cauza dedusă judecăţii, obligaţia de restituire a bunului nu a fost recunoscută de o instanţă de judecată, de vreme ce acţiunea recurentului având ca obiect evacuarea a fost respinsă, aspect reţinut şi de către instanţa de apel în cuprinsul hotărârii recurate.

Or, dreptul de retenţie este definit ca fiind acel drept real de garanţie în virtutea căruia cel care deţine un bun imobil sau mobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină bunul respectiv, să refuze deci restituirea lui, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le datorează în legătură cu acest bun.

Principalul efect al dreptului de retenţie este facultatea pe care o dobândeşte creditorul aflat în posesia bunului, în speţă intimaţii-reclamanţi, de a refuza restituirea acestuia până la plata integrală a sumei datorate, dreptul de retenţie fiind aşadar un mijloc pasiv de respingere a pretenţiilor altor persoane, printre care se află şi proprietarul bunului reţinut. Rolul său este de a păstra lucrul refuzând restituirea, căci numai în acest fel debitorul proprietar este constrâns să îşi achite mai grabnic datoria pentru a prelua bunul.

Din perspectivă procedurală, dreptul de retenţie poate fi invocat fie pe cale de excepţie în litigiile privind restituirea bunului, fie pe calea unei contestaţii la executare a unei hotărâri privind restituirea, dacă dreptul de creanţă s-a născut ulterior hotărârii a cărei executare se cere.

S-a mai susţinut că, din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 478 coroborat cu art. 9 alin. (2) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prin care se reglementează limitele efectului devolutiv al apelului numai la ceea ce s-a supus judecăţii în faţa primei instanţe, completul învestit cu soluţionarea cauzei era ţinut de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost acesta indicat de către reclamanţi.

Or, atâta vreme cât obiectul cererii de chemare în judecată vizează numai constatarea dreptului de retenţie (drept accesoriu), instanţa nefiind învestită cu acţiunea în realizare creanţei (drept principal), hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ., raportat la art. 9 alin. (2) coroborat cu art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., recurentul arată că atât prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, cât şi în cea formulată în apel pentru situaţia subsidiară a admiterii apelului formulat de către apelanţii-reclamanţi, a solicitat admiterea altor două excepţii, respectiv: excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive, excepţii care însă nu au fost soluţionate nici de către prima instanţă, şi nici de către instanţa de apel.

Prima instanţă s-a oprit asupra excepţiei de inadmisibilitate care avea prioritate şi a cărei admitere a făcut inutilă analizarea celorlalte două excepţii, în vreme ce instanţa de apel, după anularea hotărârii primei instanţe, în considerarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. şi a cererii apelanţilor-reclamanţi de trimitere spre rejudecare, a considerat de asemenea că nu mai este necesară analizarea excepţiilor.

Cu toate acestea, dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obligativitatea instanţei de a trimite cauza spre rejudecare, la cererea părţii, doar dacă se impune evocarea, ceea ce în speţă nu era cazul de vreme ce nu au fost soluţionate celelalte două excepţii invocate de către pârât în etapele procesuale anterioare. Astfel, chiar dacă instanţa de apel a anulat soluţia primei instanţe cu privire la excepţia de inadmisibilitate, s-ar fi impus ca prioritar să soluţioneze celelalte excepţii, invocate, şi doar în situaţia în care acestea ar fi fost găsite ca neîntemeiate, să trimită cauza pentru rejudecarea pe fond, la prima instanţă.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de către intimaţii-reclamanţi A. si B. faţă de recursul declarat de paratul C., s-a solicitat în principal să se constatate nulitatea recursului întrucât prin calea de atac exercitată recurentul nu a procedat la indicarea domiciliului acestuia, ci doar a domiciliului procesual ales, ceea ce nu suplineşte obligaţia instituită de art. 486 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

În subsidiar s-a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de către intimaţii-reclamanţi A. si B., aceasta urmează a fi respinsă, având în vedere că obligaţia indicării domiciliului părţii are rolul asigurării comunicării actelor de procedură, motiv pentru care în accepţiunea 486 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., domiciliul nu trebuie înţeles în sensul dreptului civil, ci din perspectiva locuinţei efective, unde i se pot comunica actele de procedură, ceea ce interesează fiind efectivitatea actului de comunicare.

O atare soluţie este concordantă cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia o interpretare deosebit de riguroasă dată de instanţele interne unei norme de procedură, cu un formalism excesiv, poate fi de natură a priva părţile de dreptul de acces la un tribunal (cauza Perez de Rada Cavanilles c. Spaniei, p. 49; cauza Sotiris et D. c. Greciei, p.20, cauza RTBF c. Belgiei, p. 71-72, 74).

Cu privire la recurs, se constată, cu prioritate, că analiza admisibilităţii cererii de chemare în judecată a fost realizată de instanţa de apel pe două paliere.

Astfel, din perspectiva prevederilor art. 35 C. proc. civ., Curtea de apel a arătat (în mod corect) că nu se pune problema existenţei unei acţiuni în realizarea dreptului de retenţie, pentru că acţiunea în realizare opusă de pârât prin apărările sale are un alt obiect decât constatarea dreptului de retenţie, şi anume dreptul la despăgubiri al proprietarului imobilului.

Or, cum toate părţile recunosc, în cauză nu s-a solicitat realizarea dreptului la despăgubiri, ci exclusiv a se constata existenţa dreptului reclamanţilor de a păstra imobilul până la stingerea unei creanţe a lor faţă de proprietarul imobilului.

De aceea, în absenţa altui instrument procedural care să fie folosit pentru a atinge scopul urmărit de reclamanţi, acţiunea în constatarea existenţei dreptului de retenţie era admisibilă prin prisma art. 35 C. proc. civ.

În al doilea rând, Curtea a evaluat admisibilitatea cererii prin prisma împrejurării (invocate în apărare de pârâtul recurent) că în cauza de faţă nu s-a dedus judecăţii şi existenţa şi respectiv întinderea creanţei celor ce ocupă imobilul faţă de proprietar, conchizând că, de vreme ce ceea ce nu este interzis, este permis, cererea de constatare a dreptului de retenţie poate fi formulată şi în aceste condiţii, urmând a fi constată pe cale incidentală existenţa dreptului la despăgubire pentru cheltuielile efectuate cu imobilul.

Acest raţionament este eronat, ceea ce va conduce la admiterea recursului şi la casarea deciziei atacate.

Astfel, potrivit art. 2495 C. civ., "Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat."

Din definiţia legală a dreptului de retenţie rezultă că dreptul de a păstra bunul (în apărare faţă de solicitarea de restituire) se naşte în prezenţa existenţei unei obligaţii a proprietarului bunului care are legătură cu acelaşi bun, în ipoteza pendinte a obligaţiei de a-l despăgubi pe cel care deţine acest bun pentru cheltuielile necesare şi utile realizate de deţinător.

Tocmai din acest motiv, doctrina şi jurisprudenţa au calificat dreptul de retenţie ca având caracter accesoriu faţă de dreptul de creanţă (constând în cheltuielile necesare şi utile cu bunul), care la rândul său are natura unui drept principal.

De aceea, cât timp nici în cauza de faţă şi nici într-un litigiu separat nu se deduce judecăţii pe cale principală existenţa şi întinderea acestui drept principal, analiza exclusivă a dreptului accesoriu nu este posibilă.

La această concluzie concură şi argumente care privesc condiţiile concrete de existenţă a dreptului de retenţie şi întinderea sa în timp, deoarece în primul rând existenţa dreptului la despăgubiri împotriva proprietarului este doar generic recunoscută de lege, fiind necesar ca ea să fie examinată în concret, faţă de faptele relevante pentru acest raport juridic, pentru a putea fi materializată.

În al doilea rând, dreptul de retenţie se stinge atunci când proprietarul îndeplineşte obligaţia sa de despăgubire a deţinătorului bunului (potrivit chiar art. 2495 alin. (1) C. civ.), fiind nerelevant dacă acesta din urmă a invocat în cauza de faţă sau nu stingerea dreptului.

Or, dacă obligaţia principală nu este stabilită prin convenţie sau prin hotărâre judecătorească (şi cu atât mai puţin limitele sale, întinderea sa), deci creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă, atunci nici executarea sa nu va putea fi realizată de proprietar, interesat a stinge dreptul de retenţie.

Acesta este argumentul care combate şi teza potrivit căreia se poate determina existenţa obligaţiei de despăgubire pe cale incidentală.

În plus, cu privire la posibilitatea cercetării incidentale a acestei chestiuni, se reţine că o atare datorie a proprietarului bunului ar putea face obiectul unei compensaţii legale sau judiciare.

Faţă de prevederile art. 1617 C. civ., pentru a opera compensaţia este necesar ca cele două datorii să fie certe, lichide şi exigibile, ceea ce înseamnă ca fiecare dintre ele să întrunească condiţiile pentru ca dreptul de a cere executarea silită în natură sau prin echivalent să fie actual, deci creanţele să fie neîndoielnice, determinate în întindere; în lipsa stabilirii lor printr-o hotărâre judecătorească (sau prin alt act juridic apt a avea calitatea de titlu executoriu), ipoteza despăgubirilor pentru cheltuielile necesare şi utile cu bunul ar fi sustrasă de la aplicarea regulilor compensaţiei, ceea ce nu poate fi primit.

Toate aceste considerente sunt de fapt derivate din legătura principal-accesoriu care există între dreptul la despăgubire al deţinătorului bunului şi dreptul de retenţie asupra aceluiaşi bun, motiv principal şi determinant ce conduce la concluzia că, într-adevăr, acţiunea având ca obiect exclusiv constatarea existenţei dreptului de retenţie nu poate fi primită şi pentru care Înalta Curte reţine ca incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sunt nefondate celelalte motive, după cum urmează:

Cu privire la critica prin care recurentul reproşează instanţei de apel respingerea neargumentată a excepţiei invocate de el privind nulitatea parţială a motivelor de apel, pe de-o parte se reţine că în materia căilor de atac nulitatea nu poate opera parţial, calea de atac având caracter unitar, iar ipoteza în care pentru anumite motive există fine de neprimire conduce la înlăturarea lor fără o analiză pe fond; acesta este cazul invocării unor motive omisso medio, al formulării unor motive care exced limitelor judecăţii stabilite la prima instanţă sau - pentru recurs - al unor motive care nu pot fi încadrate în cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, alături de motive ce învestesc legal instanţa de control judiciar.

În aceste ipoteze instanţa nu anulează parţial calea de atac, cum a solicitat recurentul, ci admite excepţiile ce privesc inadmisibilitatea unora dintre motive şi soluţionează calea de atac în aceste limite.

Pe de altă parte, instanţa de recurs nu a identificat în cuprinsul cererii de apel motive care să privească probele administrate la prima instanţă, ci exclusiv critici care vizau soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă la prima instanţă.

Nu se poate reţine că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, dispunând a se judeca şi cererea de stabilire a despăgubirilor datorate de proprietar, ceea ce rezultă tocmai din argumentarea Curţii de apel în sensul că excepţia inadmisibilităţii era nefondată pentru că nu este necesară şi formularea unei astfel de pretenţii în cauză.

În fine, nu au fost încălcate prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., deoarece cât timp Curtea de apel a constatat că prima instanţă în mod eronat a admis excepţia ce a condus la respingerea acţiunii, soluţia corectă era de trimitere a cauzei la prima instanţă, dacă părţile au cerut această măsură în condiţiile textului.

Interpretarea dată de recurent normei este una literală (nu se poate realiza trimiterea cauzei la prima instanţă decât dacă reluarea judecăţii presupune cercetarea fondului); în realitate, legiuitorul a intenţionat ca reluarea judecăţii la prima instanţă (în prezenţa acestei opţiuni a părţilor) să se facă în toate cazurile în care excepţia peremptorie a fost admisă în mod greşit de prima instanţă.

De altfel, nici nu era de conceput ca soluţionarea celorlalte excepţii invocate de pârât şi neanalizate de prima instanţă să se facă în cadrul soluţionării apelului; dacă nu s-ar fi cerut trimiterea la prima instanţă, reluarea judecăţii de fond la instanţa de apel ar fi început cu soluţionarea acestor excepţii neexaminate, dar nu în cadrul judecăţii efective a apelului, ci în etapa a doua, denumită de legiuitor "evocarea fondului".

Pentru aceste considerente, văzând şi limitele prevederilor art. 497 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune, odată cu admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei la instanţa de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată.

Admite recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei nr. 68A din 25 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B. şi A..

Casează decizia şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2022.