Validity of administrative transfer of public monument to private entity under post-communist privatization laws and public domain restrictions

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 6 mai 2015 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă sub nr. x/2015, reclamantul Municipiul Braşov, prin Primar, i-a chemat în judecată pe pârâţii A., Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice (în calitate de succesor al Ministerului Turismului), solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa:

- să constate că imobilul denumit "B.", în suprafaţă de 5.002 mp, este proprietatea sa, fiind bun de interes şi de uz public,

- să constate nulitatea absolută a Ordinului Ministrului de Interne nr. 470 din 4 iulie 1974, având ca obiect trecerea imobilului descris ca şi "x", în administrarea operativă a Ministerului Turismului,

- să constate nulitatea absolută parţială a Ordinului Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, respectiv a poziţiei nr. 10 din Lista anexă cuprinzând imobilele ce fac parte din patrimoniul Postăvarul S.A., cu referire la "B., strada x nr. 5",

- să constate nulitatea absolută parţială a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, emis de Ministerul Turismului pentru suprafaţa de 5.002 mp, aferentă "B.",

- să dispună radierea dreptului de proprietate al pârâtei A. asupra imobilului mai sus identificat, concomitent cu înscrierea dreptului său de proprietate asupra acestui imobil,

- să fie obligată pârâta A. să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 554, 563, 858, 861 şi 865 din C. civ. de la 1864, art. 135 din Constituţie, art. 5 din Legea nr. 18/1991 şi cele ale art. 80-82 din Legea nr. 69/1991.

La data de15 iulie 2015, reclamantul a depus la dosar cerere completatoare, prin care a arătat că înţelege să cheme în judecată în calitate de pârât şi Autoritatea Naţională pentru Turism, ca succesor în drepturi al Ministerului Turismului.

La data de 12 august 2015, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a formulat cerere de intervenţie principală, prin care a solicitat să se constate că bunul imobil în litigiu aparţine domeniului public al statului, să fie obligată pârâta A. să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul menţionat şi să fie efectuate cuvenitele rectificări în evidenţele de carte funciară.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 169/S/2016 din 3 octombrie 2016, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins excepţia de nelegalitate, invocată de intervenientul Statul Român, în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, referitor la Ordinul Ministrului de Interne nr. 470 din 4 iulie 1974.

A admis în parte acţiunea completată, formulată de reclamantul Municipiul Braşov, prin Primar, în contradictoriu cu pârâţii A., Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Autoritatea Naţională pentru Turism şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului.

A admis cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

A constatat că imobilul denumit "B.", înscris în cartea funciară nr. x Braşov, în suprafaţă de 5.002 mp, constituie obiectul dreptului de proprietate publică al intervenientului Statul Român, fiind monument de interes public naţional.

A constatat nulitatea absolută a Ordinului Ministrului de Interne nr. 470 din 4 iulie 1974.

A constatat nulitatea absolută parţială a Ordinului Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, în ceea ce priveşte poziţia nr. 10 din Lista anexă la acesta, cuprinzând imobilele ce fac parte din patrimoniul POSTĂVARUL S.A., referitoare la "B.".

A constatat nulitatea absolută parţială a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor seria x nr. x, emis de Ministerul Turismului la 15 noiembrie 1994, pentru suprafaţa de 5.002 mp, aferentă imobilului "B.".

A dispus radierea din evidenţele de carte funciară a dreptului de proprietate al pârâtei A. asupra imobilului denumit "B.", înscris, în prezent, în cartea funciară nr. x Braşov, în suprafaţă de 5.002 mp, şi întabularea dreptului de proprietate publică al intervenientului Statul Român asupra acestui imobil.

A obligat-o pe pârâta A. să lase intervenientului Statul Român în deplină proprietate şi posesie imobilul mai sus identificat.

A respins pretenţiile vizând constatarea dreptului de proprietate publică al reclamantului Municipiul Braşov asupra imobilului mai sus identificat, întabularea în favoarea acestuia a dreptului de proprietate asupra acestui imobil şi revendicarea lui.

A obligat pârâţii să achite, în solidar, reclamantului Municipiul Braşov suma de 29.973 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial.

3. Decizia pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii A., Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi au formulat apeluri incidente reclamantul Municipiul Braşov, prin Primar, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne şi intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de A.J.F.P Braşov.

La termenul din 27 aprilie 2017, Societatea de Investiţii Financiare Muntenia S.A., în continuare S.I.F. Muntenia S.A., a formulat cerere de intervenţie voluntară accesorie în interesul apelantei-pârâte A., cerere care a fost admisă în principiu prin încheierea din 18 mai 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 1067/Ap din 14 iunie 2017, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a admis apelurile formulate de pârâţii A. şi Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene împotriva sentinţei civile nr. 169/S din 3 octombrie 2016 a Tribunalului Braşov.

A admis cererea de intervenţie voluntară accesorie în interesul apelantei-pârâte A., formulată de intervenienta S.I.F. Muntenia S.A.

A admis apelul incident formulat împotriva aceleiaşi sentinţe de apelantul-intervenient Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de A.J.F.P. Braşov şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A respins în tot cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, formulată de reclamantul Municipiul Braşov, în contradictoriu cu pârâţii A., Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Turismului, Ministerul Economiei şi Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene şi a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A respins excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiilor de nelegalitate şi a admis excepţiile de nelegalitate a Ordinului Ministrului de Interne nr. 470 din 4 iulie 1974, a pct. 10 din anexa la Ordinul Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991 şi a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, emis de Ministerul Turismului, în ce priveşte suprafaţa de 5.002 mp, aferentă imobilului "B.".

A constatat nelegalitatea Ordinului Ministrului de Interne nr. 470 din 4 iulie 1974, a pct. 10 din anexa la Ordinul Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991 şi a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, emis de Ministerul Turismului, în ce priveşte suprafaţa de 5.002 mp, aferentă imobilului "B.".

A dispus rectificarea CF x Braşov, în sensul întabulării dreptului de proprietate al Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, asupra imobilului înscris sub nr. top x, în suprafaţă de 5.002 mp.

A înlăturat dispoziţiile privind constatarea faptului că imobilul denumit "B." constituie obiectul dreptului de proprietate publică al intervenientului Statul Român, fiind monument de interes public naţional, cele privind constatarea nulităţii absolute a Ordinului Ministrului de Interne nr. 470/1974, a nulităţii absolute parţiale a Ordinului Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, respectiv a poziţiei nr. 10 din Lista anexă a imobilelor ce fac parte din patrimoniul Postăvarul S.A., cu privire la "B." şi a nulităţii absolute parţiale a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, emis de Ministerul Turismului pentru suprafaţa de 5.002 mp, aferentă imobilului şi cele privind obligarea pârâţilor la plata sumei de 29.973 RON, în solidar, către reclamantul Municipiul Braşov, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial.

A păstrat dispoziţiile sentinţei apelate referitoare la admiterea cererii de intervenţie în interes propriu formulate de intervenientul Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice şi la obligarea pârâtei A. să lase intervenientului Statul Român în deplină proprietate şi posesie imobilul mai sus identificat.

A respins apelul formulat de pârâta A. împotriva încheierii din 21 martie 2016, pronunţate în dosarul cu nr. x/2015

A respins apelul formulat de pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, continuat de Ministerul Turismului, Ministerul Economiei şi de Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat, precum şi apelul incident formulat de reclamantul Municipiul Braşov, prin Primar, împotriva aceleiaşi sentinţe pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă.

A anulat apelul incident introdus de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva aceleiaşi sentinţe şi 1-a obligat pe apelantul-reclamant Municipiul Braşov, prin Primar, la plata către Ministerului Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri, reclamantul Municipiul Braşov, prin Primar, pârâta A. şi intervenienta accesorie în interesul acesteia, S.I.F. Muntenia S.A.

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, fiind înregistrat pe rolul instanţei supreme la 24 august 2017.

5. Hotărârile de declinare a competenţei

Prin Decizia nr. 796 din 5 mai 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a declinat în favoarea secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurentul-reclamant Municipiul Braşov, de recurenta-pârâtă A. şi de recurenta-intervenientă accesorie S.I.F. Muntenia S.A. împotriva deciziei civile nr. 1067/Ap din 14 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Ca urmare a declinării de competenţă, cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2015*.

Prin încheierea nr. 1934 din 6 octombrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declinat competenţa de soluţionare a recursurilor în favoarea secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul, spre competentă soluţionare, Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia nr. 70 din 8 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul de 5 judecători a stabilit în favoarea secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamantul Municipiul Braşov, de pârâta S.C. A. şi de intervenienta S.I.F. Muntenia S.A. împotriva deciziei nr. 1067/AP din 14 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia I civilă în dosarul nr. x/2015.

Ca urmare a deciziei pronunţate de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 16 aprilie 2021 a fost creat dosarul nr. x/2015 în cadrul secţiei I civile.

Prin recursul formulat de reclamantul Municipiul Braşov, prin Primar, se susţin următoarele critici:

În motivare, recurentul-reclamant a expus succint parcursul litigiului în faţa instanţelor anterioare şi a dezvoltat împotriva deciziei atacate o serie de susţineri, pe care le-a subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul a subliniat că înţelege să critice dispozitivul hotărârii recurate sub aspectul admiterii apelurilor formulate de pârâtele A. şi Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, precum şi cererii de intervenţie voluntară accesorie, formulate de S.I.F. Muntenia S.A. în interesul apelantei-pârâte A.

De asemenea, a notat că criticile sale vizează dispoziţiile prin care curtea de apel a schimbat sentinţa primei instanţe, în sensul:

- respingerii în tot a acţiunii introductive completate în contradictoriu cu pârâţii A., Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Turismului, Ministerul Economiei şi Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat,

- rectificării Cărţii Funciare nr. x Braşov, în sensul întabulării dreptului de proprietate al Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, asupra imobilului înscris sub nr. top x, în suprafaţă de 5.002 mp,

- înlăturării constatărilor referitoare la:

- faptul că imobilul denumit generic "B." constituie obiectul dreptului de proprietate publică al intervenientului Statul Român, fiind un monument de interes public naţional,

- la nulitatea absolută a Ordinului Ministrului de Interne nr. 470/1974,

- la nulitatea absolută parţială a Ordinului Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, în ceea ce priveşte poziţia nr. 10 din Lista anexă a imobilelor ce fac parte din patrimoniul Postăvarul S.A. şi

- la nulitatea absolută parţială a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, emis de Ministerul Turismului, pentru suprafaţa de 5.002 mp, aferentă imobilului "B." şi

- obligării pârâţilor în solidar la achitarea sumei de 29.973 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial.

A mai arătat că decizia recurată este nelegală şi din perspectiva păstrării dispoziţiilor sentinţei apelate referitoare la admiterea cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligării pârâtei A. la a-i lăsa acestuia în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.

Detaliind, recurentul-reclamant a structurat împotriva deciziei atacate, 2 categorii de critici, prima vizând împrejurarea că în contra celor reţinute de instanţa de apel, deţine în mod legal un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu şi cea de-a doua referitoare la dezlegarea dată de instanţa de prim control judiciar petitelor considerate ca fiind accesorii.

Din perspectiva deţinerii unui titlu de proprietate, autorul prezentului demers judiciar a dezvoltat alte 2 subdiviziuni de critici.

Prima dintre acestea vizează împrejurarea că bunul în litigiu este prin natura sa afectat unei utilităţi publice, fiind de uz sau interes public, conform art. 80 din Legea nr. 69/1991, iar cea de-a doua priveşte caracterul de monument istoric al aceluiaşi bun.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel a ignorat o eroare materială evidentă, statuând că nu a făcut dovada deţinerii unui titlu asupra imobilului dedus judecăţii, dată fiind imposibilitatea identificării cu certitudine a imobilului în litigiu, în contextul în care la poziţia 6634 din Anexa la H.G. nr. 972/2002 este înscris imobilul identificat cadastral cu nr. top x, iar nu cel cu nr. top x.

În justificarea acestei opinii, recurentul-reclamant a susţinut că din analiza înscrierilor de carte funciară, respectiv a CF x Braşov provenită din conversia CF x Braşov de pe hârtie, rezultă că nu există un alt corp funciar format din teren în suprafaţă de 5.002 mp, denumit "B.", precum şi că, dacă instanţa de apel ar fi coroborat menţiunea din Anexa la H.G. nr. 972/2002 cu înscrierile de carte funciară evocate, ar fi ajuns în mod evident la concluzia că Municipiul Braşov deţine un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu.

În continuare, recurentul-reclamant a expus succesiunea cronologică a temeiurilor de drept care, în opinia sa, justifică caracterul bunului în litigiu de a fi de uz sau interes public prin natura sa. În acest sens, a indicat prevederile art. 1, 2, 79, 80, 82 alin. (1) din Legea nr. 69/1991, art. 4 alin. (4) şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 135 alin. (4) din Constituţia României, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

În final, a conchis că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 136 alin. (3) din Constituţie cu cele ale art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 18/1991, ale art. 120 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 şi cele ale art. 554 alin. (1) şi art. 858 din C. civ., rezultă că criteriul principal în stabilirea apartenenţei la domeniul public a bunurilor este destinaţia acestora.

Raportat la cele anterior expuse, a notat că imobilul în litigiu nu poate rămâne în patrimoniul unei persoane de drept privat, întrucât prin destinaţia sa şi prin dispoziţia legii, este un monument istoric şi de arhitectură de interes naţional, făcând parte din patrimoniul naţional, acţiunea în revendicarea acestuia fiind imprescriptibilă.

În susţinerea caracterului de monument istoric şi de arhitectură de interes naţional al bunului în litigiu, recurentul a invocat menţiunile exprese în acest sens din tabelul Anexa nr. 1 la Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2314/2004.

În cadrul susţinerilor dezvoltate referitor la dezlegarea dată de instanţa de apel petitelor accesorii, recurentul-reclamant a reprodus propriile aserţiuni din cererea de chemare în judecată referitoare la succesiunea titularilor dreptului de proprietate şi a actelor în baza cărora au deţinut această calitate asupra imobilului în litigiu, iar în final a subliniat că, având caracter contradictoriu, actele juridice emise de autorităţile statului după anul 1989 au avut drept consecinţă trecerea bunului dedus judecăţii în patrimoniul unei persoane juridice de drept privat, respectiv în patrimoniul pârâtei A.

În esenţă, a arătat că susţine în continuare nelegalitatea/nulitatea Ordinului Ministrului de Interne nr. 470/1974, a pct. 10 din anexa la Ordinul Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991 şi a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, emis de Ministerul Turismului, în ceea ce priveşte suprafaţa de 5.002 mp aferentă imobilului "B." şi faptul că pârâta A. nu este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Totodată, acest recurent a precizat că nu critică decizia atacată cu privire la soluţia de respingere a excepţiilor necompetenţei materiale a Tribunalului Braşov, inadmisibilităţii invocării nelegalităţii actelor administrative a căror nulitate s-a cerut a fi constatată, autorităţii de lucru judecat şi tardivităţii, invocate de pârâţi.

De asemenea, a precizat că nu critică admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene şi respingerea acţiunii în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Autorul acestui demers procesual mai precizat că nu formează obiectul recursului său acordarea cheltuielilor de judecată şi nici admiterea de către instanţa de prim control judiciar a excepţiei tardivităţii introducerii apelului incident de către pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

Pentru toate aceste argumente, recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei către aceeaşi instanţă spre o nouă judecată, cu cheltuieli de judecată.

Prin recursul declarat de pârâta A. se critică următoarele:

În motivare, recurenta-pârâtă a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., susţinând astfel implicit că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fără să cuprindă motivele pe care se întemeiază sau cuprinzând motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat şi cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, această recurentă a arătat că înţelege să critice dispozitivul hotărârii recurate sub aspectul respingerii apelului propriu împotriva încheierii din 21 martie 2016 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă, date în dosarul nr. x/2015 şi admiterii apelului incident formulat de intervenientul în interes propriu, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de A.J.F.P. Braşov. De asemenea, a notat că criticile sale vizează dispoziţiile prin care curtea de apel a schimbat sentinţa primei instanţe, în sensul:

- respingerii excepţiei inadmisibilităţii invocării excepţiilor de nelegalitate şi constatării nelegalităţii Ordinului Ministrului de Interne nr. 470 din 4 iulie 1974, pct. -lui 10 din anexa la Ordinul Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991 şi Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, emis de Ministerul Turismului, în ce priveşte suprafaţa de 5.002 mp, aferentă imobilului "B." şi

- rectificării Cărţii Funciare x Braşov, în sensul întabulării dreptului de proprietate al Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, asupra imobilului înscris sub nr. top x, în suprafaţă de 5.002 mp.

A mai arătat că decizia recurată este nelegală şi din perspectiva păstrării dispoziţiilor sentinţei apelate referitoare la admiterea cererii de intervenţie în interes propriu, formulate de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligării sale, A., la a-i lăsa acestuia în deplină proprietate şl posesie imobilul în litigiu.

Chiar în debutul memoriului depus, a arătat că, deşi potrivit dispozitivului deciziei recurate, curtea a admis apelul său împotriva sentinţei civile nr. 169/S din 3 octombrie 2016 a Tribunalului Braşov şi i-a respins doar apelul formulat împotriva încheierii din 21 martie 2016, prin admiterea apelului incident declarat de Statul Român şi păstrarea dispoziţiilor sentinţei favorabile acestuia, respectiv - admiterea cererii de intervenţie în interes propriu şi obligarea sa la a-i lăsa intervenientului principal în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, rezultă în opinia sa, că în realitate apelul său a fost admis doar în parte, întrucât prin calea ordinară de atac exercitată, a solicitat atât respingerea acţiunii reclamantului Municipiului Braşov, cât şi respingerea în tot a cererii de intervenţie în interes propriu, formulate de Statul Român.

Referitor la cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de Statul Român, recurenta-pârâtă a susţinut că sunt netemeinice şi nelegale soluţiile ambelor instanţe de fond, aceeaşi opinie exprimând şi cu privire la soluţia dată excepţiei de nelegalitate a actelor administrative.

Totodată, această recurentă a precizat că nu înţelege să critice soluţia de respingere pe fond a acţiunii formulate de reclamantul Municipiul Braşov, prin primar, dar că nu împărtăşeşte soluţiile date excepţiilor invocate, pronunţate de Tribunalul Braşov prin încheierea din 21 martie 2016 şi păstrate de Curtea de Apel Braşov.

Din perspectiva soluţiei de respingere a apelului formulat împotriva încheierii din 21 martie 2016, pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, această recurentă şi-a structurat criticile în 2 mari categorii, vizând respingerea excepţiei necompetenţei materiale de soluţionare a cauzei în primă instanţă şi respectiv, respingerea celorlalte excepţii invocate.

Astfel, sub aspectul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 5 C. proc. civ., a criticat menţinerea soluţiei tribunalului care a dat eficienţă principiului disponibilităţii, reţinând că doar primul capăt de cerere are caracter principal, celelalte fiind accesorii şi a aplicat dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 123 alin. (1) din C. proc. civ., statuând că în privinţa petitelor accesorii s-a produs o prorogare legală de competenţă.

Detaliind, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţele de fond au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. în cauză şi a arătat că dreptul reclamantului de a stabili obiectul şi limitele procesului nu implică şi calificarea petitelor în principale şi accesorii, delimitarea acestora făcându-se nu prin declaraţia reclamantului, ci de către instanţă prin raportare la considerentele de fapt şi de drept invocate în susţinerea cererii.

În speţă, a notat că acţiunea dedusă judecăţii cuprinde un prim petit prin care s-a cerut constatarea proprietăţii reclamantului asupra imobilul în litigiu, trei petite în constatarea nulităţii absolute a trei acte administrative, emise de autorităţi publice centrale, un petit în rectificarea cărţii funciare şi un petit în revendicare.

Totodată, a subliniat că la termenul de judecată din 4 martie 2016, reclamantul a precizat că prin promovarea cererii de chemare în judecată tinde să-şi constituie un drept de proprietate publică asupra imobilului. În continuare, autoarea a evocat prevederile art. 30 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii sunt cele a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal şi a arătat că analiza considerentelor de fapt şi de drept expuse în motivarea acţiunii, relevă că în susţinerea nulităţii celor trei acte administrative au fost invocate elemente de nelegalitate existente la data emiterii acestora, iar nu apărute ca şi consecinţă a admiterii primului capăt de cerere.

În acelaşi sens, a menţionat şi temeiurile de drept ce reglementează regimul juridic al proprietăţii publice, invocate de reclamant în fundamentarea acţiunii, respectiv Constituţia României, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 213/1998 şi H.G. nr. 72/2002, fără legătură cu legalitatea actelor administrative individuale a căror nulitate s-a solicitat a se constata.

Astfel, a conchis că doar instanţele pot stabili caracterul principal sau accesoriu al capetelor de cerere cu care sunt învestite prin raportare atât la obiectul acţiunii, cât şi la motivele de fapt şi de drept invocate în susţinerea acţiunii, precum şi că este eronată concluzia curţii de apel în sensul că verificarea legalităţii unor acte administrative emise anterior poate fi stabilită prin raportare la un drept de proprietate ce ar urma a se constitui în prezent şi ar ţine de fondul pretenţiilor formulate, iar nu de stabilirea competenţei materiale a instanţei.

De asemenea, a arătat că potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, competenţa verificării legalităţii actelor administrative, indiferent sub ce denumire s-ar cere acest demers - anulare, constatare nulitate absolută -, aparţine instanţei de contencios administrativ.

În final, recurenta a susţinut că în speţă, caracter principal au toate primele 4 capete de cerere, ceea ce atrage incidenţa art. 99 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Braşov.

În considerarea celor anterior expuse, a solicitat admiterea excepţiei necompetenţei materiale, casarea deciziei civile nr. 1067/Ap din 14 iunie 2017, admiterea apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 169/S din 3 octombrie 2016 şi încheierii din 21 martie 2016 ale Tribunalului Braşov, secţia I civilă, anulându-le şi în consecinţă, trimiterea cauzei spre competentă soluţionare în primă instanţă secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Braşov.

Subsumat cazurilor de casare instituite de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat menţinerea soluţiei de respingere, prin încheierea din 21 martie 2016 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă, a celorlalte excepţii.

Astfel, a arătat că instanţa de apel, apreciind că soluţia dată excepţiei necompetenţei materiale influenţează soluţionarea excepţiilor autorităţii de lucru judecat, inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii prealabile şi tardivităţii cererii privind constatarea nulităţii celor trei acte administrative, a păstrat considerentele primei instanţe, reţinând că toate aceste excepţii ar fi fundamentate pe incidenţa în cauză a Legii contenciosului administrativ.

Detaliind, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de prim control judiciar a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 123 C. proc. civ., întrucât prorogarea legală de competenţă nu este de natură să conducă la eludarea dispoziţiilor legale speciale imperative, care reglementează procedurile şi termenele de verificare a legalităţii unui act administrativ.

In acelaşi sens a arătat că o apreciere contrară celor anterior expuse ar permite ca printr-un artificiu procedural să poată fi soluţionate de instanţe civile cereri vizând contestarea legalităţii actelor administrative cu nesocotirea procedurilor şi termenelor instituite de Legea contenciosului administrativ.

Din aceeaşi perspectivă, a mai arătat că, nici în măsura în care s-ar aprecia că în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţei civile ca urmare a prorogării legale de competenţă cu privire la petitele 2, având în vedere că instanţele de fond însele au reţinut că actele administrative a căror legalitate s-a cerut a fi verificată nu şi-au schimbat caracterul administrativ, nu poate avea drept consecinţă înlăturarea incidenţei prevederilor Legii contenciosului administrativ care le guvernează.

Sub aspectul mai sus evocat, recurenta a subliniat că decizia atacată cuprinde şi motive contradictorii, având în vedere că de o parte, la fila x paragraful 7 curtea a notat că "dispoziţiile legale menţionate anterior (art. 123 alin. (1) C. proc. civ.) nu pot constitui un temei pentru transformarea actelor administrative a căror anulare s-a solicitat prin petitele 2, 3 şi 4 în acte cu caracter civil, (. . . . . . . . . .) urmând ca analiza legalităţii actelor administrative să se facă prin raportare la regimul juridic specific acestor acte", iar pe de altă parte, a reţinut că respingerea excepţiei necompetenţei materiale atrage şi respingerea celorlalte excepţii, astfel că le-a respins fără să le analizeze.

În ceea ce priveşte respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 127/F din 10 iulie 2001, pronunţate în dosarul nr. x/2001 de către Curtea de Apel Braşov, faţă de cererea în constatarea nulităţii absolute parţiale a Ordinului Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, recurenta a apreciat-o ca fiind nelegală întrucât soluţionarea în mod irevocabil de către instanţa de contencios administrativ a cererii în anularea ordinului evocat, nu mai permite ca o cerere similară să fie supusă cenzurii unei alte instanţe. Astfel, a subliniat că între cele două cereri există identitate de obiect, de părţi şi de cauză, având în vedere că reclamantul a invocat apartenenţa imobilului în litigiu la domeniul public. De asemenea, a apreciat ca fiind complet lipsită de relevanţă împrejurarea că în prima acţiune s-a solicitat anularea Ordinului nr. 154/1991 cu privire la mai multe imobile, iar prin acţiunea pendinte doar a pct. 10 din lista anexă la acesta.

Astfel, recurenta a solicitat admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi în baza art. 497 teza finală C. proc. civ., respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere nr. x din acţiunea introductivă, vizând constatarea nulităţii absolute parţiale a Ordinului Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991.

Referitor la excepţia tardivităţii formulării acţiunii, potrivit art. 5 din Legea nr. 29/1990, aplicabilă la acea dată, recurenta a susţinut că, deşi dată pe cale de excepţie, sentinţa anterior evocată poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat şi sub acest aspect, întrucât stabilirea în mod irevocabil a faptului că respectiva cerere în anularea unui act administrativ a fost formulată tardiv, nu lasă loc unei aprecieri ca fiind făcută în termen referitor la reiterarea ulterioară a aceleiaşi cereri.

În susţinerea acestei critici, pârâta a invocat dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale sau asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. Concretizând, a susţinut că reiterarea în 2015, a unei cereri respinse în mod irevocabil ca tardivă prin sentinţa civilă nr. 127/F din 10 iulie 2001, nu poate fi considerată ca fiind formulată în termen, 14 ani mai târziu.

Subsumat cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat respingerea excepţiei inadmisibilităţii invocării nelegalităţii celor trei acte administrative în considerarea constituţionalităţii prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Detaliind, a susţinut că argumentul mai sus evocat este străin de natura pricinii, având în vedere că invocase inaplicabilitatea normei legale evocate asupra actelor administrative individuale, întrucât fuseseră emise anterior intrării acesteia în vigoare, iar nu neconstituţionalitatea normei, ceea ce ar fi justificat enumerarea de către instanţa de prim control judiciar a deciziilor Curţii Constituţionale.

S-a mai criticat concluzia curţii de apel potrivit căreia art. 6 din C.E.D.O. vizează doar cauzele civile şi penale, nu şi pe cele referitoare la legalitatea actelor administrative, arătând că obiectul cauzei rezidă în stabilirea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, drept civil protejat de norma comunitară evocată.

În ceea ce priveşte principiul securităţii şi stabilităţii circuitului civil, recurenta a subliniat că a fost încălcat de instanţa de apel prin aceea că a reţinut că nu ar fi fost respectat doar în situaţia în care s-ar fi pronunţat anterior o altă instanţă asupra legalităţii actelor administrative, nu şi în cazul dedus judecăţii, în care un asemenea control prealabil nu a existat. De asemenea, a susţinut că în lipsa oricărui suport, curtea a consemnat că instanţa europeană, C.E.D.O., ar fi aplicat acest principiu exclusiv hotărârilor judecătoreşti irevocabile, nu şi actelor administrative, emise cu mult timp anterior verificării legalităţii lor.

În acest sens, recurenta-pârâtă a evocat atât jurisprudenţa internă, a instanţei supreme, respectiv decizia nr. 2307/2008, pronunţată în dosarul nr. x/2007 al secţiei de contencios administrativ şi fiscal, cât şi jurisprudenţa comunitară, între care a enumerat: hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/1995 pct. 15 şi urm.), hotărârea din 15 februarie 2001, Nechi Europe (C-239/1998, pct. 28 şi urm.), hotărârea din 23 februarie 2006, Artzeni ş.a. (C-346/03 şi C-529/03 pct. 30 şi urm.).

În continuare, a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit şi prevederile art. 47 şi art. 51 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, reţinând incidenţa dispoziţiilor Cartei numai în cazul în care statele membre pun în aplicare dreptul Uniunii, ceea ce nu este cazul în speţă, în contextul în care sunt puse în discuţie acte administrative emise anterior aderării României la Uniunea Europeană.

Referitor la cele mai sus expuse, recurenta-pârâtă a subliniat că art. 51 alin. (1) din cartă nu cuprinde condiţionări legate de data actelor a căror legalitate se verifică, elementul de legătură cu dreptul comunitar fiind chiar imperativul protejării dreptului de proprietate, indiferent de data actului de dobândire a bunului, legislaţia internă neputând fi în contradicţie cu normele, principiile şi practica judiciară a instituţiilor comunităţii europene.

In final, recurenta-pârâtă a notat că jurisprudenţa evocată a statuat că actele administrative individuale, emise anterior intrării în vigoare a art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu pot face obiectul excepţiei de nelegalitate, întemeiată pe acest text de lege, iar soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii este profund nelegală, întrucât decizând în acest fel, curtea a nesocotit dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora au prioritate dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, astfel că o lege, chiar constituţională fiind, nu prevalează drepturilor şi libertăţilor protejate prin normele comunitare.

Prin urmare, prin raportare la prevederile art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, această recurentă a arătat că au prioritate principiile consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, iar dispoziţiile art. 4, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 şi ulterior prin Legea nr. 76/2012, nu sunt aplicabile Ordinului nr. 470 din 4 iulie 1974, emis de Ministerul Internelor, Ordinului Ministerului Comerţului şi Turismului nr. 154/1991 şi Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994.

În final, asupra acestei chestiuni, recurenta-pârâtă a conchis că instanţa de apel nu era împiedicată de deciziile curţii constituţionale, prin care a fost declarat constituţional art. 4 din Legea contenciosului administrativ, să analizeze excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a actelor administrative şi că prin această interpretare a încălcat dispoziţiile legale şi principiile instituite de C.E.D.O. şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Referitor la admiterea excepţiei de nelegalitate a Ordinului Ministrului de Interne nr. 470 din 4 iulie. 1974, a pct. 10 din anexa la Ordinul Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991 şi a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, emis de Ministerul Turismului, privind suprafaţa de 5.002 mp aferentă imobilului "B." şi constatarea nelegalităţii acestor acte administrative, cu consecinţa păstrării soluţiei de admitere a cererii de intervenţie principală, formulate de Statul Român, recurenta a susţinut că această soluţie a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, astfel că a invocat cazul de casare prevăzut la pct. 8 art. 488 C. proc. civ.

Detaliind, a subliniat că instanţa de prim control judiciar, admiţând apelul incident formulat de intervenientul în interes propriu, a păstrat dispoziţiile sentinţei apelate referitoare la admiterea cererii de intervenţie în interes propriu, dar a schimbat considerentele tribunalului cu propriile considerente, pe care le-a apreciat însă ca fiind nelegale.

Argumentele reţinute de curte în susţinerea legalităţii actelor administrative, au fost combătute de recurentă după cum urmează:

În ceea ce priveşte Ordinul Ministrului de Interne nr. 470 din 4 iulie 1974, recurenta a susţinut că instanţa de apel a consemnat în mod greşit că la data emiterii acestuia, ministerul nu deţinea un drept de administrare operativă, ci doar un drept real de folosinţă, această concluzie fiind rezultatul încălcării şi greşitei aplicări a Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului, act normativ în care la art. 10 pct. 2 se prevedea expres abrogarea Decretului nr. 326/1949 pentru reglementarea transmiterii folosinţei bunurilor statului deţinute de ministere, instituţii de stat şi sfaturile populare.

Or, din această perspectivă, recurenta a susţinut că abrogarea actului normativ, care a stat la baza dobândirii dreptului de folosinţă asupra imobilului de către Ministerul de Interne, prin intrarea în vigoare a altui act normativ cu conţinut similar, nu putea avea drept consecinţă decât aplicarea asupra dreptului de folosinţă, dobândit iniţial de Ministerul de Interne, a regimului juridic instituit prin noua lege, Decretul nr. 409/1955, inclusiv schimbarea denumirii dreptului din drept de folosinţă, în drept de administrare, fără să fie necesară emiterea vreunui alt act juridic sau a unui alt act normativ, care să prevadă expres că dreptul de folosinţă, dobândit în baza Decretului nr. 326/1949, a devenit drept de administrare operativă, conform terminologiei folosite de Decretul nr. 409/1955. Astfel, a subliniat că abrogarea Decretului nr. 326/1949, prin dispoziţia expresă a Decretului nr. 409/1955, nu a avut ca efect stingerea dreptului de folosinţă sau exercitarea acestuia în continuare fără suport legal, ci Decretul nr. 409/1955 a preluat şi a actualizat terminologic prevederile decretului anterior, care şi-a încetat existenţa ca urmare a intrării în vigoare a noului act normativ.

De asemenea, recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a legii şi în ceea ce priveşte pretinsul efect constitutiv al înscrierilor în cartea funciară, în temeiul Decretului-Lege nr. 115/1938, reţinând că şi în cazul dreptului de administrare operativă dobândirea se făcea doar prin înscrierea în cartea funciară, subliniind că decretul-lege evocat nu instituia niciun fel de dispoziţii privind dreptul de administrare operativă, iar Decretul nr. 409/1955 nu prevedea nici el înscrierea în cartea funciară ca şi condiţie de dobândire a dreptului de administrare.

Asupra acestei chestiuni, autoarea acestui recurs a conchis că bunul imobil în litigiu a fost corect transferat, cu respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 409/1955, referitoare la condiţiile de transfer, respectiv prin ordinul conducătorului instituţiei centrale de stat deţinătoare a bunului, subliniind că nu înscrierea în cartea funciară a dreptului de administrare asupra unui bun proprietatea statului era dovada deţinerii acelui drept, ci exercitarea lui în baza unui act administrativ de autoritate, emis în concordanţă cu legile speciale ale timpului (Decretul nr. 326/1949 şi apoi Decretul nr. 409/1955).

Referitor la nelegalitatea celor două acte administrative, emise în procesul de privatizare, respectiv Ordinul Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991 (poziţia 10 din anexa) şi Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/1994, recurenta-pârâtă a criticat soluţia curţii de apel, pentru a fi fost pronunţată cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii şi pentru a fi stabilit în lipsa oricărui fundament legal că imobilul în litigiu este proprietatea publică a Statului Român.

Concretizând, a susţinut că instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod eronat că se impune conformitatea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 cu art. 150 alin. (1) din Constituţia României de la 1991, în ceea ce priveşte emiterea actelor administrative de privatizare în litigiu, în contextul în care Ordinul nr. 154 din 26 aprilie 1991 a fost emis anterior intrării legii fundamentale în vigoare, astfel încât la 26 aprilie 1991, Legea nr. 15/1990 nu era supusă unor interpretări şi corelări cu viitoarele dispoziţii constituţionale, raţionamentul curţii referitor la incidenţa art. 150 alin. (1) din Constituţie asupra unui act administrativ individual emis anterior, încălcând principiul neretroactivităţii legii.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată şi pentru a fi reţinut în mod greşit că prin înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară în anul 1965, intervenientul ar fi dovedit îndeplinirea condiţiei legale ca bunul să fi fost dobândit printr-unul din modurile reglementate de lege.

De asemenea, a susţinut că în mod greşit curtea de apel a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 135 alin. (4) din Constituţie, art. 4 alin. (4) şi art. 5 din Legea nr. 18/1991,pct. 26 din anexa la Legea nr. 213/1998, Anexa nr. 1 la Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2314/2004 şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 341/2001 şi nr. 215/2002, arătând că aplicarea normelor evocate ar determina trecerea în proprietatea statului a tuturor imobilelor aflate în categoria monumentelor istorice.

Arătând că monumentele istorice nu făceau şi nu fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice (art. 135 alin. (4) din Constituţie nefiind aplicabil pentru acest considerent) şi că nu există vreun act al autorităţii centrale care să fi declarat imobilul în litigiu ca aparţinând domeniului public la data emiterii actelor administrative de privatizare, recurenta a apreciat că prin decizia atacată, curtea de apel s-a substituit autorităţii legislative incluzând în categoria exclusivă a bunurilor proprietate publică şi monumentele istorice, sau celei executive prin declararea imobilului ca fiind de interes public naţional, în lipsa unui act al autorităţii statului care să declare bunul ca fiind de uz sau de interes public şi deci aparţinând proprietăţii publice.

Prin urmare, a conchis că prin interpretarea greşită a normelor de drept material instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

In continuare, recurenta a redat succesiunea actelor administrative care au stat la baza privatizării O.N.T. Carpaţi Braşov, prin constituirea societăţilor comerciale pe acţiuni Poiana Braşov S.A. şi Postăvarul S.A. (actualmente recurenta-pârâtă A.) şi a arătat că instanţa de apel trebuia să verifice legalitatea celor două acte administrative contestate prin raportare la legislaţia în vigoare la data emiterii lor, cu interpretarea corectă a normelor de drept material aplicabile, iar nu să constate nelegalitatea actelor evocate în baza unor legi care nu erau în vigoare la acea dată, sau care, în vigoare fiind, nu erau aplicabile şi nu statuau prin ele însele apartenenţa unui bun la domeniul public.

Astfel, această recurentă a conchis că, atât la momentul emiterii Ordinului Ministrului de Interne nr. 154 din 26 aprilie 1991, cât şi la data emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, nu exista niciun impediment pentru includerea imobilului în litigiu în patrimoniul societăţii nou-înfiinţate întrucât bunul nu era inclus în categoria bunurilor proprietate publică a Statului Român, neavând astfel regimul juridic al bunurilor din această categorie, relevant în cauza fiind că la edictarea Legii nr. 15/1990 bunul se regăsea în patrimoniul O.N.T. Carpaţi Braşov, având destinaţie comercială.

Faţă de cele anterior expuse, recurenta-pârâtă, în baza art. 488 pct. 3 C. proc. civ., a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei civile nr. 1067/Ap din 14 iunie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia Civilă, admiterea apelului propriu, cu consecinţa anulării sentinţei civile nr. 169/S/2016 din 3 octombrie 2016 şi încheierii din 21 martie 2016, ambele pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare în primă instanţă secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Braşov, ca urmare a admiterii excepţiei de necompetenţă materială.

În subsidiar, în măsura în care critica subsumată motivului de nelegalitate mai sus indicat ar fi înlăturată, a solicitat în baza art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., casarea în parte a deciziei civile atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, iar în final, în măsura în care ar fi apreciate ca fondate, criticile pe care le-a dezvoltat subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a deciziei civile nr. 1067/Ap din 14 iunie 2017, admiterea apelului propriu, anularea în parte a sentinţei civile nr. 169 din 3 octombrie 2016 şi încheierii din 21 martie 2016 ale Tribunalului Braşov, dispunând admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat privind cererea reclamantului de constatare a nulităţii absolute parţiale a Ordinului nr. 154 din 26 aprilie 1991 (privind poziţia 10 din lista anexă cu referire la "B." Braşov), respingând acest petit ca inadmisibil, cu cheltuieli de judecată.

Recursul intervenientei accesorii S.I.F. Muntenia S.A. în interesul pârâtei A., cuprinde următoarele critici:

Subsumat cazurilor de nelegalitate statuate de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 5 C. proc. civ., această recurentă a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, respectiv cu nesocotirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei în primă instanţă.

Concretizând, a arătat că raţionamentul dezvoltat de curtea de apel în respingerea excepţiei necompetenţei materiale a primei instanţe este lipsit de fundament legal, instanţa făcând o interpretare greşită a principiului disponibilităţii părţilor reglementat de art. 9 C. proc. civ., întrucât nu reclamantul decide competenţa materială de soluţionare a cauzei şi nici nu poate modifica, după bunul plac sau după propriul interes, natura juridică a unui act din act administrativ emis de o autoritate publică, în act juridic civil.

În continuare, a susţinut că Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu face distincţii între actele administrative în funcţie de obiectul acestora şi că nu poate fi înlăturată aplicarea legii speciale în funcţie de interesul urmărit de reclamant sau de voinţa acestuia de a se judeca în faţa instanţei civile. A mai subliniat recurenta că un act administrativ nu poate fi anulat decât în condiţiile legii contenciosului administrativ, de o instanţă specializată în materie, care să analizeze legalitatea actului, indiferent de obiectul acestui act, iar în speţă, contrar susţinerilor reclamantului, nu doar primul petit este principal, ci si petitele 2, 3 şi 4, prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a actelor administrative emise în 1974, 1991 şi 1994, întrucât valabilitatea şi legalitatea acestora s-a solicitat de reclamant a fi analizată prin raportare la elementele existente la data emiterii lor.

Recurenta-intervenientă a mai notat că fiind reglementată de norme de ordine publică, competenţa materială nu este guvernată de principiul disponibilităţii părţilor, cum greşit a reţinut instanţa, ci întrucât s-a solicitat desfiinţarea unor acte administrative emise de autorităţi publice centrale, competenţa de soluţionare aparţinea Curţii de Apel Braşov, conform art. 1, alin. (1) şi art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, indiferent de cauza desfiinţării actelor şi de scopul urmărit în promovarea acţiunii, instanţa competentă material fiind cea indicată de legea specială, determinată de natura juridică a actelor atacate, aceea de acte administrative de autoritate, emise de autorităţi publice centrale.

Faţă de faptul că acţiunea cuprinde mai multe capete de cerere principale, a invocat incidenţa art. 99 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia instanţa competentă se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa instanţei mai înalte în grad, în speţă curtea de apel.

Subsumat cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., această recurentă a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea normelor de drept procesual prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Detaliind, a arătat că prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a păstrat considerentele primei instanţe, apreciind că modul de soluţionare a excepţiei necompetenţei materiale influenţează şi soluţia dată excepţiilor autorităţii de lucru judecat, inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii prealabile şi tardivităţii cererii, privind cele trei acte administrative a căror nulitate absolută s-a solicitat a se constata, întrucât toate aceste excepţii ar fi fundamentate pe incidenţa în cauză a legii contenciosului administrativ.

A mai arătat că instanţa de prim control judiciar a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 123 C. proc. civ., întrucât prorogarea legală de competenţă nu înlătură procedurile şi termenele instituite pentru desfiinţarea unui act administrativ, respectiv nu poate conduce la înlăturarea dispoziţiilor imperative care reglementează procedura de verificare a legalităţii unui act administrativ.

Astfel, asupra acestei chestiuni a conchis că o interpretare contrară cele mai sus expuse ar face ca printr-un artificiu procedural să fie soluţionate cereri în contestarea legalităţii unor acte administrative de către instanţe civile, fără respectarea procedurilor şi termenelor obligatorii instituite de Legea contenciosului administrativ.

Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte petitul în constatarea nulităţii absolute parţiale a Ordinului Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, faţă de sentinţa civilă nr. 127/F din 10 iulie 2011 a Curţii de Apel Braşov, rămasă irevocabilă prin nerecurare, autoarea recursului de faţă a apreciat ca fiind întrunită condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, chiar dacă în procesul iniţial obiectul cuprindea mai multe imobile decât cel ce face obiectul prezentului litigiu, inclusiv cauza fiind identică prin afirmarea apartenţei bunului la domeniul public al Municipiului Braşov. Consecinţa situaţiei expuse, în opinia acestei recurente, fundamenta concluzia potrivit căreia, dacă la momentul soluţionării dosarului nr. x/2001 cererea în anularea Ordinului nr. 154/1991 era tardivă, cu atât mai mult este tardivă aceeaşi cerere, formulată în anul 2015.

Pentru toate considerentele prezentate, a susţinut că instanţa de apel trebuia să admită excepţia autorităţii de lucru judecat.

Din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-intervenientă a criticat decizia atacată cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii invocării nelegalităţii celor trei acte administrative, motivat de faptul că acestea au fost emise anterior intrării în vigoare a art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Detaliind, a susţinut că motivarea curţii de apel fondată pe o serie de decizii ale Curţii Constituţionale, care au statuat asupra caracterului constituţional al art. 4 din Legea nr. 554/2004, este străină de natura pricinii, întrucât în speţă, nu fusese invocată neconstituţionalitatea textului de lege evocat, ci inaplicabilitatea acestuia asupra actelor administrative individuale emise anterior intrării sale în vigoare.

A mai criticat decizia atacată şi sub aspectul reţinerii incidenţei art. 6 din C.E.D.O. doar la cauzele civile şi penale, nu şi în cele având ca obiect legalitatea unor acte administrative, precum şi pentru nesocotirea prevalenţei dreptului comunitar.

În acest din urmă sens, a susţinut că soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii este profund nelegală, fiind rezultatul nesocotirii dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, care consacră prioritatea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, astfel încât o lege, chiar constituţională fiind, nu poate fi aplicată dacă încalcă drepturi şi libertăţi protejate prin normele comunitare.

Referitor la admiterea excepţiei de nelegalitate a Ordinului Ministrului de Interne nr. 470/1974, a pct. 10 din anexa la Ordinul Ministrului Turismului nr. 154/1991 şi a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, emis de Ministerul Turismului privind suprafaţa de 5.002 mp aferentă imobilului "B." şi la constatarea nelegalităţii acestor acte administrative, cu consecinţa păstrării soluţiei de admitere a cererii de intervenţie principală formulate de Statul Român, această recurentă a susţinut că soluţiile enumerate au fost pronunţate cu aplicarea greşită a normelor de drept material, conform cazului de casare statuat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a formulat aceleaşi critici dezvoltate de recurenta-pârâtă în interesul căreia a intervenit.

In final, recurenta-intervenientă a subliniat că la înfiinţarea societăţii comerciale pârâte în anul 1990, Statul Român deţinea practic, în calitate de acţionar, societatea Postăvarul S.A., care avea în patrimoniu inclusiv activul în discuţie. Privatizarea ulterioară a societăţii a dus la ieşirea statului din structura acţionarială ca urmare a vânzării participaţilor deţinute, cu încasarea contravalorii acţiunilor vândute. Or, în prezent, faţă de soluţia recurată, intervenienta în interesul pârâtei a opinat că se conturează o îmbogăţire fără justă cauză a Statului Român care va prelua faptic activul în discuţie, după ce, anterior, prin privatizarea societăţii, încasase şi suma aferentă vânzării participaţiei, bazate pe activele deţinute de societate.

De asemenea, această recurentă a subliniat că ieşirea din patrimoniul pârâtei A. a activului în litigiu, care a făcut parte din bunurile societăţii încă de la înfiinţare, echivalează în opinia sa, cu naţionalizarea bunurilor aparţinând unei societăţi cu capital integral privat, ceea ce creează o reală insecuritate a raporturilor juridice generate de întregul proces de privatizare, creând pericolul ca toate societăţile ce au în proprietate active să poată fi deposedate de acestea, dacă statul s-ar gândi, după privatizare, să le redobândească din diverse motive.

Faţă de cele anterior expuse, recurenta-intervenientă accesorie a solicitat în principal, casarea deciziei atacate, admiterea apelului formulat de pârâta A., anularea sentinţei civile nr. 169 din 3 octombrie 2016 şi încheierii din 21 martie 2016 a Tribunalului Braşov, cu consecinţa trimiterii cauzei spre competentă soluţionare în primă instanţă secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Braşov, ca urmare a admiterii excepţiei de necompetenţă materială, iar în subsidiar, s-a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre soluţionare instanţei competente.

6. Apărările formulate în cauză

La 20 octombrie 2017, recurenta-intervenientă accesorie S.I.F. Muntenia S.A. a depus întâmpinare la recursurile părţilor adverse, aflată la dosarul de recurs, solicitând admiterea căii extraordinare de atac formulate de pârâta în interesul căreia a intervenit şi respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamant.

Cu referire la recursul pârâtei, intervenienta a solicitat în principal, casarea deciziei recurate, admiterea apelului pârâtei A., cu consecinţa trimiterii cauzei spre competentă soluţionare în primă instanţă secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Braşov, ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei materiale a instanţei civile. În subsidiar, a solicitat casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel, iar în final, a cerut casarea în parte a deciziei atacate în prezentul recurs, admiterea apelului pârâtei în favoarea căreia a intervenit, anularea în parte a sentinţei şi încheierii din 21 martie 20116 ale Tribunalului Braşov, în sensul admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat faţă de cererea reclamantului de constatare a nulităţii absolute parţiale a Ordinului nr. 154 din 26 aprilie 1991, cu referire la poziţia 10 din lista anexă vizând "B.".

La 24 octombrie 2017, intimatul-intervenient în interes propriu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a transmis la dosar, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de pârâta A. şi de intervenienta accesorie în interesul acesteia S.I.F. Muntenia S.A. Prin aceeaşi întâmpinare, Statul Român şi-a exprimat acordul cu privire la critica, formulată de reclamantul Municipiul Braşov, referitoare la admiterea cererii de intervenţie voluntară accesorie în interesul apelantei-pârâte A., formulate de intervenienta accesorie S.I.F. Muntenia S.A. Restul criticilor dezvoltate de reclamant prin recursul promovat, a solicitat să fie înlăturate.

La 27 octombrie 2017, a fost înregistrată la dosar, întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant Municipiul Braşov, prin care acesta a solicitat respingerea recursurilor pârâtei şi intervenientei accesorii în interesul acesteia, cu cheltuieli de judecată.

La 31 octombrie 2017, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a depus la dosar întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală. La aceeaşi dată, acest intimat a depus întâmpinare şi la recursurile pârâtei şi intervenientei accesorii, solicitând de asemenea respingerea acestora şi menţinerea deciziei recurate.

La aceeaşi dată mai sus indicată, şi recurenta-pârâtă A. a depus întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea căii extraordinare de atac ca nefondată.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 25 mai 2021 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Municipiul Braşov, prin primar, de pârâta S.C. A. şi de intervenientul Societatea de Investiţii Financiare Muntenia S.A. împotriva deciziei civile nr. 1067 Ap din 14 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă în dosarul nr. x/2015 şi a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele comune ce urmează să fie expuse şi care răspund în mod sistematizat din punct de vedere logic şi juridic ansamblului criticilor şi apărărilor realizate de părţile procesuale recurente, de intervenienta accesorie din recurs, precum şi de către intimaţi.

1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum şi din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. care statuează în mod expres:

"Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Drept urmare, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel (precum în speţa pendinte).

Drept urmare, instanţa de recurs va proceda la analiza exclusiv a criticilor de nelegalitate, fără a mai putea reevalua situaţia de fapt a cauzei, tranşată în mod definitiv de instanţa de apel.

Tot în cadrul preambulului deciziei prezente, Înalta Curte, referitor la excepţia invocată a lipsei de calitate procesuală pasivă a intimatului Ministerul Economiei, apreciază în raport de înscrisurile depuse la dosarul de recurs nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, că excepţia este întemeiată, succesor al Ministerului Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului în privinţa acestui dosar pendinte fiind potrivit protocolului de preluare, Ministerul Antreprenoriatului şi Turismului ce a fost citat în cauză (dovadă citare dosar recurs prezent).

În privinţa finelui de neprimire ridicat de intimatul Ministerul de Interne în notele scrise depuse la dosar recurs prezent, Înalta Curte remarcă faptul că intervenienta accesorie C. S.A. a formulat prin punctul său de vedere depus apărări de natură să sprijine recursul pârâtei S.C. A., recurs prin care s-au formulat critici împotriva deciziei de apel recurate, astfel încât în mod firesc apărările intervenientei se transpun în limitele art. 65 alin. (2) C. proc. civ. şi în critici la adresa hotărârii judecătoreşti recurate, finele de neprimire nefiind aşadar, fondat.

2. Motivul de recurs relativ competenţei materiale de soluţionare a cauzei, întemeiat de recurenta pârâtă şi intervenientele accesorii pe dispoziţiile art. 488 pct. 3, 5 C. proc. civ., este nefondat.

Conform art. 488 pct. 3, 5 C. proc. civ., "Art. 488. - (1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii; (...) 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Înalta Curte constată că în litigiul prezent dintre părţi, problema de drept constând în identificarea titularului îndrituit legal să califice capetele unei cereri de chemare în judecată ca având caracter principal sau accesoriu, a fost rezolvată în mod definitiv, deci cu autoritate de lucru judecat potrivit art. 430 C. proc. civ., prin decizia civilă nr. 70/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, chemată să soluţioneze conflictul de competenţă ivit în chiar cauza prezentă, între secţia I Civilă şi secţia a II - a Civilă ale instanţei supreme, în raport de calificarea juridică a obiectului litigiului.

Statuând că ne aflăm în prezenţa unei acţiuni în revendicare, instanţa supremă a stabilit cu acea ocazie în cadrul regulatorului de competenţă următoarele:

"În virtutea principiului disponibilităţii reglementat de art. 9 din C. proc. civ., calificarea juridică a acţiunii introductive este determinată chiar de către reclamant, având în vedere cu precădere faptul că cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 563 din C. civ. din 1864, care reglementează acţiunea în revendicare (...)".

Atât timp cât stabilirea caracterului principal sau accesoriu al unui capăt de cerere reprezintă un aspect subsumat problemei de calificare juridică a unei cereri de chemare în judecată, rezultă că modul de rezolvare configurat definitiv în cadrul regulatorului de competenţă se impune cu autoritate de lucru judecat părţilor procesuale prezente şi în privinţa elementului său inclus şi subordonat.

Din această perspectivă expusă, nu se poate aşadar imputa instanţei de apel o greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Chiar dacă am ignora acest impediment procesual de reevaluare şi ne-am grefa pe ipoteza indicată de recurenta pârâtă, apreciind aşadar că în concursul juridic dintre primele patru capete ale cererii de chemare în judecată, instanţa de judecată este cea care stabileşte caracterul principal sau accesoriu al lor, Înalta Curte constată totuşi că datele problemei nu s-ar schimba.

Concluzia se impune deoarece astfel cum în mod corect au surprins ambele instanţe de judecată de fond, respectiv de apel, reclamantul recurent Municipiul Braşov şi-a precizat cererea de chemare în judecată la termenul de judecată din 04.03.2016, arătând în mod expres, faptul că sancţiunea nulităţii actelor juridice contestate reprezintă o consecinţă a constatării dreptului său de proprietate asupra imobilului litigios . Această aserţiune a intimatului reclamant este de natură într-adevăr a circumstanţia din punctul de vedere al cauzei (fundament al pretenţiei concrete deduse judecăţii) caracterul accesoriu al capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actelor juridice indicate la punctele 2, 3, 4 din cererea de chemare în judecată.

Aceeaşi poziţie procesuală a fost reiterată de această parte procesuală reclamantă în mod repetat pe parcursul procesului pendinte, de exemplu în întâmpinarea din apel sau întâmpinarea din recurs .

Criticile recurentei pârâte şi ale intervenientelor accesorii relative ignorării de către instanţele de judecată a obiectelor capetelor de cerere de chemare în judecată şi a motivelor de fapt şi de drept expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată sunt nefondate, deoarece ele ignoră precizarea de acţiune realizată de intimatul reclamant la interpelarea instanţei de judecată la data de 04.03.2016, ca element incident în algoritmul calificării juridice respective.

Într-adevăr, atât timp cât s-a învederat instanţei de judecată de fond că nulitatea absolută a actelor juridice contestate ar reprezenta o consecinţă a constatării în prealabil a dreptului de proprietate al reclamantului intimat, a rezultat din punct de vedere logico - juridic, că soluţia dată asupra capătului prim de cerere va influenţa din punct de vedere juridic, modul de rezolvare al celorlalte capete de cerere menţionate, aserţiunile recurentei pârâte şi ale intervenientelor accesorii în sens contrar fiind nefondate, întrucât potrivit art. 30 alin. (4) C. proc. civ., "Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal".

Conjugând aceste elemente expuse, rezultă corectitudinea calificării juridice a capetelor de cerere de către instanţa de apel (şi de instanţa de fond), cu efectul juridic al legalei aplicări în cauză a prevederilor art. 123 C. proc. civ. şi al neconstatării din această perspectivă, a incidenţei art. 99 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 10 alin. (1) teza II din Legea nr. 554/2004.

Se observă de altfel, că legătura de dependenţă ilustrată - contestată în prezent de către recurenta pârâtă şi intervenientele accesorii - a fost evidenţiată în mod expres de către însăşi recurenta pârâtă în cadrul fazei procesuale a fondului, atunci când a invocat excepţia lipsei de interes în formularea de către reclamant a petitelor de constatare a nulităţii absolute a actelor juridice:

"Întrucât reclamanta nu este proprietara asupra imobilului, este lipsit de interes orice demers de desfiinţare a actelor administrative menţionate la petitele 2, 3 şi 4 ale acţiunii, motiv pentru care solicităm admiterea excepţiei lipsei de interes şi respingerea capetelor de cerere menţionate" . Se constată astfel, că solicitarea pârâtei de respingere pentru lipsă de interes a capetelor de cerere pe care în prezent aceasta le apreciază principale (nr. 2, 3 şi 4) era justificată de aceeaşi parte procesuală pe soluţia pe care o considera fondată în privinţa exact a capătului prim de cerere privind constatarea dreptului de proprietate, fiind pusă în evidenţă astfel, într-un mod lipsit de echivoc, de către însăşi recurenta pârâtă legătura de dependenţă care caracterizează caracterul accesoriu al unor capete de cerere de chemare în judecată faţă de altul sau altele.

Argumentul expus de recurenta pârâtă relativ împrejurării că vătămarea unui drept reprezintă o condiţie de atacare a actului administrativ care nu ar putea fi transformat într-un petit distinct, nu este unul fondat, deoarece el pleacă de la premisa eronată a formulării unui astfel de petit de către reclamantul intimat. Or, în cauză se observă că intimatul reclamant a solicitat în cadrul primului capăt al cererii principale de chemare în judecată, constatarea dreptului său de proprietate asupra bunului şi nu constatarea încălcării acestui drept.

Nici argumentul intervenientei accesorii C. S.A. relativ caracterului invocat subordonat şi inadmisibil al primului capăt de cerere principală faţă de cel de revendicare regăsit în cadrul aceleiaşi cereri, nu este unul de natură să modifice datele speţei din perspectiva aspectului cercetat, deoarece el nu vizează raportul juridic dintre primele patru capete de cerere, cel privind revendicarea fiind al şaselea capăt din actul de învestire a instanţei de judecată.

Nici citatul expus atât de recurenta pârâtă, cât şi de intervenienta accesorie C. S.A. din pagina 17 (paragraful 4) a deciziei recurate nu infirmă cele anterior expuse, deoarece considerentul respectiv al instanţei de apel se referă la acelaşi capăt de cerere privind revendicarea, capăt de cerere care nu face parte din cele patru în privinţa cărora se decelează legătura juridică de subordonare.

Drept urmare, ansamblul acestor critici arondate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 3, 5 C. proc. civ. este nefondat, neputând fi considerate - din această perspectivă de analiză realizată - încălcate nici prevederile art. 22 şi art. 7 C. proc. civ., astfel cum în mod eronat a invocat intervenienta accesorie C. S.A..

3. Înalta Curte nu îşi însuşeşte nici ansamblul criticilor din recurs, invocate de recurentele pârâtă şi intervenientă accesorie sub cupola juridică a art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., împotriva soluţiei de respingere a celorlalte excepţii procesuale prin încheierea de şedinţă din 21.03.2016 a Tribunalului Braşov.

Astfel, contrar aserţiunii recurentei pârâte, în cauză nu se remarcă o greşită aplicare de către instanţa de apel (sau de către instanţa de fond) a dispoziţiilor procesuale ale art. 123 C. proc. civ.

Este real că această normă de drept procesual, conform căreia "(1). Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120" nu determină de principiu înlăturarea dispoziţiilor legale imperative care circumscriu verificarea legalităţii unui anumit tip de act juridic, precum sunt în speţă actele administrative contestate prin petitele 2, 3 şi 4 ale cererii de chemare în judecată.

Însă, curtea de apel a reţinut în cauză acest aspect principial invocat de pârâtă şi intervenientele accesorii:

"Într-adevăr, dispoziţiile legale menţionate anterior nu pot constitui un temei pentru transformare actelor administrative a căror anulare s-a solicitat prin petitele 2, 3 şi 4 în acte cu caracter civil ci se instituie numai o prorogare legală de competenţă în ce priveşte soluţionarea petitelor considerate accesorii petitului principal, urmând ca analiza legalităţii actelor administrative să se facă prin raportare la regimul juridic specific acestor acte".

În egală măsură însă, se observă că respingerea excepţiilor procesuale respective s-a realizat de către instanţa de apel nu în considerarea dispoziţiei procesuale invocate (art. 123 C. proc. civ.), ci prin prisma considerentelor care au impus respingerea excepţiei necompetenţei materiale:

"În consecinţă, respingerea excepţiei necompetenţei materiale pentru considerentele expuse anterior atrage şi respingerea celorlalte excepţii al căror mod de soluţionare a fost criticat prin cererea de apel introdusă de către apelanta pârâtă S.C. A. SA". Din această perspectivă, nu se evidenţiază nici o incongruenţă între argumentele instanţei de apel invocat a fi astfel contradictorii de către aceste părţi procesuale.

Considerentele care au impus respingerea excepţiei necompetenţei materiale de către instanţa de fond, soluţie confirmată de către instanţa de apel ce a apreciat juste reţinerile tribunalului, astfel cum rezultă din ansamblul motivării curţii de apel sub acest aspect, au fost acelea relative întemeierii cererilor de constatare a nulităţii absolute a actelor juridice respective, pe o cauză eminamente civilă şi nu pe chestiuni care să se circumscrie legii contenciosului administrativ:

"Aşa fiind, instanţa constată că desfiinţarea actelor de constituire a dreptului de proprietate asupra bunului imobil în litigiu ce au fost emise de autorităţile statului nu are ca temei, astfel cum au susţinut părţile pârâte, chestiuni ce se circumscriu legii contenciosului administrativ, ci statuarea asupra existenţei dreptului de proprietate publică al părţii reclamante, cu toate consecinţele juridice ce decurg dintr-o astfel de statuare" .

Cu alte cuvinte, raportat la aceste elemente expuse, rezultă din punct de vedere logic că instanţa de apel a considerat pe de o parte, că în temeiul principiului disponibilităţii reglementat de art. 9 C. proc. civ., principiu care guvernează procesul civil, partea procesuală are posibilitatea să atace acte juridice în temeiul legii civile, dreptului civil, chiar dacă pentru contestarea lor este instituită legal o procedură specială distinctă, reglementată de o altă ramură de drept (precum ar fi dreptul administrativ în situaţia atacării unor acte administrative), procedură specială pe care partea procesuală o repudiază însă, în virtutea principiului procesual fundamental al disponibilităţii indicat:

"La termenul de judecată din data de 04.03.2016, la interpelarea instanţei de fond, reprezentantul convenţional al reclamantei Mun. Braşov a susţinut că "acţiunea se doreşte a fi una complexă, petitorie, având ca obiect constatarea dreptului de proprietate publică al Municipiului Braşov, asupra imobilului în litigiu şi, ca o consecinţă a acestui lucru, tuturor actelor juridice li se aplică sancţiunea invocată, ca efect al constatării dreptului de proprietate, fără a fi supuse rigorilor dreptului administrativ" (reţinerea instanţei de apel de la pagina 14 a deciziei recurate).

Privind din punct de vedere logico - juridic şi sistematic, prin raportare la ansamblul motivării instanţei de apel, rezultă că argumentul în continuare al instanţei de apel:

"Într-adevăr, dispoziţiile legale menţionate anterior nu pot constitui un temei pentru transformarea actelor administrative a căror anulare s-a solicitat prin petitele 2, 3 şi 4 în acte cu caracter civil ci se instituie numai o prorogare legală de competenţă în ce priveşte soluţionarea petitelor considerate accesorii petitului principal, urmând ca analiza legalităţii actelor administrative să se facă prin raportare la regimul juridic specific acestor acte", a fost grefat de curtea de apel pe subînţelegerea unei premise de principiu, respectiv de întemeiere a capetelor de cerere accesorii pe cauze care ţin de dreptul administrativ.

Or, întrucât în cauză, fundamentul cererii de constatare a nulităţii absolute a actelor administrative a fost decelat de curtea de apel ca fiind unul eminamente civil, potrivit voinţei părţii reclamante exprimate expres în mod ritos şi fără echivoc în temeiul art. 9 alin. (2) C. proc. civ., este evident că instanţa de apel a considerat că procedarea în continuare la soluţionarea din perspectiva dreptului administrativ a capetelor respective de cerere şi a excepţiilor legate de acestea ar fi putut determina o încălcare a principiului disponibilităţii, principiu fundamental şi imperativ al procesului civil, relevant în direcţia acestei aprecieri enunţate decelate a curţii de apel fiind din perspectiva excepţiilor procesuale respective, inclusiv următorul paragraf al deciziei recurate:

"Astfel cum a reţinut în instanţa de fond, modul de soluţionare a excepţiei necompetenţei materiale influenţează şi soluţia dată excepţiilor de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, a autorităţii de lucru judecat şi a tardivităţii acestei cereri, toate aceste excepţii fiind fundamentate pe incidenţa în cauză a legii contenciosului administrativ".

Acest mod de rezolvare gândit de curtea de apel nu impietează asupra regimului juridic de asemenea imperativ care guvernează contestarea anumitor tipuri de acte juridice şi nici asupra prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în condiţiile în care, subsecvent respectării şi valorificării principiului disponibilităţii menţionat, exhibat în mod categoric de partea procesuală, instanţele de judecată civilă rămân datoare în continuarea rezolvării unor astfel de cereri, ca în temeiul aceluiaşi art. 22 C. proc. civ., deci tocmai în vederea corectei aplicări a legii în cauza dedusă judecăţii lor, să evalueze eventuala incidenţă şi respectare în cauză şi a altor principii procesuale la fel de importante în procesul civil, precum ar fi principiul specialia generalibus derogant - legea specială derogă de la cea generală sau principiul legalităţii, principii care astfel, se pot constitui într-un fine de neprimire a cercetării cauzei astfel configurate de parte şi care pot astfel determina respingerea de plano a unei astfel de cereri, evident dacă nu se interpun alte fine de neprimire prevalente din punct de vedere procesual (precum a fost şi cazul în speţă, în care respingerea capetelor de cerere de constatare a nulităţii absolute a actelor administrative s-a realizat exclusiv în temeiul principiului procesual accesorium sequitur principale - accesoriul urmează soarta principalului, fără deci, nici o cercetare pe fond a lor).

Aşadar, raportat la circumstanţele particulare anterior evidenţiate ale speţei deduse judecăţii, nu se poate pe cale de consecinţă aprecia - cum în mod incorect au invocat recurenta pârâtă şi intervenientele accesorii - că decizia instanţei de apel a fost de natură a încălca art. 123 C. proc. civ. sau regimul imperativ al procedurilor speciale de verificare a legalităţii anumitor tipuri de acte juridice, exhibat în cauză de recurenta pârâtă prin intermediul excepţiilor procesuale menţionate formulate.

În fine, întrucât în cadrul grupului acestor critici, recurenta pârâtă şi intervenientele accesorii au aşezat un accent deosebit asupra excepţiei procesuale a autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte mai notează atunci - suplimentar celor expuse şi care sunt singure suficiente pentru a ilustra legalitatea soluţiei curţii de apel pronunţate (inclusiv) asupra acestei excepţii procesuale - şi că elementul cauzei cererii de chemare în judecată cuprinde fundamentul juridic pe care partea îşi întemeiază obiectul cu care învesteşte instanţa, cauza fiind aşadar configurată prin actul sau faptul generator al dreptului, împrejurările de fapt care au determinat promovarea acţiunii şi dispoziţiile legale incidente.

Or, atât timp cât în cauză, instanţele de judecată au decelat un fundament juridic exclusiv civil al capetelor accesorii de cerere menţionate, diferit deci, de cel inevitabil administrativ al unei cereri de chemare în judecată soluţionate în trecut printr-o sentinţă definitivă de o instanţă de contencios administrativ, rezultă atunci cu atât mai mult că soluţia instanţei de apel prezente de respingere inclusiv a excepţiei procesuale a autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa respectivă, soluţie întemeiată pe chiar această diferenţă de fundament juridic, este legală, criticile punctuale ale recurentei pârâtă şi ale intervenientelor accesorii sub acest aspect concret fiind fundamentate pe premisa identităţii de cauză, premisă neîntrunită însă în speţă, astfel cum s-a expus.

Din perspectiva conjugată a tuturor argumentelor expuse anterior, Înalta Curte apreciază aşadar, că ansamblul acestor critici arondate de recurenta pârâtă şi intervenientele accesorii prevederilor art. 488 pct. 5, 6 C. proc. civ. nu este fondat.

De altfel, atât timp cât astfel cum s-a ilustrat, respingerea capetelor respective accesorii de cerere s-a realizat de plano, în temeiul exclusiv al principiului juridic accesorium sequitur principale, fără deci o cercetare pe fond a lor, Înalta Curte apreciază că acest grup de critici de recurs sunt şi lipsite de interes, de vreme de finalitatea urmărită prin invocarea lor - respingerea de plano prin intermediul excepţiilor procesuale formulate a acestor capete de cerere, fie ca inadmisibile, fie ca tardive, deci toate cu efectul juridic al necercetării pe fond a acestor petite - a fost deja atinsă prin respectiva soluţie concretă pronunţată de instanţa de apel.

4. Ansamblul criticilor relative soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate a actelor administrative exhibate de pârâta recurentă, critici subsumate de această parte procesuală şi de recurenta intervenientă accesorie art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., este de asemenea nefondat.

Astfel, decizia recurată nu cuprinde din acest punct de vedere, considerente străine de natura pricinii, întrucât argumentele din cuprinsul jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, au fost ilustrate de instanţa de apel pentru a fundamenta chiar problema de drept care i-a fost dedusă judecăţii sale, respectiv excepţia de inadmisibilitate a invocării excepţiei de nelegalitate. Întrucât argumentele Curţii Constituţionale se circumscriu modului de rezolvare a acestei probleme, ele creionând instituţia juridică a excepţiei de nelegalitate reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva scopului, fundamentului instituirii sale, precum şi a modului său de aplicare, nu se poate invoca aşadar, un caracter străin de natura pricinii al respectivelor considerente redate de curtea de apel din jurisprudenţa instanţei de contencios administrativ, ele concretizându-se în chiar răspunsuri faţă de argumentele invocate de intimata pârâtă în circumscrierea excepţiei de inadmisibilitate formulate.

Înalta Curte constată de asemenea, că soluţia adoptată de instanţa de apel este corectă, având în vedere faptul că potrivit Deciziei în interesul legii nr. 9/2021 privind examinarea sesizării formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, publicate în Monitorul Oficial, partea I nr. 976 din 13 octombrie 2021, decizie obligatorie pentru instanţele de judecată în virtutea art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii a statuat că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi cu privire la actele administrative cu caracter individual adoptate sau emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004".

În justificarea acestei soluţii obligatorii pentru instanţele de judecată, instanţa supremă a arătat următoarele:

"67. Cu privire la principiul securităţii juridice sau al stabilităţii raporturilor juridice, consacrat în mod constant atât de CEDO, cât şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, este de menţionat că în discuţie nu sunt situaţii sau raporturi juridice consfinţite prin hotărâri judecătoreşti definitive, ci acte administrative cu caracter individual a căror nelegalitate este pusă la îndoială, actul administrativ cu caracter individual neavând regimul juridic al hotărârii judecătoreşti.

68. În acest sens a reţinut Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 426 din 10 aprilie 2008, citată anterior, cu privire la principiul stabilităţii raporturilor juridice, faptul că "Excepţia de nelegalitate priveşte un act administrativ unilateral cu caracter individual, emis cu încălcarea dispoziţiilor imperative sau dispozitive ale legii, şi nu o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, constitutivă de drepturi. Principiul securităţii juridice este periclitat în situaţia repunerii în discuţie a unor raporturi juridice bazate pe acte juridice legale sau pe hotărâri judecătoreşti emise în numele legii, şi nu atunci când este revizuit un act administrativ unilateral cu caracter individual emis contra legii. Prin urmare, procedura invocării excepţiei de nelegalitate nu este contrară, ci vine chiar în ideea restabilirii echităţii, justiţiei şi legalităţii ce trebuie să stea la temelia tuturor raporturilor juridice dintr-un stat de drept, iar un astfel de mijloc procedural nu poate fi contrar exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, sub aspectul principiului securităţii raporturilor juridice şi a dreptului la justiţie".

69. Cu privire la dreptul Uniunii Europene, competenţa de interpretare, în scopul aplicării unitare la nivelul tuturor statelor membre, aparţine, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care se pronunţă, dacă dreptul Uniunii este aplicabil cauzei principale, cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor naţionale, referitor la interpretarea tratatelor, validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. Interpretarea normei de drept al Uniunii, în exercitarea acestei competenţe, lămureşte şi precizează semnificaţia şi domeniul de aplicare a normei, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la intrarea sa în vigoare, consecinţa fiind că efectele sale se aplică, în principiu, de la data intrării în vigoare a normei interpretate (Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit italiana, 61/79, Rec, p. 1205, punctul 16, Hotărârea din 19 octombrie 1995, Richardson, C137/94, Rec, p. 13407, punctul 33, Hotărârea din 10 februarie 2000, Deutsche Telekom, C50/96, Rec, p. 1743, punctul 43, Hotărârea din 28 februarie 2018, Nidera, C-387/16, punctul 30).

70. În contextul obligaţiei statelor membre de a asigura respectarea dreptului Uniunii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în jurisprudenţa sa (Hotărârea din 12 februarie 2008, Willy Kempter KG, C-2/06 pct. 34, 37, 38; Hotărârea din 4 octombrie 2012, Hristo Byankov, C-249/11, pct. 69, 76, 77) că, în raport cu principiul securităţii juridice, face parte din securitatea juridică caracterul definitiv al unei decizii administrative, dobândit după expirarea termenelor rezonabile pentru introducerea acţiunilor, iar dreptul Uniunii nu impune ca un organ administrativ să fie obligat, în principiu, să revină asupra deciziei care a dobândit un astfel de caracter definitiv. Însă împrejurări speciale pot fi susceptibile să impună unui organ administrativ naţional reexaminarea unei decizii administrative definitive în vederea luării în considerare în special a interpretării unei dispoziţii relevante de drept al Uniunii reţinute ulterior de către Curte, în condiţiile unui echilibru între cerinţa securităţii juridice şi cea a legalităţii din perspectiva dreptului Uniunii".

Toate aceste considerente ale instanţei supreme de unificare a practicii judiciare, care justifică şi explicitează soluţia de admitere a recursului în interesul legii respectiv, se constituie în contraargumente faţă de criticile invocate de către recurenta pârâtă şi intervenientele accesorii sub acest aspect.

În plus, Înalta Curte remarcă sub acelaşi aspect şi voinţa expresă a legiuitorului naţional ce, pentru modificarea art. 4 al Legii nr. 554/2004 în exact acest sens, respectiv pentru introducerea sintagmei "indiferent de data emiterii acestuia" şi asanarea astfel a practicii judiciare neunitare, a arătat în expunerea de motive a Legii modificatoare nr. 262/2007 următoarele:

"cercetarea legalităţii unui act administrativ se face oricând, ceea ce înseamnă că nu are relevanţă data emiterii acestuia" şi că interpretarea că textul art. 4 din lege s-ar aplica numai actelor care au fost adoptate după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004 "nu reprezintă o interpretare a legii, în litera şi spiritul legii, ci o deturnare a sensului legii, o golire de conţinut a legii, (...), fiind privaţi cetăţenii României de un important instrument juridic de apărare a drepturilor subiective acordate prin lege, dar anulate prin acte administrative, în special de sorginte ministerială. Pentru a se înlătura orice discuţie iniţiativa legislativă propune o completare, textul dobândind redactarea:

"Legalitatea unui act administrativ unilateral, cu caracter individual sau normativ, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetat oricând în cadrul unui proces ..."", această sintagmă juridică fiind menţinută şi prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Intervenienta accesorie C. S.A. a arătat în plus, că excepţia de nelegalitate invocată ar fi inadmisibilă şi pentru că ea este formulată în cadrul cererii de intervenţie principală, cerere care din punct de vedere juridic reprezintă potrivit susţinerii acestei părţi procesuale, o cerere principală, şi că astfel, excepţia nu ar fi fost formulată cu titlu de apărare.

Înalta Curte nu îşi însuşeşte acest argument, întrucât excepţia de nelegalitate a fost formulată cu titlu de apărare faţă de pârâta S.C. A. ce prin întâmpinarea formulată în cauză în faza procesuală a fondului, a exhibat aceste acte administrative în justificarea dreptului său de proprietate asupra imobilului litigios.

În aceste condiţii, formularea ulterioară, prin cererea de intervenţie principală realizată de către intimatul intervenient principal Statul Român, a excepţiei de nelegalitate a acestor acte administrative opuse, are natura juridică a unei apărări procesuale realizate pe cale incidentală, excepţia de nelegalitate fiind aşadar, admisibilă inclusiv din această perspectivă distinctă. Practica depusă de intervenienta accesorie în acest sens, în dosarul de recurs prezent, vizează o acţiune formulată în contencios administrativ, premisă diferită însă, de cea din dosarul pendinte.

Nu se justifică nici aserţiunea aceleiaşi părţi procesuale interveniente accesorii orientată în aceeaşi direcţie, relativă tratării de către instanţa de apel din punct de vedere al efectelor juridice, a excepţiei de nelegalitate ca pe o veritabilă acţiune în nulitate a acestor acte administrative. Concluzia se impune atât timp cât curtea de apel a arătat în mod expres chiar în cadrul deciziei sale recurate, următoarele:

"Pe cale de consecinţă, se impune şi admiterea cererii în revendicare formulate de către intervenientul principal Statul român, întrucât admiterea excepţiei de nelegalitate determină înlăturarea aceste acte administrative din prezentul litigiu iar pârâta S.C. A. nu mai poate prezenta un titlu de proprietate cu privire la imobilul în litigiu".

Raportat la ansamblul acestor elemente expuse şi la împrejurarea că în cauză, intimatul intervenient Statul Român a invocat excepţia de nelegalitate pentru a îşi proteja dreptul de proprietate pe care l-a invocat asupra imobilului litigios, dreptul de proprietate fiind unul dintre drepturile fundamentale ale persoanei, reglementat inclusiv prin art. 17 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, Înalta Curte apreciază că în cauză, instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 6 CEDO referitor la dreptul la un proces echitabil, principiul securităţii şi stabilităţii circuitului civil, art. 47 sau art. 51 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, art. 20 alin. (2) sau art. 148 alin. (2) din Constituţia României, fiind aşadar, nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. invocate de partea recurentă pârâtă şi de intervenientele accesorii sub aceste aspecte.

4. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. compus din criticile recurentei pârâte, reluate de intervenientele accesorii, arondate soluţiei de admitere a excepţiei de nelegalitate a Ordinului Ministrului de Interne nr. 470/1974, este nefondat.

Lecturând logic, obiectiv şi juridic decizia recurată, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate a actului administrativ reţinut de către instanţa de apel în fundamentarea soluţiei sale de admitere a excepţiei de nelegalitate a acestui act administrativ este reprezentat de inexistenţa unui drept de administrare operativă directă al intimatului Ministerul de Interne la momentul transmiterii dreptului de administrare operativă prin ordinul contestat către Ministerul Turismului. Această inexistenţă a fost justificată de către curtea de apel pe două elemente. Astfel, s-a arătat că potrivit menţiunilor de carte funciară a imobilului, dreptul respectiv aparţinea la data transmiterii şi încă din 1965, Ministerului Apărării Naţionale. De asemenea, instanţa de apel a precizat şi că Ministerului de Interne îi fusese transmis numai un drept de folosinţă în baza Deciziei nr. M5194/1952 a Ministerului Forţelor Armate şi că acest drept nu a fost convertit în drept de administrare prin efectul Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor in proprietatea statului.

Înalta Curte reţine, în acord cu amplele susţineri în acest sens ale recurentei pârâte şi intervenientelor accesorii din cuprinsul acestui motiv de recurs, susţineri însoţite de ample extrase din doctrina juridică în materie depuse inclusiv la dosarul cauzei (a se vedea de exemplu, Profesor doctor docent Constantin Stătescu, "Drept Civil. Teoria Generală a Drepturilor Reale. Introducere în Teoria Generală a Obligaţiilor", Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1973, pag. 50 şi urm., depuse la filele x şi urm. în dosarul de apel, vol. II), că aprecierea instanţei de apel în sensul netransformării dreptului de folosinţă dobândit în anul 1952 de intimatul Ministerul de Interne, în drept de administrare operativă directă este într-adevăr, contrară Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor in proprietatea statului şi în special art. 10 din acest decret, articol care abrogă în mod expres Decretul nr. 326/1949 pentru reglementarea transmiterii folosinţei bunurilor Statului deţinute de ministere, instituţii de Stat şi Sfaturile Populare, noul decret consacrând juridic şi terminologic dreptul de administrare, reglementat în vederea administrării de către instituţiile centrale de stat, sfaturile populare şi unităţile tutelate de acestea, a bunurilor din fondul imens şi unitar al proprietăţii socialiste de stat, în vederea îndeplinirii în funcţie de caracterul activităţii fiecărui organ în parte, a atribuţiilor care le-au fost stabilite şi a sarcinilor de plan care le-au fost trasate.

Argumentul contrar al instanţei de apel, relativ regăsirii în cadrul Decretului nr. 409/1955 şi a dreptului de folosinţă nu este unul corect deoarece prevederile art. 6 şi 7 din acest act normativ reglementau dreptul de folosinţă în privinţa unor bunuri ale statului, doar în favoarea unor organizaţii cooperatiste, organizaţii obşteşti sau a gospodăriilor agricole colective, acest consorţiu subiectiv limitativ prevăzut excluzând aşadar, instituţiile centrale de stat precum erau ministerele, ca în cazul pendinte.

Aceste constatări ale Înaltei Curţi nu sunt însă, de natură să modifice datele problemei şi să atragă astfel în final, nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel, astfel cum se va argumenta în continuare.

Astfel, chiar dacă urmare a celor expuse, se apreciază că intrarea în vigoare a Decretului nr. 409/1955 a determinat ope legis - în puterea legii, transformarea dreptului de folosinţă al Ministerului de Interne asupra bunului litigios în drept de administrare obiectivă directă, cu toate acestea Înalta Curte observă că subzistă celălalt argument - independent din punct de vedere logic şi factual - al instanţei de apel, folosit pentru constatarea nelegalităţii acestui act administrativ din 1974, respectiv cel relativ regăsirii dreptului de administrare obiectivă directă începând cu anul 1965 în patrimoniul Ministerului Apărării Naţionale.

Sub acest aspect, se observă că instanţa de apel a reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, pe care ca instanţă devolutivă a fondului cauzei, a tranşat-o în mod definitiv pe baza probelor administrate cauzei şi de care prezenta instanţă de recurs este ţinută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului jurisdicţional prezent, următoarele:

"la data emiterii Ordinului fiind înscris în CF dreptul de administrare operativă al Ministerului Apărării.

De altfel, în anul 1965 s-a dispus rectificarea CF în sensul înscrierii dreptului de proprietate al Statului român asupra imobilului în litigiu, precum şi a dreptului de administrare operativă în folosul Ministerului Apărării Naţionale, ocazie cu care Ministerul de Interne putea solicita la rândul său reglementarea situaţiei juridice a bunului, prin înscrierea dreptului său transmis în baza Deciziei nr. M5194/1952 a Ministerului Forţelor Armate. (...) se reţine că Ordinul Ministrului de Interne nr. 470/1974 a fost emis cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 409/1955, neexistând vreun drept de administrare operativă pe care Ministerul de Interne să-l transmită către Ministerul Turismului".

Înalta Curte reaminteşte că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului în temeiul probelor administrate cauzei. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual. Aşadar, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel.

Or, atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, decelate pe baza probelor administrate cauzei, instanţa de apel, devolutivă a fondului cauzei, a reţinut că la nivelul anului 1965 dreptul de administrare operativă asupra imobilului litigios aparţinea Ministerului Apărării Naţionale şi având în vedere că redistribuirea bunurilor deja repartizate din fondul unitar al proprietăţii statului către alte organizaţii socialiste de stat reprezenta un efect concret, determinat al raportului juridic de drept administrativ creat astfel între statul socialist şi organizaţia socialistă de stat titular al dreptului de administrare operativă, raport juridic în cadrul căruia aceasta din urmă era subordonată ierarhic statului socialist şi îndatorată să execute ordinele acestuia din urmă, rezultă corectitudinea aprecierii instanţei de apel asupra caracterului nelegal al Ordinului administrativ al Ministrului de Interne nr. 470/1974 din perspectiva dispoziţiilor art. 1 al Decretului nr. 409/1955 care impuneau ca transmiterea bunurilor să se realizeze de unităţile deţinătoare ale acestora, precum şi cu încălcarea Decretului nr. 130/1972 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne care nu instituia în favoarea acestui minister (ca excepţie de la rigorile impuse de Decretul nr. 409/1955) posibilitatea de a transmite dreptul de administrare al cărui titular era Ministerul Apărării Naţionale.

Contrar aserţiunilor recurentei pârâte şi intervenientelor accesorii şi potrivit interpretării conform metodelor de interpretare teleologică şi raţională a prevederilor art. 1 al Decretului nr. 409/1955, termenii "deţinătoare", "ce deţine" utilizaţi în cadrul său nu poate avea în vedere decât o deţinere legitimă a bunurilor şi nu una nelegală, lipsită de vreun titlu, abuzivă, pur factuală.

Este adevărat că în cazuri excepţionale, data dobândirii dreptului de administrare obiectivă poate fi anterioară datei înscrise pentru predare în actul administrativ de transfer, ca urmare a executării anticipate a obligaţiei de transfer, însă astfel de situaţii nu înlătură caracterul licit al deţinerii, atât timp cât astfel cum s-a arătat inclusiv în doctrina juridică de care se prevalează recurenta pârâtă şi intervenientele accesorii (Profesor doctor docent Traian Ionaşcu, profesor doctor Salvador Brădeanu, "Drepturile reale principale în Republica Socialistă România" - Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978, paginile 51 - 54, regăsită la filele x verso - 84 dosar curtea de apel, vol. I), predarea este însoţită consecutiv cronologic, în astfel de situaţii izolate, de existenţa unui act administrativ de transfer al dreptului de administrare către respectivul beneficiar deţinător.

De altfel, convergent celor anterior expuse de către prezenţa instanţă de recurs, însăşi recurenta pârâtă afirmă în cadrul motivelor sale de recurs, următoarele:

"doctrina avizată a vremii, depusă la dosar de subscrisa şi la care m-am referit şi în motivarea apelului, stabileşte ca moment al dobândirii dreptului de administrare operativă data predării bunului, care poate fi chiar anterioară datei înscrise în actul de transfer, fără alte formalităţi, dându-se eficienţă principiului valorificării imediate a bunului statului şi nu altor forme fără fond" (paginile 18 - 19 ale cererii de recurs a pârâtei).

Or, în cazul pendinte, instanţa de apel nu a reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei (situaţie de fapt de care prezenta instanţă de recurs este ţinută astfel cum s-a ilustrat), că după anul 1965 (când dreptul de administrare operativă directă aparţinea Ministerului Apărării Naţionale, potrivit constatării factuale a curţii de apel) ar mai fi existat vreun act administrativ care să instituie, să recunoască, să confirme transferul dreptului de administrare operativă de la Ministerul Apărării Naţionale către Ministerul de Interne.

În lipsa constatării în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, a existenţei ulterior anului 1965 a unui astfel de act administrativ de transmitere, rezultă că păstrarea imobilului de către Ministerul de Interne ulterior anului 1965 nu era legitimă, ea neputând constitui în acest condiţii, premisa deţinerii necesară pentru emiterea în condiţii de legalitate a actului administrativ reprezentat de Ordinul Ministrului de Interne nr. 470/1974, contestat în prezent.

Doctrina juridică ilustrează acelaşi raţionament juridic care conduce la concluzia expusă a nelegalităţii actului administrativ cercetat:

"Este deci inadmisibil ca circulaţia bunurilor statului între organizaţiile socialiste de stat - planificată şi reglementată restrictiv de stat, prin organele sale - să poată fi răsturnată în fapt şi apoi aceste situaţii de fapt, contrare legii, să poată fi consolidate în drept (...) pentru ca astfel să se dobândească un drept de administrare operativă directă în privinţa bunurilor statului şi împotriva voinţei acestuia" (Profesor doctor Traian Ionaşcu, Salvador Brădeanu, "Dreptul de proprietate socialistă şi alte drepturi reale principale de tip nou în dreptul Republicii Populare Române" - Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, pagina 292, regăsită la fila x verso dosar curte de apel, vol. I).

Argumentul recurentei pârâte şi al intervenientelor accesorii referitor la caracterul inacceptabil al teoriei existenţei unei posesii nestânjenite de către stat, însă nelegitime, chiar abuzive, a Ministerului de Interne şi ulterior a Ministerului Turismului, în perioada de timp de până la schimbarea regimului comunist, în raport cu regimul proprietăţii socialiste de stat, regim centralizat, nu este un argument de legalitate, ci unul subiectiv, de conjunctură.

De altfel, inclusiv doctrina juridică ilustrează posibilitatea existenţei unor astfel de situaţii negative chiar şi în regimul totalitar trecut, de exemplu citatul expus imediat supra sau:

"În cazul în care organizaţia transmiţătoare nu-şi va fi exercitat obligaţia de predare la data stabilită în actul administrativ al organului emitent, ea se pune de drept în întârziere, cu toate consecinţele ce rezultă din aceasta, pentru neexecutarea în termen a obligaţiei de predare" (Profesor doctor docent Traian Ionaşcu, profesor doctor Salvador Brădeanu, "Drepturile reale principale în Republica Socialistă România" - Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978, pagina 54, regăsită la dosar curte de apel, vol. I).

Contrar aserţiunilor recurentelor din cuprinsul acestui motiv de recurs, instanţa de apel nu a stabilit în cadrul deciziei recurate că dobândirea dreptului de administrare operativă se realiza prin înscrierea lui în cartea funciară. Lecturând hotărârea judecătorească atacată, se constată că sub acest aspect instanţa de apel a stabilit doar că pentru a se putea dispune de dreptul real, era necesară înscrierea sa în cartea funciară:

"În perioada respectivă era în vigoare Decretul - Lege nr. 115/1938 care consacra efectul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară şi chiar dacă imobilul se afla în proprietatea Statului român prin efectul legii, nefiind necesară înscrierea în CF, art. 26 din actul normativ menţionat stabilea că înainte de a se dispune cu privire la dreptul real asupra unui bun, era totuşi obligatorie înscrierea în CF.

Aceste dispoziţii legale erau cu atât mai mult aplicabile în cazul dreptului de administrare operativă care era considerat un drept real care nu aparţinea Statului, ci unor organizaţii socialiste de stat iar acest drept real nu se confunda cu dreptul de proprietate socialistă al Statului" (paginile 18 - 19 ale deciziei recurate).

Pentru facilitarea înţelegerii acestor considerente ale instanţei de apel, Înalta Curte redă prevederile art. 26 din Decretul - Lege nr. 115/1938 menţionat:

"Drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită, şi expropriere; titularul nu va putea însă dispune de ele prin carte funciară, decât după ce s-a făcut înscrierea".

Analizând aceste considerente citate, din punct de vedere logic, gramatical şi sistematic, prin raportare la ansamblul motivării sub acest aspect a curţii de apel, se observă că instanţa de apel nu a ignorat regimul juridic specific al acestor drepturi reale de tip nou care se obţineau fără a fi necesară înscrierea în cartea funciară - ilustrativ în această direcţie, fiind inclusiv considerentul citat şi expres al curţii de apel în privinţa dobândirii dreptului de proprietate al Statului Român, dobândire despre care instanţa de apel a precizat că s-a realizat "prin efectul legii, nefiind necesară înscrierea în cartea funciară" -, deci în pofida efectului constitutiv reglementat de Decretul - Lege nr. 115/1938, efect constitutiv pe care astfel instanţa de apel l-a expus doar tangenţial, ca şi trăsătură esenţială a Decretului - Lege, ci curtea de apel a considerat doar că pentru a se putea dispune de astfel de drepturi în continuare, era necesară înscrierea lor în cartea funciară, sintagma "Aceste dispoziţii legale" folosită de instanţa de apel fiind asociată în mod necesar, din punct de vedere al analizei logice, juridice şi sistematice a celor două paragrafe citate, unităţii semantico - sintactice "art. 26 din actul normativ menţionat", ca urmare a poziţionării sale imediat anterior respectivei sintagme. Cu alte cuvinte, instanţa de apel a considerat că intimatul Ministerul de Interne nu putea să transmită legal vreun drept de administrare operativă directă către Ministerul Turismului, dacă nu şi-ar fi înscris în prealabil acel drept de administrare în cartea funciară.

Aşadar, nu se poate imputa curţii de apel - astfel cum în mod amplu, dezvoltat, au procedat recurenta pârâtă şi intervenientele accesorii prin multiple critici arondate acestui motiv de recurs în prezent analizat - că ar fi ignorat regimul juridic legal al constituirii dreptului de administrare operativă directă, întrucât astfel cum s-a expus, curtea de apel nu a apreciat în sensul expus de aceste părţi procesuale.

Pe de altă parte, în raport de statuările instanţei de apel, anterior ilustrate, Înalta Curte apreciază că este fondat grupul de critici al recurentei pârâte şi al intervenientelor accesorii referitoare la faptul că aceste statuări expuse ale instanţei de apel, relative necesităţii înscrierii prealabile în cartea funciară a dreptului de administrare pentru a se putea dispune în continuare de el, ignoră într-adevăr regimul juridic al dreptului de administrare operativă astfel cum a fost el configurat prin Decretul nr. 409/1955.

Într-adevăr, potrivit Decretului nr. 409/1955, nu se impunea vreo condiţie de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale specifice perioadei comuniste, drepturi reale aşa - zis de tip nou, pentru a se putea dispune de ele, cartea funciară neputând avea în ceea ce priveşte proprietatea socialistă, raportat la trăsăturile sale fundamentale derivate din existenţa unui fond unic al proprietăţii socialiste de stat, decât caracterul unui registru de evidenţă şi control, astfel cum de altfel inclusiv doctrina juridică atestă (a se vedea în acest sens, profesor doctor docent Traian Ionaşcu, profesor doctor Salvador Brădeanu, "Drepturile reale principale în Republica Socialistă România" - Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978, pagina 210, regăsită la dosar curte de apel, vol. I) şi astfel cum însăşi recurenta pârâtă recunoaşte în mod expres (a se vedea de exemplu, concluziile scrise ale acesteia depuse la data de 08.11.2022, dosar recurs prezent).

Soluţia adoptată de curtea de apel nu se schimbă însă, urmare a acestor constatări de drept ale instanţei de recurs, deoarece analiza logică, sistematică şi gramaticală a considerentelor deciziei recurate ilustrează faptul că menţiunile de carte funciară au fost folosite de către instanţa de apel ca şi probe în determinarea, în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, a titularului dreptului de administrare operativă directă asupra bunului litigios la momentul de referinţă:

"(...) or Ministerul de Interne nu a făcut dovada existenţei unui asemenea drept în folosul său, la data emiterii Ordinului fiind înscris în CF dreptul de administrare operativă al Ministerului Apărării.

De altfel, în anul 1965 s-a dispus rectificarea CF în sensul înscrierii dreptului de proprietate al Statului român asupra imobilului în litigiu, precum şi a dreptului de administrare operativă în folosul Ministerului Apărării Naţionale, ocazie cu care Ministerul de Interne putea solicita la rândul său reglementarea situaţiei juridice a bunului, prin înscrierea dreptului său transmis în baza Deciziei nr. M 5194/1952 a Ministerului Forţelor Armate".

Se observă aşadar, că instanţa de apel, bazându-se pe principiile consacrate şi impuse de Decretul - lege nr. 115/1938: principiul publicităţii integrale impus prin art. 1 din decretul - lege, definit ca acea regulă în virtutea căreia sunt supuse înscrierii în cartea funciară toate drepturile reale imobiliare, dar şi toate drepturile, faptele sau raporturile juridice în legătură cu imobilele înscrise în cartea funciară, principiu justificat prin funcţia informativă a publicităţii imobiliare în sensul că aceasta aduce la cunoştinţa terţilor situaţia de drept şi de fapt a unui imobil, respectiv principiul publicităţii materiale (sau, altfel spus, al credinţei publice) al cărui fundament trebuie căutat în necesitatea respectării securităţii juridice, în special în latura dinamică a circuitului juridic civil, a aplicat în cadrul stabilirii situaţiei de fapt a cauzei (mai concret, pentru determinarea titularului dreptului de administrare obiectivă directă asupra bunului imobil la data emiterii ordinului contestat) prezumţia instituită de art. 32 din Decretul - lege nr. 115/1938 ("Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei"), prezumţie care din punct de vedere procesual, reprezintă o probă, date fiind prevederile art. 250 C. proc. civ.

Scopul procesual exclusiv probator al instanţei de apel urmărit prin trimiterile sale la cartea funciară rezultă cu evidenţă potrivit analizei menţionate, logice, sistematice şi gramaticale a considerentelor deciziei recurate, sugestivă în această direcţie fiind inclusiv folosirea sintagmei juridice reprezentate de locuţiunea verbală "nu a făcut dovada".

Folosirea acestei prezumţii în cadrul ansamblului probator al cauzei nu este nelegală, întrucât calificarea cărţii funciare ca şi registru de evidenţă şi control (calificare atestată inclusiv de doctrina juridică, astfel cum s-a indicat anterior) în privinţa drepturilor reale de tip nou presupune aplicarea regulilor din Decretul - lege menţionat, act normativ în vigoare în acea epocă, doar în măsura în care ele sunt compatibile cu specificul acestor drepturi socialiste. Acest punct de vedere este afirmat inclusiv de însăşi recurenta pârâtă prin citat în cadrul acestui motiv de recurs (a se vedea pagina 21 a cererii de recurs):

"Cartea funciara, după cum s-a văzut, nu poate avea, în ce priveşte proprietatea socialistă, decât caracterul unui registru de evidenţă şi control, (...) neaplicându-li-se principiul constitutiv de drept real al înscrierii, cu toate consecinţele pe care aplicarea acestui principiu le comporta. Aşa fiind, dreptul de proprietate socialistă dobândindu-se independent de înscrierea în cartea funciară, nu-şi mai pot găsi aplicarea, de la data trecerii imobilului în proprietatea socialistă, fie împotriva statului, fie împotriva unei organizaţii cooperatiste, o serie de prevederi din D 115/1938, precum: art. 17 (efectul constitutiv de drept al înscrierii); art. 27-29 (dobândirea dreptului de proprietate pe cale de uzucapiune); art. 32-33 (forţa probantă a înscrierii în cartea funciară)" (Profesor doctor docent Traian Ionaşcu, profesor doctor Salvador Brădeanu, "Drepturile reale principale în Republica Socialistă România" - Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978, paginile 210 - 211, regăsite la dosar curte de apel, vol. I).

Drept urmare, prevederi precum art. 32 din decretul - lege ("Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei") sunt apreciate a fi compatibile cu drepturile reale de tip nou atunci când statul sau organele sale centrale, organizaţiile socialiste de stat şi-au întabulat drepturi în cartea funciară guvernată de decretul - lege în vigoare la acea dată (doctrina juridică atestând - potrivit celor citate anterior - că de exemplu, forţa probantă a înscrierii în cartea funciară nu poate fi folosită împotriva statului sau împotriva unei organizaţii cooperatiste, fără însă a aprecia interzisă sau imposibilă folosirea sa în favoarea acestor entităţi).

Înalta Curte notează că o prevedere precum norma juridică enunţată corespunde perfect calificării cărţii funciare în privinţa drepturilor reale socialiste ca şi registru de evidenţă şi control, evidenţa având în general ca scop informarea permanentă şi precisă despre situaţia dintr-un anumit domeniu, în cazul pendinte despre situaţia juridică la zi a unui bun imobil.

Interpretarea extensivă din această perspectivă a domeniului de aplicare al Decretului - lege nr. 115/1938, cu privire particulară asupra art. 11 din acest act normativ, interpretare determinată la acea epocă de noile realităţi juridice corespunzătoare unei societăţi româneşti transformate, a fost recunoscută şi consolidată inclusiv de doctrina juridică, astfel cum s-a expus. Ea a fost confirmată şi prin aspectul notoriu al regăsirii de astfel de înscrieri ale drepturilor socialiste în cărţile funciare ale imobilelor întocmite în temeiul decretului - lege enunţat. În aceeaşi direcţie, Înalta Curte constată că inclusiv autoarea recurentei pârâte şi-a înscris în cartea funciară a imobilului, în 1974, dreptul de administrare operativă obiect al Ordinului Ministerului de Interne nr. 470/1974, drept pe care a invocat că l-a dobândit şi tot recurenta pârâtă invocă în apărarea sa (a autorului său) în prezentul litigiu, incidenţa prevederilor art. 20 din decretul - lege, invocare ce ilustrează aprecierea implicită, dar inechivocă a acesteia asupra incidenţei unora dintre dispoziţiile decretului - lege şi în privinţa drepturilor reale de tip socialist.

Pe cale de consecinţă a ansamblului celor expuse, Înalta Curte apreciază că reţinerea prezumţiei respective de către instanţa de apel în cadrul ansamblului probatoriu al cauzei, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, a fost legală, instanţa de recurs nefiind însă îndrituită, în raport de limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicţional, să procedeze la o reevaluare a situaţiei de fapt a cauzei prin prisma probelor administrate în litigiu în rândul cărora se înscrie şi prezumţia utilizată de curtea de apel.

Recurenta pârâtă a mai invocat în aceeaşi direcţie, faptul că nu înscrierea în cartea funciară a unui drept de administrare asupra unui bun proprietate a statului era dovada deţinerii acestui drept, ci exercitarea sa în baza unui act administrativ de autoritate emis în concordanţă cu legile speciale ale timpului.

Afirmaţia este incorectă, deoarece pe de o parte, Decretul nr. 409/1955 nu impune un anumit tip de probe sau un anumit tip de teze probatorii prestabilite pentru dovedirea deţinerii dreptului de administrare operativă, iar pe de altă parte, exercitarea în baza unui act administrativ de autoritate emis chiar legal poate deveni totuşi, nelegală, atunci când de exemplu - potrivit cazului ilustrat şi supra - statul decide să procedeze la o redistribuire a bunului imobil, iar vechiul beneficiar nu procedează la predarea acestuia către noua autoritate beneficiară. Raportat la dreptul discreţionar al statului socialist de a redistribui bunurile potrivit voinţei sale, eventuala bună - credinţă a vechiului beneficiar în retenţia şi întrebuinţarea în continuare a bunului, nu este de natură a împiedica transmiterea dreptului de administrare obiectivă directă în favoarea noului beneficiar nedeţinător încă al bunului, astfel cum am ilustrat de altfel şi anterior. Într-un astfel de caz, exercitarea în continuare a dreptului în temeiul actului administrativ de autoritate iniţial, legal emis, nu mai reprezintă dovada dreptului de administrare operativă al deţinătorului bunului, drept care astfel cum s-a expus, nu mai există în patrimoniul beneficiarului iniţial.

Aşadar, argumentul invocat de recurenta pârâtă şi intervenientele accesorii în sensul că dovada dreptului de administrare operativă se rezumă exclusiv la dovada exercitării dreptului în temeiul unui act administrativ de autoritate emis legal, nu este unul corect din punct de vedere legal, el neputând fi aşadar, primit.

De altfel, chiar dacă am admite acest punct de vedere teoretic, datele problemei în cauză nu s-ar modifica pentru recurenta pârâtă, atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt configurate definitiv, curtea de apel nu a stabilit existenţa vreunui alt act administrativ ulterior anului 1965 care să se conjuge cu stăpânirea exercitată de către Ministerul de Interne ulterior acestui an şi care astfel, să dovedească deţinerea de către acest minister la nivelul anului 1974 a dreptului de administrare operativă invocat.

Revenind, se observă aşadar, că în baza analizării de probe (prezumţia menţionată, proba cu înscrisuri dintre care la acest punct de analiză al curţii de apel a fost indicată Decizia nr. M 5194/1952 a Ministerului Forţelor Armate), instanţa de apel a stabilit că de la nivelul anului 1965, dreptul de administrare operativă aparţinea Ministerului Apărării Naţionale şi că intimatul Ministerul de Interne nu a făcut dovada existenţei unui drept de administrare obiectivă al său la data emiterii ordinului administrativ contestat (1974).

Aceste statuări sunt arondate temeiniciei deciziei recurate, situaţiei de fapt a cărei stabilire reprezintă apanajul legal exclusiv al instanţelor devolutive ale fondului cauzei, controlul exclusiv de legalitate al prezentei instanţe de recurs grefându-se potrivit prevederilor imperative ale art. 488 şi ale art. 483 alin. (3) C. proc. civ. pe această stare de lucruri configurată definitiv de către instanţa de apel.

Cu alte cuvinte, instanţa prezentă de recurs nu poate ca, procedând la o reevaluare a tuturor probelor administrate cauzei, să stabilească o altă situaţie de fapt decât cea ilustrată de curtea de apel, respectiv să stabilească faptul că la data emiterii actului administrativ contestat, Ministerul de Interne avea un drept de administrare operativă asupra imobilului, iar Ministerul Apărării Naţionale nu avea, întrucât dacă ar proceda astfel, atunci şi-ar încălca limitele jurisdicţionale ale controlului său exclusiv de legalitate.

Recurenta pârâtă a invocat de asemenea, în cadrul acestui motiv de recurs faptul că instanţa de apel ar fi trebuit să cerceteze dacă exista la acea dată, în 1974, un alt titular al dreptului de administrare operativă obţinut printr-un ordin emis cu respectarea Decretului nr. 409/1955, dacă acel act a fost comunicat deţinătorului bunului de la acea dată pentru a se conforma, pentru că - în opinia recurentei pârâte - numai aşa Ministerul de Interne ar fi devenit un posesor abuziv, fără titlu şi deci incapabil să-l transfere mai departe Ministerului Turismului.

Înalta Curte constată în primul rând, faptul că aceste critici vizează chiar situaţia de fapt a cauzei, ele depăşind aşadar, limitele controlului jurisdicţional al instanţei de recurs. În al doilea rând, Înalta Curte notează că în cadrul configurării situaţiei de fapt a cauzei, instanţa de apel a fost preocupată exact de identificarea titularului dreptului de administrare operativă existent la data emiterii ordinului administrativ contestat, ceea ce reprezintă chiar prima teză probatorie indicată de recurenta pârâtă. În al treilea rând, se observă că astfel cum instanţa de recurs a expus deja, constituirea sau transmiterea dreptului de administrare operativă directă era independentă de buna sau reaua-credinţă (posibil a fi configurată - între altele - şi de elementul comunicării actului administrativ de redistribuire) a fostului beneficiar.

Înalta Curte notează de asemenea, şi că argumentul instanţei de apel relativ posibilităţii Ministerului de Interne de a solicita ulterior înscrierii dreptului de administrare directă al Ministerului Apărării Naţionale, reglementarea situaţiei juridice a bunului, în raport de propriul său drept dobândit în anul 1952, este arondat de curtea de apel aceluiaşi registru al dovedirii dreptului de administrare operativă directă, prin constatarea implicită, dar inechivocă a faptului că intimatul Ministerul de Interne avea posibilitatea de a solicita îndreptarea situaţiei juridice ilustrate de cartea funciară, dacă o aprecia incorectă sau neactualizată, demers constatat de către curtea de apel a nu fi fost însă, realizat.

Într-adevăr, în raport de întabularea dreptului de administrare operativă directă al Ministerului Apărării Naţionale în anul 1965, putea fi folosit de exemplu, mijlocul procedural al rectificării de carte funciară, reglementat la acel moment de art. 34 din Decretul - lege nr. 115/1938:

"Rectificarea unei întabulări sau înscrieri provizorii se va cere de orice persoană interesată: 1. Dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile. 2. Sau dacă prin înscriere, dreptul a fost greşit calificat. 3. Sau dacă nu mai sunt întrunite condiţiunile de existenţă ale dreptului înscris, sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea".

Acest remediu procedural era cel menit să răstoarne prezumţia instituită de art. 32 alin. (1) din acelaşi act normativ - prezumţie folosită de către instanţa de apel în cadrul stabilirii titularului dreptului de administrare directă la momentul de referinţă, astfel cum am arătat - şi era de asemenea, pe deplin compatibil inclusiv cu trăsăturile drepturilor reale de tip nou, el deservind rolul de registru de evidenţă şi control al cărţii funciare în privinţa acestor drepturi socialiste, compatibilitate atestată de altfel inclusiv de doctrina juridică referitoare la drepturile reale de tip nou:

"Art. 34 din D. 115/1938 prevede cazurile când cuprinsul cărţii funciare (starea tabulară) necorespunzând cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea înscrierii de carte funciară, precum: în cazul în care înscrierea dreptului real s-a făcut în temeiul unui act nul sau anulabil; dacă dreptul, prin înscriere, a fost greşit calificat (de pildă s-a înscris dreptul de proprietate în loc de drept de administrare directă); când nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă ale dreptului real înscris (de pildă, s-a stins dreptul de uzufruct); dacă au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea" (Profesor doctor docent Traian Ionaşcu, profesor doctor Salvador Brădeanu, "Drepturile reale principale în Republica Socialistă România" - Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978, pagina 211, regăsită la dosar curte de apel, vol. I).

Or, instanţa de apel prin considerentele enunţate a constatat practic, nerăsturnarea prezumţiei amintite prin intermediul mijlocului procedural pus la îndemână de legiuitor în acest sens, fapt negativ care i-a configurat aprecierea asupra titularului dreptului de administrare obiectivă de la momentul de referinţă, curtea de apel neimpunând aşadar - cum eronat invocă recurenta pârâtă şi intervenientele accesorii - înscrierea invocatului drept de administrare directă al acestui intimat Ministerul de Interne în cartea funciară, drept unic (raportat la efectul constitutiv reglementat de decretul - lege) mod pentru a îi recunoaşte constituirea sau existenţa sa.

Din această perspectivă enunţată, a palierului de analiză corect decelat ca privind dovedirea dreptului şi nu constituirea sa, nu se poate reproşa pe cale de consecinţă, nici un raţionament contradictoriu al instanţei de apel în această direcţie, raportat la înscrierea ulterioară în cartea funciară a dreptului de administrare operativă al ONT Carpaţi Braşov şi ulterior, a dreptului de proprietate al recurentei pârâte, astfel cum eronat invocă intervenienta accesorie C. S.A., cu menţiunea că prezenta cerere de intervenţie principală reprezintă un demers procedural contrapus acestor înscrieri ultime de carte funciară, atât timp cât capătul secund al cererii intimatului intervenient Statul Român are ca obiect chiar rectificarea cărţii funciare a imobilului, subsecvent capătului prim de revendicare formulat de aceeaşi parte procesuală.

De altfel, Înalta Curte apreciază că chiar şi dacă în temeiul exclusiv al art. 11 din Decretul - lege nr. 115/1938 (interpretat deci, restrictiv) şi ignorând total ansamblul considerentelor anterioare, s-ar aprecia totuşi că Decretul - lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare nu este aplicabil nici măcar în parte drepturilor reale de tip nou, cu toate acestea se observă că întabularea unui astfel de drept real în cartea funciară în favoarea unei unităţi de stat (precum în cazul pendinte, dreptul de administrare al Ministerului Apărării Naţionale întabulat în 1965 în cartea funciară), cu ansamblul efectelor specifice din punct de vedere al principiilor de carte funciară (evident cele compatibile cu trăsăturile proprietăţii socialiste de stat), printre care şi cel referitor la forţa probantă a înscrierii (efect pe care curtea de apel a întrebuinţat-o în cadrul deciziei sale de apel, astfel cum s-a expus), nu ar putea fi îndepărtată (laolaltă cu consecinţele sale juridice) decât tot prin intermediul instrumentelor juridice puse anume la îndemână de legiuitor în acest sens.

Se are astfel în vedere mijlocul procedural reglementat de art. 34 din Decretul - lege nr. 115/1938, reprezentat de rectificarea de carte funciară, procedură special arondată acestor înscrieri de carte funciară şi în cadrul căreia puteau fi valorificate înscrisuri de genul celor depuse de către recurenta pârâtă în procesul prezent, inclusiv în faza de recurs, precum: actul de carte funciară nr. x/1965, încheierea de carte funciară nr. x/1965, cererea de întabulare aferentă, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 8/1960 în forma identificată de recurenta pârâtă, cerere comunicare acte de la Arhivele Naţionale cu răspunsurile primite, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 506/1961 în forma identificată de recurenta pârâtă, toate orientate de partea procesuală spre a dovedi invocatul caracter eronat al întabulării realizate în 1965, Într-o astfel de situaţie, îndepărtarea înscrierii de carte funciară referitoare la întabulare - înscriere care astfel cum s-a expus are forţă probatorie - nu se poate realiza decât prin mijloacele juridice anume puse la îndemână de legiuitor, în cauză instanţa de apel reţinând în cadrul situaţiei de fapt, nerealizarea vreunui demers al Ministerului de Interne (a cărui succesoare este în privinţa imobilului, recurenta pârâtă) pentru reglementarea situaţiei juridice ilustrate în cartea funciară.

Sub acest aspect, instanţa de recurs mai notează - raportat la critica realizată de intervenienta accesorie C. S.A. în sensul că înscrierea dreptului de administrare al Ministerului Apărării Naţionale în 1965 s-ar fi realizat în foaia de sarcini, deci nu ca drept real în opinia acestei interveniente - că art. 5 din Decretul - lege nr. 115/1938 distinge întabularea de notare, iar art. 4 al aceluiaşi act normativ impune ca partea I să fie destinată descrierii imobilelor, iar partea a II - a a cărţii funciare să fie afectată dreptului de proprietate. Or, în cauză se observă că dreptul de administrare operativă al Ministerului Apărării Naţionale (ce evident nu reprezintă dreptul de proprietate) a fost pe cale de consecinţă, înscris în partea a III - a a cărţii funciare în care "se întabulează dreptul de administrare operativă, în favoarea Ministerului Apărării Naţionale" .

Continuând, Înalta Curte observă că instanţa de apel nu a încălcat prin soluţia pronunţată, nici prevederile art. 20 din decretul - lege invocate de recurenta pârâtă, prevederi potrivit cărora "Dacă mai multe persoane şi-au cedat succesiv una celeilalte dreptul de a dobândi prin înscriere un bun nemişcător, iar înscrierile nu s-au făcut, cel din urmă îndreptăţit va putea cere înscrierea dobândirilor succesive, deodată cu aceea a dreptului său, dovedind prin înscrisuri originale, întreg şirul actelor juridice care întemeiază înscrierile".

Concluzia se impune întrucât în cadrul situaţiei de fapt a cauzei tranşate definitiv de instanţa de apel, situaţie de fapt de care prezenta instanţă de recurs este ţinută, s-a stabilit inexistenţa ulterior anului 1965 a unui drept de administrare operativă al intimatului Ministerului de Interne, stabilire echivalentă astfel, constatării întreruperii şirului cedărilor sucesive enunţate de textul legal, prin absenţa verigii aferente transmiterii dreptului de administrare directă după anul 1965, de la Ministerul Apărării Naţionale către Ministerul de Interne.

În egală măsură, Înalta Curte constată că inclusiv criticile subsumate aceluiaşi motiv de recurs referitoare la faptul că intimatul Ministerul Apărării Naţionale ar fi recunoscut invocatul drept de administrare operativă al recurentei pârâte prin comunicarea în 1974 către autorul acesteia (ONT Carpaţi Braşov) la cererea acestuia, a Deciziei Ministerului Forţelor Armate nr. 5194/1952, sunt critici care pun în discuţie reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei, temeinicia deciziei recurate, ele neputând constitui obiect de analiză al instanţei de recurs ce exercită un control jurisdicţional exclusiv de legalitate.

Astfel, se observă că invocând recunoaşterea dreptului prin faptul comunicării deciziei administrative respective, recurenta pârâtă şi intervenientele accesorii invocă practic, o recunoaştere tacită a dreptului din partea Ministerului Apărării Naţionale. Or, pentru a fi decelat un asemenea tip de recunoaştere, instanţa ar trebui să analizeze dacă respectiva comunicare de relaţii solicitate atestă fără echivoc recunoaşterea existenţei dreptului invocat. Or, o astfel de cercetare a intenţiei concrete a Ministerului Apărării Naţionale la momentul emiterii documentului solicitat, este afectată în mod indiscutabil situaţiei de fapt a cauzei, temeiniciei deciziei recurate, aceste critici excedând aşadar, limitelor prezentului control jurisdicţional al instanţei de recurs.

În cuprinsul aceluiaşi motiv de recurs analizat în prezent, recurenta pârâtă şi intervenientele accesorii au arătat totodată şi că imobilul litigios ar fi avut din 1974, destinaţie comercială de prestări servicii şi nu destinaţie turistică. Înalta Curte notează faptul că acest aspect reprezintă de asemenea, un element factual subsumat situaţiei de fapt a cauzei, temeiniciei deciziei recurate, astfel încât şi acest subgrup de critici nu pot face obiect al controlului jurisdicţional prezent, date fiind limitele sale exclusiv de legalitate.

Pentru ansamblul acestor considerente care doar parţial substituie argumentele instanţei de apel, potrivit celor expuse, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs vizând nelegalitatea soluţiei instanţei de apel de constatare a nelegalităţii Ordinului Ministerul de Interne nr. 470/1974 este nefondat.

5. Criticile arondate constatării nelegalităţii Ordinului Ministrului Turismului nr. 154/26.04.1991 (poziţia 10 din anexă) şi Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/1994 în ce priveşte suprafaţa de 5002 mp aferentă imobilului "B.", nu sunt fondate.

În primul rând, Înalta Curte observă că urmare a constatării inexistenţei unui drept de administrare operativă directă asupra bunului în patrimoniul autorului recurentei pârâte şi subsecvent, în patrimoniul acesteia, soluţie pronunţată de curtea de apel şi confirmată de prezenta instanţă de recurs potrivit considerentelor anterioare, rezultă atunci că nu sunt întrunite condiţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990:

"Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu", pentru recunoaşterea dreptului de proprietate al recurentei pârâte asupra imobilului litigios.

Acest text legal, de o deosebită importanţă în perioada postcomunistă, a avut drept consecinţă dispariţia dreptului de administrare operativă directă al fostelor unităţi economice de stat şi dobândirea de către societăţile comerciale nou înfiinţate a dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor. Practic, dreptul de proprietate a fost cesionat de stat în favoarea noilor societăţi comerciale subiecte de drept privat, devenind astfel un drept de proprietate privată.

Or, astfel cum a statuat Curtea Constituţională în cadrul deciziei sale nr. 112/1995 privind excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi a Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, publicate în Monitorul Oficial, partea I nr. 9 din 17 ianuarie 1996, "chestiunea de a şti dacă, în considerarea reglementării legale din momentul respectiv, un anume bun a putut deveni proprietatea societăţii comerciale este de competenţa instanţei judecătoreşti".

Drept urmare, atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt a speţei, curtea de apel a reţinut în mod definitiv că nu s-a transmis în anul 1974 un drept de administrare operativă directă către recurenta pârâtă, Ordinul administrativ de transmitere nr. 470/1974 al intimatului Ministerul de Interne fiind constatat nelegal, este evident pe cale de consecinţă, că nu este întrunită cerinţa legală enunţată de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 ca bunul litigios să se fi aflat în patrimoniul societăţii comerciale la data intrării în vigoare a legii, el fiind deţinut de societate fără titlu.

Analiza acestei norme juridice din perspectiva metodelor de interpretare raţională, prin aplicarea regulii logice a fortiori - cu atât mai mult, precum şi teleologice, determină concluzia că dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu sunt incidente cu atât mai mult atunci când bunul este deţinut de societate fără titlu, fiind de neacceptat ca textul legal să poată fi interpretat în sensul recunoaşterii posibilităţii consolidării în drept a unei situaţii de fapt contrare legii.

Din această perspectivă expusă, este nefondată aşadar, critica recurentei pârâte relativă faptului că doar bunurile expuse în art. 53 din Legea nr. 15/1990 nu pot constitui obiect al dreptului de proprietate al societăţii comerciale nou înfiinţate.

Analiza de ansamblu, sistematică şi logică a deciziei recurate ilustrează raportarea instanţei de apel în evaluarea nelegalităţii celor două acte administrative subsecvente, Ordinul Ministrului Turismului nr. 154/26.04.1991 (poziţia 10 din anexă) şi Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/1994, la premisa inexistenţei unui titlu al societăţii asupra bunului litigios, relevante în această direcţie fiind şi următoarele considerente:

"Astfel, conform art. 20 alin. (2) din actul normativ menţionat, bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.

Sub acest aspect, dispoziţiile legale menţionate, instituie în privinţa societăţilor comerciale o excepţie de la regula dobândirii în proprietate de către acestea, a bunurilor care au aparţinut fostelor unităţi economice de stat, şi anume cele care au fost dobândite în patrimoniu cu alt titlu. (...)

Constituţia din anul 1991 proteja în mod egal şi proprietatea privată însă în speţă se pune tocmai problema dacă imobilele în litigiu au intrat în mod legal în proprietatea privată a apelantei S.C. A. SA".

Drept urmare, critica recurentei pârâte şi a intervenientelor accesorii relativă neindicării de către curtea de apel a titlului diferit pe care l-ar fi reţinut cu privire la dobândirea bunului este nefondată.

Raportat la atributul legal - recunoscut inclusiv de Curtea Constituţională potrivit celor expuse - al instanţei de judecată de a cerceta dacă un anumit bun a putut deveni proprietatea societăţii comerciale, rezultă că împrejurarea că intimatul intervenient principal Statul Român a participat potrivit atribuţiunilor conferite de lege, în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 15/1990, prin de exemplu, emiterea H.G. nr. 1041/1990 sau a Ordinului Ministerului Comerţului şi Turismului nr. 173/1990, anterior celor două acte administrative contestate, nu are relevanţă, ea nefiind de natură a înlătura încălcarea constatată de instanţă a prevederilor legale incidente.

Înalta Curte consideră că neîntrunirea cerinţei legale prevăzute de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 este în măsură să atragă singură nelegalitatea celor două acte administrative emise în procedura Legii nr. 15/1990, contestate în prezent, astfel încât soluţia curţii de apel de admitere a excepţiei de nelegalitate a Ordinului Ministrului Turismului nr. 154/26.04.1991 (poziţia 10 din anexă) şi a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/1994 în ce priveşte suprafaţa de 5002 mp aferentă imobilului "B.", este una legală.

Cercetând legalitatea aceleiaşi soluţii de admitere a acestei excepţii de nelegalitate şi din perspectiva - dezvoltată mai mult de către instanţa de apel - a motivului de nelegalitate determinat de apartenenţa imobilului litigios la domeniul public al statului la momentul emiterii actelor administrative, un al doilea palier de analiză, Înalta Curte constată din nou, justeţea deciziei recurate.

Astfel, sub acest aspect, Înalta Curte reaminteşte în primul rând că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum şi din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. care statuează în mod expres:

"Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Drept urmare, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel (precum în speţa pendinte).

În al doilea rând, instanţa de recurs notează faptul că astfel cum s-a ilustrat inclusiv în doctrina juridică (de exemplu, Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Adriana Almăşan, Ana Maria Bârlădeanu, Lacrima Rodica Boilă, Irina Olivia Călinescu, Valentin Cîlţea, Sevastian Cercel, Mirela Carmen Dobrilă, Nicoleta Rodica Dominte, Emese Florian, Decebal-Adrian Ghinoiu, Cristina Irimia, D., Alexandru Măglaş, Nicoleta Miclăuş-Bădin, Alin-Adrian Moise, Silviu Munteanu, Cristina Mihaela Nicolescu, Pavel Perju, Gheorghe Piperea, Alina Radoi, Andreea-Teodora Stănescu, Şerban-Alexandru Stănescu, Anişoara Ştefănescu, Viorel Terzea, Anton Trăilescu, Aurelian-Gabriel Uluitu, Diana Ungureanu, Bogdan Vişinoiu, Cristina Zamşa, " C. civ.. Comentariu pe articole", Ediţia 3, Editura C. H. Beck, 2021, depusă de intervenienta accesorie C. S.A. la dosar recurs prezent), dreptul de proprietate publică poate purta numai asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii sunt de uz sau de interes public. Aşadar, criteriul de determinare a unui bun ca fiind obiect al proprietăţii publice îl constituie destinaţia sau afectaţiunea bunului.

Determinarea în concret, dacă un bun este de uz sau interes public se face: a) fie prin declaraţia legii - cum este cazul de exemplu, al art. 136 alin. (3) din Constituţie, b) fie prin analiza naturii sale. Această analiză presupune aprecierea în concret dacă bunul, prin natura lui, este de uz sau interes public, ceea ce lasă administraţiei publice sau, după caz, justiţiei o marjă de apreciere (a se vedea în acest sens, Valeriu Stoica, "Drept civil. Drepturile reale principale", ediţia a 3-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, pag. 196, potrivit inclusiv doctrinei depuse la dosar de intervenienta accesorie C. S.A. la dosar recurs prezent).

Aşadar, determinarea apartenenţei unui bun determinat la categoria domenială în discuţie, reprezintă o chestiune de fapt, ţinând de suverana apreciere a instanţelor de fond, stabilită pe baza probelor administrate cauzei.

Pe cale de consecinţă a celor expuse, rezultă că instanţa de recurs prezentă este ţinută de constatarea instanţei de apel privind includerea la data procedurii Legii nr. 15/1990 a imobilului litigios în cadrul domeniului public:

"În speţă, atât înainte de anul 1989 cât şi ulterior, imobilele în litigiu erau destinate, prin natura lor, uzului public de vreme ce principala lor destinaţie era una turistică, iar faptul că în incinta clădirii erau amenajate un magazin de suveniruri şi un restaurant nu afectează destinaţia principală a imobilului, activitatea comercială fiind una subsidiară destinaţiei turistice atribuite imobilului respectiv", evaluare realizată de instanţa de fond prin prisma criteriilor legale menţionate şi care circumscrie situaţia de fapt a cauzei, premisă a controlului jurisdicţional exclusiv de legalitate prezent.

Din această perspectivă, criticile recurentei pârâte şi ale intervenientelor accesorii de genul celor relative faptului că bunul litigios nu ar fi fost la data privatizării în domeniul public al intervenientului Statul Român, că nu ar fi fost de uz public, că nu ar fi avut destinaţie turistică, că destinaţia turistică nu echivalează cu uzul public, că bunul litigios nu ar fi fost afectat unei folosinţe publice directe sau unui serviciu public, nu pot fi primite spre analiză de către instanţa de recurs, întrucât ele sunt arondate reevaluării situaţiei de fapt a cauzei prezente, temeiniciei deciziei recurate şi nu legalităţii acesteia.

De asemenea, criticile recurentei pârâte în sensul invocatei nedovediri în cauză a încadrării imobilului la data privatizării în categoria monumentelor istorice, pe lângă faptul că pun în discuţie tot temeinicia deciziei recurate, sunt şi nerelevante, atât timp cât astfel cum am expus, instanţa de apel a reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei (decelate prin prisma evaluării criteriilor reglementate legal la momentul de referinţă indicat) apartenenţa bunului litigios la domeniul public.

Continuând, se observă că recurenta pârâtă ca şi intervenientele accesorii au contestat distinct, prin ample critici, subsumate de această dată legalităţii deciziei recurate, încadrarea imobilului litigios în categoria domenială în discuţie, prin prisma faptului că această operaţiune de evaluare a instanţei de apel ar fi trebuit să aibă în vedere şi un alt criteriu decât cele deja utilizate de instanţa de apel, respectiv acela al declarării concrete a imobilului ca fiind de utilitate publică (de exemplu, cel puţin prin indicarea sa în cadrul unui inventar valabil la data emiterii actelor de privatizare sau prin vreo hotărâre de guvern, etc.), aceste părţi procesuale apreciind că altfel, s-ar ajunge chiar la situaţia ca instanţa de judecată să îşi depăşească atribuţiile puterii judecătoreşti.

Aceste critici nu sunt fondate, din perspectiva următoarelor considerente.

Am arătat în prealabil, argumentat inclusiv din perspectiva doctrinei juridice, că instanţa de judecată are atributul legal de a cerceta încadrarea unui bun în categoria domenială în discuţie, argumente care pentru evitarea repetiţiei inutile, nu vor mai fi reluate, ele fiind însă perfect valabile inclusiv pentru analiza punctuală prezentă.

Apoi, raportându-ne aşadar la data emiterii actelor administrative atacate cu excepţia de nelegalitate, dată în raport de care se apreciază caracterul legal/nelegal al lor, Înalta Curte constată că Ordinul Ministrului Turismului nr. 154/26.04.1991, prin care la poziţia 10 din anexa sa era indicat B. ca făcând parte din patrimoniul societăţii, a fost emis după intrarea în vigoare (20.02.1991) a Legii fondului funciar nr. 18/1991, lege care prin art. 4 alin. (4) şi art. 5 stipula următoarele:

"Art. 4 alin. (4) - Terenurile din domeniul public sunt cele afectate unei utilităţi publice.

Art. 5 - Aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public.

Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel. Dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil".

Legea nr. 18/1991 a fost primul act normativ ulterior îndepărtării în 1989 a regimului politic totalitar comunist, care a conţinut reglementari referitoare la regimul juridic al bunurilor din domeniul public şi reglementari cu privire la regimul juridic al celor din domeniul privat, această lege intrând în vigoare înaintea Constituţiei, ca act fundamental care a stabilit criteriile generale în funcţie de care bunurile pot fi clasificate în bunuri ca făcând parte din domeniul public cu regimul juridic specific şi bunuri ca făcând parte din domeniul privat cu un regim juridic de drept comun.

Or, nici una dintre prevederile Legii nr. 18/1991 care a fost de natură prin intrarea sa în vigoare să circumstanţieze dispoziţiile Legii nr. 15/1990 (concret, ale art. 20), nu a indicat cerinţa declarării individuale, concrete, a imobilelor ca aparţinând domeniului public.

Un astfel de criteriu nu se regăseşte nici în cadrul Decretului nr. 91/1990 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale privind înfiinţarea şi organizarea Comisiei naţionale a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, decret în vigoare la data emiterii Ordinului Ministrului Turismului nr. 154/26.04.1991 contestat.

Înalta Curte constată faptul că în întreg amplul ansamblu de critici realizate în această direcţie de recurenta pârâtă şi de intervenientele accesorii, aceste părţi procesuale nu au fost în măsură să indice vreun act normativ contemporan datelor de emitere a celor două acte administrative contestate, care să instituie drept criteriu legal de determinare a apartenenţei la domeniul public, elementul expus de recurenta pârâtă, nefiind indicată, identificată nici jurisprudenţă a Curţii Constituţionale care să aprecieze sub acest aspect punctual, în sensul invocat de aceste părţi procesuale.

Recurenta pârâtă, ca şi intervenientele accesorii, justifică existenţa acestui criteriu prin raportare la acte normative intrate în vigoare ulterior datei emiterii actului administrativ prin care s-a stabilit că respectivul B. face parte din patrimoniul societăţii comerciale: Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (indicând în acest sens din cadrul său, inclusiv art. 3 alin. (1) şi art. 7), Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice sau Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional, noul C. civ. (art. 859 şi art. 863), acte normative ce, în respectul principiului constituţional al neretroactivităţii legii, reglementat de art. 15 alin. (2) din actul fundamental naţional actual, nu pot fi aplicate retroactiv. Prezenta instanţă de recurs notează că inclusiv decizia de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată de intervenienta accesorie C. S.A. în susţinerea punctului său de vedere se întemeiază pe aceste acte normative intrate în vigoare ulterior momentului de referinţă din prezenta cauză, astfel încât decizia de practică judiciară nu este relevantă.

Este adevărat că la data emiterii (15.11.1994) Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/1994 în ce priveşte suprafaţa de 5002 mp aferentă imobilului "B.", O.G. nr. 68/1994 era în vigoare, însă analizând din perspectiva metodelor de interpretare raţională, sistematică şi teleologică dispoziţiile acestui act normativ, rezultă că el vizează monumentele istorice, terenul aferent acestora fiind privit doar ca accesoriu. În aceeaşi direcţie expusă, Înalta Curte constată că această legătură de subordonare a situaţiei juridice a terenului faţă de construcţie este indicată de altfel, inclusiv de recurenta pârâtă prin aserţiunile sale din cuprinsul primului alineat al paginii 33 a cererii de recurs.

Or, atât timp cât la data emiterii Ordinului Ministrului Turismului nr. 154/26.04.1991 care a stabilit că acest B. se află în patrimoniul societăţii comerciale, nu era în vigoare O.G. nr. 68/1994, soarta accesoriului (terenul) a urmat celei a principalului, adică necircumstanţiată în sensul precizat de recurenta pârâtă.

Recurenta pârâtă şi intervenientele accesorii au justificat necesitatea acestui criteriu al calificării exprese, prin împrejurarea că regula ar fi constituită de proprietatea privată, excepţia fiind proprietatea publică. Înalta Curte apreciază că argumentul este nefondat, deoarece ca în orice alt domeniu, şi în acest domeniu trebuie să funcţioneze principiul legalităţii. Or, atât timp cât nici la data emiterii Ordinului Ministrului Turismului nr. 154/26.04.1991, ca de altfel nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, nu era prevăzut legal acest criteriu invocat de recurenta pârâtă, al declarării formale a apartenenţei la această categorie domenială, rezultă că evaluarea de către instanţa de apel a acestei apartenenţe prin prisma criteriilor reglementate legal la acea dată, nu suferă de deficienţa nelegalităţii, neputându-se astfel, imputa curţii de apel că ar fi stabilit apartenenţa imobilului litigios la domeniul public fără o bază legală, în mod subiectiv.

Aceeaşi concluzie a caracterului nefondat al acestui argument adus de recurenta pârâtă şi de interveniente reiese şi din art. 6 al Legii nr. 18/1991, potrivit căruia "Domeniul privat al statului şi respectiv al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor este alcătuit din terenuri - altele decît cele prevăzute la art. 5 - aflate sau intrate în proprietatea lor prin căile şi modurile prevăzute de lege", rezultând din cuprinsul acestei norme juridice că ordinea instituită legal de departajare a celor două categorii domeniale menţionate porneşte aşadar, de la decelarea prioritară a bunurilor aparţinând domeniului public şi doar restul fiind apreciat pe cale de consecinţă ca aparţinând domeniului privat.

În plus faţă de cele deja expuse, Înalta Curte constată că la data emiterii (15.11.1994) Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/1994 în ce priveşte suprafaţa de 5002 mp aferentă imobilului "B.", intrase deja în vigoare Constituţia din noiembrie 1991 care prin art. 135 alin. (3) stipula:

"(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice".

Or, raportat la prevederile deja expuse ale art. 4 alin. (4) şi art. 5 din Legea nr. 18/1991 în vigoare la aceeaşi dată, grefate pe constatarea instanţei de apel că imobilul litigios era de uz public la data de referinţă (constatare decelată de instanţa de apel în mod definitiv în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, astfel cum s-a arătat), dar raportat totodată şi la art. 3 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat (act normativ în temeiul căruia de asemenea, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului litigios a fost emis, potrivit preambulului său), articol conform căruia "Prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condiţiile legii, fac parte din domeniul public (...)", rezultă că inclusiv stabilirea dreptului de proprietate al societăţii comerciale asupra terenului aferent, parte constatată a domeniului public, a fost nelegală.

Recurenta pârâtă şi intervenientele accesorii au mai invocat în cuprinsul acestui grup de critici şi că bunul litigios ar fi fost utilizat de către recurenta pârâtă de-a lungul timpului în scop comercial, destinaţie care nu ar fi fost contestată. Înalta Curte a arătat supra că astfel de critici nu pot constitui obiect al controlului prezent de legalitate, deoarece ele vizează un element pur factual (destinaţia concretă atribuită bunului) subsumat temeiniciei deciziei recurate şi nu legalităţii acesteia.

Conchizând, atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt a cauzei stabilite definitiv de către instanţa de apel, situaţie de fapt pe care se grefează controlul exclusiv de legalitate al prezentei instanţe de recurs, s-a reţinut că bunul imobil litigios aparţinea domeniului public al intervenientului principal Statul Român, (inclusiv) la momentul emiterii celor două acte administrative contestate, rezultă că soluţia instanţei de apel de admitere a excepţiei de nelegalitate a acestor acte juridice este legală, ea nefiind dată cu încălcarea normelor juridice incidente (deci, inclusiv art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 18/1991), nici cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti în detrimentul celei legislative sau executive şi nici cu încălcarea dreptului de proprietate privată invocat de recurenta pârâtă, reglementat de art. 44 şi art. 136 alin. (5) din Constituţie şi recunoscut ca atare în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (de exemplu, decizia nr. 132/1994 invocată de aceste părţi procesuale), astfel cum în mod nefondat au susţinut recurenta pârâtă şi intervenientele accesorii. Din aceleaşi motive prezentate nu este fondată nici aserţiunea recurentei pârâte din cuprinsul acestui motiv de recurs în sensul că pronunţând astfel decizia recurată, instanţa de apel ar fi acreditat ideea că orice imobil care a aparţinut la un moment dat statului şi care în prezent ar fi monument istoric ar putea fi revendicat cu succes de Statul Român, chiar şi dacă el ar fi obiect al dreptului de proprietate privată.

De asemenea, în raport de cele expuse, relative pe de o parte, stabilirii în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, de către instanţa de apel a încadrării imobilului litigios în domeniul public ca urmare a constatării că este de uz public şi pe de altă parte, relative constatării lipsei configurării legale la data emiterii celor două acte administrative contestate a criteriului declarării din punct de vedere formal a apartenenţei la domeniul public a unui bun dintr-o astfel de categorie domenială, rezultă atunci că devine nerelevantă în algoritmul juridic al cauzei aserţiunea dezvoltată a recurentei pârâte referitoare la invocata confuzie pe care instanţa de apel ar fi realizat-o între sintagmele juridice "monument de arhitectură de interes naţional" şi "monument declarat de interes public naţional" în expunerea situaţiei imobilului ulterioare jalonului temporal de referinţă.

Aşa cum rezultă din ansamblul acestor considerente expuse în cadrul palierului secund de analiză, Înalta Curte s-a grefat în această evaluare de legalitate a sa exclusiv pe actele normative în vigoare la data emiterii celor două acte administrative contestate, potrivit solicitării exprese a recurentei pârâte şi a intervenientelor accesorii ce au apreciat că raportarea la acte normative ulterioare emiterii lor (de exemplu: Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, Ordinul Ministerului Culturii şi Cultelor nr. 2314/2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată şi a Listei monumentelor istorice dispărute) ar fi de natură să ridice o problemă de aplicare retroactivă a legii, contrar principiului constituţional prohibitiv.

În fine, pe un al treilea palier de evaluare a legalităţii dispoziţiei judiciare a instanţei de apel de admitere a excepţiei de nelegalitate a Ordinului Ministrului Turismului nr. 154/26.04.1991 (poziţia 10 din anexă) şi a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/1994 în ce priveşte suprafaţa de 5002 mp aferentă imobilului "B.", Înalta Curte constată că nu se poate imputa analizei instanţei de apel nici vreo aplicare retroactivă a unor norme juridice.

În acest sens, Înalta Curte apreciază că pentru a decela scopul concret urmărit de legiuitor la momentul adoptării Legii nr. 15/1990, al articolului său 20 mai precis, se impune a se realiza o analiză sistematică, de ansamblu, a acestui act normativ adoptat în contextul istoric al reaşezării societăţii româneşti în matca sa juridică firească, cea a respectului cuvenit dreptului de proprietate, după înlăturarea unui regim totalitarist, centralizat.

Astfel cum a atestat Curtea Constituţională în cadrul Deciziei sale nr. 825/2021 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, publicate în Monitorul Oficial, partea I nr. 550 din 06 iunie 2022:

"Curtea observă că prevederile criticate sunt cuprinse într-un act normativ preconstituţional - Legea nr. 15/1990, act ce a fost receptat în noua ordine constituţională instaurată ca urmare a intrării în vigoare a Constituţiei din 1991. Această concluzie este desprinsă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Astfel, prin Decizia nr. 112 din 9 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 9 din 17 ianuarie 1996, care a vizat controlul de constituţionalitate a Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi a Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, în ansamblu, Curtea a constatat că este competentă să analizeze constituţionalitatea acestora, deoarece aceste acte normative sunt în vigoare, urmând a fi aplicate spre a produce efecte juridice şi sub imperiul noii Legi fundamentale. În acest sens sunt şi Decizia nr. 250 din 18 septembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 746 din 22 noiembrie 2001 şi Decizia nr. 151 din 17 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 25 mai 2005, prin care Curtea a statuat că dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate se integrează, în realitate, în ansamblul normelor prin care legiuitorul preconstituţional a stabilit bazele unui sistem economic compatibil cu regulile economiei de piaţă, sistem bazat pe proprietatea privată, opus esenţial sistemului economic centralizat, pe care l-a înlocuit şi care se baza pe proprietatea de stat. Astfel, scopul Legii nr. 15/1990 a fost de a institui cadrul juridic al reorganizării unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale (Decizia nr. 9 din 22 ianuarie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 7 iulie 1997)".

Astfel cum s-a statuat inclusiv în doctrina juridică, Înalta Curte constată că Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale nu a făcut distincţie în mod expres în conţinutul său între bunurile ce intră în proprietatea regiilor autonome şi societăţilor comerciale de stat înfiinţate prin aceasta lege. Adică, cu alte cuvinte, nu a făcut distincţie în mod expres între regimul juridic al bunurilor din domeniul public şi cel al bunurilor din domeniul privat transferate acestor entităţi.

O prima reglementare expresă cu referire la acest regim juridic de drept privat al bunurilor imobile din domeniul privat al Statului o regăsim, astfel cum am expus deja, în dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 18/1991, reglementare care arată că terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau a altor drepturi reale având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat. În articolul următor, respectiv art. 5 al aceleiaşi legi, sunt enunţate bunuri care aparţin domeniului public, atestându-se că bunurile din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, iar în art. 6 din Legea nr. 18/1991, se delimitează domeniul privat al Statului, al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor.

Legea nr. 18/1991 a fost aşadar, un prim act normativ care a conţinut reglementari exprese referitoare la regimul juridic al bunurilor din domeniul public, respectiv cu privire la regimul juridic al celor din domeniul privat, această lege intrând în vigoare înaintea Constituţiei, ca act fundamental care a stabilit (prin art. 135) criteriile generale în funcţie de care bunurile pot fi clasificate în bunuri ca făcând parte din domeniul public cu regimul juridic specific şi bunuri ca făcând parte din domeniul privat cu un regim juridic de drept comun. Constituţia română din 1991 cuprinde aşadar, această reglementare generală în raport cu prevederile Legii nr. 18/1991, care conţinea prevederi speciale.

Mai târziu, în anul 1998 a fost adoptată şi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, acest act normativ procedând la unificarea dispoziţiilor legale referitoare la formarea domeniului public cu referire specială la criteriile după care bunurile pot fi identificate ca făcând parte din domeniul public, actul normativ cuprinzând o înşiruire exemplificativă a acestor bunuri.

Revenind aşadar, după acest periplu istoric de reglementare în domeniu, la patrimoniul regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital de stat, astfel cum erau ele reglementate prin Legea nr. 15/1990, se poate spune aşadar, că dispoziţiile legale adoptate în intervalul 1990-1998 au clarificat, au lămurit conţinutul dreptului de proprietate al regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital de stat, în sensul în care efectul juridic al acestor dispoziţii ale Legii nr. 15/1990 se referă strict la bunurile din domeniul privat al statului transferate în proprietatea acestor persoane juridice de drept privat nou înfiinţate.

Întrucât lămurirea, clarificarea acestui conţinut al normei juridice astfel cum a fost el urmărit de legiuitor, vizează norma juridică în forma de la chiar data adoptării sale, rezultă că trimiterile instanţei de apel la actele normative ulterioare datelor de emitere a celor două acte administrative contestate, trimiteri de natură să contureze chiar acest conţinut al dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 incidente cauzei, astfel cum a fost el gândit de legiuitorul naţional din 1990, nu pot fi apreciate ca fiind realizate cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii.

Acest mecanism de gândire logico-juridic în materia Legii nr. 15/1990 realizat de instanţa de apel a fost de altfel, consacrat de însăşi Curtea Constituţională ce de exemplu, în cadrul Deciziei sale nr. 215/2002 (identificată relevant de către instanţa de apel) referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 216/2000 privind reglementarea situaţiei juridice a conductelor magistrale şi a instalaţiilor, echipamentelor şi dotărilor anexe, aferente Sistemului naţional de transport al ţiţeiului, gazolinei, condensatului şi etanului, aprobată şi modificată prin Legea nr. 254/2001, a arătat:

"În acest context Curtea observă că prevederile legale criticate pentru neconstituţionalitate corespund reglementării constituţionale cu privire la proprietatea publică, ulterioară Legii nr. 15/1990, reglementare care a determinat apariţia unor acte normative concordante cu dispoziţiile constituţionale, atât în domeniul petrolier, cât şi în alte domenii. Este relevant în acest sens faptul că, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (5) din Constituţie, a fost reconsiderat şi titlul cu care regiile autonome deţineau bunuri proprietate publică, stabilindu-se, ulterior adoptării Constituţiei, că bunurile respective sunt date în administrarea acestora, iar nu în proprietate, cum stabilise iniţial Legea nr. 15/1990.

În ceea ce priveşte susţinerea că, potrivit art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, trecerea în proprietatea statului a bunurilor din lista anexă se putea face numai cu plată şi cu acordul adunării generale a acţionarilor, Curtea constată că este neîntemeiată. Potrivit acestui text "Trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăţilor comerciale, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar, se poate face numai cu plată şi cu acordul adunării generale a acţionarilor societăţii comerciale respective [...]". În cauză însă nu a operat o asemenea trecere în domeniul public, ci s-a făcut numai constatarea că aceste bunuri "sunt şi rămân în proprietatea publică a statului şi fac parte din domeniul public de interes naţional", ţinându-se seama de reglementările constituţionale referitoare la proprietate".

De asemenea, în Decizia nr. 9/1997 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, ale Legii privatizării societăţilor comerciale nr. 58/1991, publicat în Monitorul Oficial, partea I nr. 141 din 07 iulie 1997, Curtea Constituţională a arătat că "Art. 135 alin. (3) din Constituţie prevede că în proprietatea publică intră numai acele bunuri care aparţin statului sau unităţilor sale administrativ-teritoriale, ele putând fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate.

Per a contrario, celelalte bunuri care sunt în proprietatea societăţilor comerciale, cum sunt cele la care se referă autorul excepţiei de neconstituţionalitate, constituie proprietatea privată a acestor societăţi comerciale", observându-se aşadar, o determinare a conţinutului dreptului de proprietate dobândit în baza Legii nr. 15/1990 prin raportare la Constituţia românească intrată în vigoare ulterior legii respective.

Un alt exemplu elocvent în aceeaşi direcţie, identificat şi de către instanţa de apel, este cel reprezentat de Decizia nr. 341/2001 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 138 din 22 februarie 2002:

"Sub acest aspect este de observat că, deşi Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 8 august 1990, a prevăzut la art. 20 alin. (2) că "Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu", iar ulterior, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998, a reglementat prin art. 65 alin. (1) că, "în lipsă de stipulaţie contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului", aceste dispoziţii legale nu pot fi desprinse, în ceea ce priveşte situaţia suprafeţelor terestre şi acvatice, inclusiv a terenurilor aflate permanent sub ape, de reglementările speciale intervenite, începând cu anul 1990, pentru clarificarea complexei probleme a situaţiei juridice a acestor terenuri.

În acest sens Curtea Constituţională s-a pronunţat, în mod constant (...). În considerentele acestor decizii Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că din analiza actelor normative care, succesiv, au cuprins reglementări privind situaţia juridică a terenurilor agricole şi a celor aflate sub luciu de apă rezultă că aceste categorii de terenuri nu au fost niciodată incluse în mod legal în capitalul social al societăţilor comerciale agricole. Conform celor stabilite de Curte, chiar dacă Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 8 august 1990, a prevăzut că "Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu", această dispoziţie legală nu poate fi disociată, în ceea ce priveşte situaţia terenurilor agricole şi a celor aflate sub luciu de apă, de reglementările speciale intervenite după 1989 pentru clarificarea situaţiei juridice a terenurilor. (...) De altfel, aşa cum se reţine în jurisprudenţa Curţii, întreaga legislaţie ulterioară cu privire la terenurile agricole şi la cele aflate sub luciu de apă a avut în vedere că aceste categorii de terenuri aflate în exploatarea societăţilor comerciale agricole nu erau în proprietatea acestor societăţi şi nu îndreptăţea includerea acestor terenuri în capitalul lor social".

În fine, un alt exemplu relevant este constituit de Decizia nr. 107/2004 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1-5, art. 7, art. 8 alin. (3), art. 10, art. 11 alin. (2), art. 19, art. 21 alin. (3) şi art. 23 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, precum şi a prevederilor anexei la aceasta, publicate în Monitorul Oficial, partea I nr. 392 din 04 mai 2004, în care într-o speţă relativ similară cu prezenta, Curtea Constituţională a statuat:

"autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate contravin dispoziţiilor art. 41 alin. (1), (2), (3), (5), (7) şi ale art. 135 alin. (1), (2), (5), (6) din Constituţie. În esenţă, se susţine că prevederile Legii nr. 213/1998 sunt neconstituţionale prin aceea că reglementează raporturi juridice născute anterior intrării ei în vigoare. În speţă, bunurile care alcătuiesc "Sistemul de alimentare cu apă" care deserveşte populaţia municipiului Râmnicu Vâlcea şi care se aflau în patrimoniul Societăţii Comerciale "E." - S.A. Râmnicu Vâlcea, succesoare a fostei Regii Autonome de Energie, Transport şi Apă Râmnicu Vâlcea, au fost înscrise de către Consiliul Judeţean Vâlcea în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al judeţului, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 şi ale anexei la aceasta. Autorul excepţiei arată că prin această măsură Legea nr. 213/1998 a fost înţeleasă ca o "lege de confiscare, expropriere şi naţionalizare a proprietăţii private a societăţilor comerciale în favoarea proprietăţii publice, gestionate de o autoritate a administraţiei publice locale". (...)

Aceste susţineri nu pot fi reţinute, întrucât prevederile Legii nr. 213/1998 reprezintă o concretizare a dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Constituţie, republicată, potrivit cărora "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică". Din aceste dispoziţii constituţionale rezultă că societăţile comerciale nu pot deţine în proprietate bunuri ce aparţin domeniului public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, ci doar în regim de concesionare sau de închiriere.

Pe de altă parte, în anexa Legii nr. 213/1998, în temeiul art. 136 alin. (3) din Constituţie, republicată, care permite legiuitorului să stabilească, prin lege organică, şi alte bunuri care fac parte din domeniul public, în afara celor prevăzute expres de Constituţie, sunt considerate ca bunuri aparţinătoare domeniului public şi "reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente". Ca atare, aceste bunuri nu puteau intra în proprietatea unei societăţi comerciale, chiar dacă o lege le conferă un asemenea regim".

Toate aceste multiple exemple elocvente din jurisprudenţa Curţii Constituţionale reflectă aşadar, legalitatea raţionamentului juridic al instanţei de apel, raţionament care nu este viciat astfel, de deficienţele de retroactivitate şi depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti invocate de către recurenta pârâtă şi intervenientele accesorii.

Critica aceloraşi părţi procesuale în sensul că exemplele de decizii ale Curţii Constituţionale identificate de către instanţa de apel, nu ar fi relevante, deoarece ele vizează bunuri care sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice, nu este fondată, deoarece aceste exemple contestate, ca de altfel, întregul evantai jurisprudenţial al instanţei de contencios constituţional punctat supra, ilustrează modul de configurare de către legiuitor a conţinutului dreptului de proprietate al societăţilor comerciale înfiinţate în temeiul Legii nr. 15/1990 în raport de genul domeniul public şi nu în raport de anumite specii ale acestui gen, nici una dintre aceste decizii ale Curţii Constituţionale necuprinzând vreun argument care ar putea să contureze cel puţin tangenţial, un tratament juridic diferenţiat, astfel cum invocă recurenta pârâtă şi intervenientele accesorii.

Împrejurarea că la deciziile Curţii Constituţionale identificate de instanţa de apel a existat o opinie separată a unui judecător nu este de natură să înfrângă potenţa juridică a considerentelor opiniei covârşitor majoritare a Curţii Constituţionale, considerente care, reflectându-se în dispozitivul respectivelor decizii, poartă caracterul obligatoriu imprimat şi lor încă de la început, prin prevederile art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 în forma sa iniţială.

Continuând, Înalta Curte notează şi faptul că o interpretare diferită a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 de cea enunţată în paragrafele precedente, decelată inclusiv de Curtea Constituţională în temeiul metodelor de interpretare teleologică, raţională şi sistematică a normelor juridice, ar determina un rezultat de neconceput din punct de vedere juridic.

Astfel, dacă s-ar considera că întrucât art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu a făcut distincţie, atunci el ar viza invariabil, orice bun aflat în patrimoniul societăţii, deci inclusiv cele din domeniul public, atunci ar rezulta din punct de vedere juridic anihilarea integrală a acestui domeniu, cu consecinţe de neadmis nu doar juridic, ci chiar şi fizic pentru fiinţa umană, fiinţă eminamente socială: pe de o parte, străzi şi parcuri publice, pieţe, căi de comunicaţii, nu ar mai putea fi folosite impersonal, general, întrucât ele ar fi proprietatea privată a societăţii comerciale, libere aşadar, să aprecieze dacă permite sau nu utilizarea lor de către (alte) persoane.

Pe de altă parte, s-ar goli de conţinut, această categorie domenială intrinsecă funcţionării unui stat de drept, rezultat juridic absurd, Înalta Curte constatând din această perspectivă că inclusiv în perioada regimului socialist totalitar, profund etatizat şi inechitabil, se recunoştea totuşi prin chiar şi ultima constituţie socialistă, Constituţia din 1965, existenţa unui astfel de domeniu public, chiar dacă fără a fi utilizată expres această sintagmă juridică în cadrul art. 7:

"Bogăţiile de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile şi uzinele, băncile, gospodăriile agricole de stat, staţiunile de maşini şi tractoare, căile de comunicaţie, mijloacele de transport şi telecomunicaţii de stat, fondul de stat de clădiri şi locuinţe, baza materială a instituţiilor social-culturale de stat aparţin întregului popor, sunt proprietate de stat".

În fine, chiar dacă am aprecia - potrivit susţinerilor recurentei pârâte şi ale intervenientelor accesorii - că trebuie să se facă abstracţie totală în ecuaţia juridică a excepţiei de nelegalitate invocate, de actele normative intrate în vigoare ulterior Legii nr. 15/1990, cu toate acestea şi în această situaţie trebuie subliniat că datele problemei nu s-ar modifica. Concluzia se impune întrucât la datele emiterii Ordinului Ministrului Turismului nr. 154/26.04.1991 (poziţia 10 din anexă) şi a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/1994 în ce priveşte suprafaţa de 5002 mp aferentă imobilului "B.", era deja în vigoare, astfel cum am expus supra, Legea nr. 18/1991, lege care prin art. 4 alin. (4) şi art. 5 delimita domeniul public şi atesta delimitarea sa de circuitul civil.

Aşadar, raportat la premisa enunţată (eronată în aprecierea instanţei, astfel cum s-a expus anterior) a inexistenţei unei delimitări, diferenţieri în cuprinsul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 în raport de categoria domenială din care făceau parte bunurile, se poate aprecia că Legea nr. 18/1991 a determinat o abrogare parţială a prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, în sensul că din patrimoniul regiilor autonome şi al societăţilor comerciale cu capital de stat, nu puteau intra bunurile imobile care aparţineau domeniului public, rămânând însă valabile efectele juridice ale acestor dispoziţii referitoare la intrarea în patrimoniul acestor persoane juridice a bunurilor imobile care făceau parte din domeniu privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.

Aşadar, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală şi din această perspectivă invocată de recurenta pârâtă, al treilea palier de dezbatere, neputându-se pe cale de consecinţă reproşa curţii de apel că prin prisma dispoziţiilor art. 150 alin. (1) din Constituţie, ar fi procedat la o aplicare retroactivă a actelor normative intrate în vigoare ulterior Legii nr. 15/1990, inclusiv Constituţia română din 1991. De altfel, Înalta Curte constată că însăşi recurenta pârâtă se raportează la acte normative intrate în vigoare ulterior jalonului temporal enunţat pentru a îşi justifica unele dintre aserţiuni (de exemplu, trimiterea sa la Legea nr. 422/2001 în susţinerea necesităţii existenţei la momentul emiterii ultimelor două acte administrative contestate a unei declarări formale a bunului ca făcând parte din domeniul public).

În cadrul recursului său, recurenta pârâtă, dar şi intervenientele accesorii au mai arătat că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că intimatul intervenient principal Statul Român a făcut dovada dobândirii bunului printr-unul din modurile reglementate de lege prin înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în anul 1965.

Înalta Curte a expus supra considerentele relative forţei probante a înscrierilor de carte funciară realizate în temeiul Decretului - lege nr. 115/1938, astfel încât statuarea de fapt a instanţei de apel, relativă dovedirii dobândirii de către intimatul intervenient principal a dreptului de proprietate prin naţionalizare, nu poate fi cenzurată de către instanţa de recurs ce exercită un control exclusiv de legalitate.

Înalta Curte mai notează de asemenea, că diferenţa invocată de recurenta pârâtă relativă denumirii "monumentele" din cuprinsul art. I pct. 26 din Anexa la Legea nr. 213/1998, în temeiul definiţiei din dicţionarul explicativ al limbii române, nu se justifică din punct de vedere al analizei normei juridice potrivit metodei de interpretare raţională, prin prisma regulii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă.

S-a mai afirmat că trebuie remarcat faptul că în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, iniţial, capitalul social al societăţilor comerciale constituit potrivit art. 17 este deţinut integral de statul român sub formă de acţiuni sau părţi sociale, în raport cu forma juridică a societăţii şi că el este vărsat în întregime la data constituirii societăţii.

Acest element invocat nu modifică datele problemei, întrucât astfel cum deseori s-a statuat obligatoriu în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în legătură cu această normă juridică:

"În cazul societăţilor comerciale cu capital de stat, aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale acţiunile sau părţile sociale, dar bunurile acestor societăţi constituie proprietatea lor după cum prevede Legea nr. 15/1990" (Decizia nr. 31/1993 privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederile referitoare la conceptul de avut obştesc din art. 145 din C. pen., publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 13 din 19 ianuarie 1994) sau:

"Curtea reţine, de altfel, că autorul excepţiei, în calitate de acţionar la societatea comercială, acţionar majoritar fiind Ministerul Transporturilor, nu a avut niciodată un drept de proprietate asupra bunurilor Societăţii Comerciale (...), ci deţine doar un pachet de acţiuni, care îi conferă un drept de creanţă asupra patrimoniului societăţii, aşa cum jurisprudenţa Curţii Constituţionale a stabilit în mod constant" (Decizia nr. 215/2002 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 216/2000 privind reglementarea situaţiei juridice a conductelor magistrale şi a instalaţiilor, echipamentelor şi dotărilor anexe, aferente Sistemului naţional de transport al ţiţeiului, gazolinei, condensatului şi etanului, aprobată şi modificată prin Legea nr. 254/2001, publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 710 din 30 septembrie 2002).

În temeiul tuturor acestor considerente expuse, care răspund din punct de vedere logico - juridic şi în mod sistematizat (corelate atât între ele, cât şi cu argumentele expuse la punctele precedente ale prezentei decizii de recurs) amplului ansamblu al criticilor recurentei pârâte şi ale intervenientelor accesorii formulate împotriva dispoziţiei judiciare a instanţei de apel de admitere a excepţiei de nelegalitate a Ordinului Ministrului Turismului nr. 154/26.04.1991 (poziţia 10 din anexă) şi a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/1994 în ce priveşte suprafaţa de 5002 mp aferentă imobilului "B.", Înalta Curte apreciază că motivele de recurs invocate în această direcţie de către recurenta pârâtă, reglementate de art. 488 pct. 4 şi 8 C. proc. civ. (corect astfel încadrate de prezenta instanţă de recurs în temeiul atributului conferit de art. 489 C. proc. civ.) sunt nefondate.

Drept urmare, raportat la ansamblul acestor considerente care adnotează şi substituie astfel, doar în parte, argumentele reţinute de instanţa de apel în cadrul deciziei recurate, recursurile promovate de recurenta pârâtă şi de recurenta intervenientă accesorie Societatea de Investiţii Financiare Muntenia S.A. sunt nefondate şi vor fi respinse, la fel ca şi cererea intervenientei accesorii C. S.A..

6. Astfel, Înalta Curte constată că recursul intervenientei accesorii Societatea de Investiţii Financiare Muntenia S.A. reprezintă o sinteză a recursului realizat de recurenta pârâtă S.C. A., astfel încât considerentele supra expuse în dezbaterea recursului ultim menţionat sunt valabile (ele nemaifiind reluate şi la acest punct, pentru evitarea repetiţiei inutile) şi în privinţa acestui recurs care pe cale de consecinţă, se impune a fi şi el respins ca nefondat.

În privinţa acestui recurs al intervenientei Societatea de Investiţii Financiare Muntenia S.A., se mai impune a fi menţionat - în raport de aprecierile finale ale recurentei interveniente accesorii, faptul că dreptul pozitiv nu împiedică formularea unei cereri de revendicare a unui bun aflat în patrimoniul unei persoane juridice, efectele admiterii unei astfel de cereri formulate fiind de asemenea, prevăzute legal şi neputând fi asimilate, astfel cum în mod nelegal invocă recurenta intervenientă, unei naţionalizări a bunului revendicat.

În egală măsură, Înalta Curte notează şi că revendicarea unui bun este guvernată de reguli statornicite de dreptul pozitiv naţional, reguli care se verifică în raport de situaţia concretă a bunului revendicat, neputându-se aşadar, realiza o generalizare în sensul invocat de această recurentă intervenientă în finalul cererii sale de recurs.

7. Înalta Curte constată că inclusiv cererea intervenientei accesorii C. S.A., întemeiată cvasiunanim pe aceleaşi critici invocate în recursurile pârâtei şi al celeilalte interveniente accesorii, a fost analizată în considerentele anterioare expuse în prezenta decizie civilă de recurs, astfel încât ea s-a impus a fi respinsă ca nefondată, în temeiul argumentelor deja prezentate (acestea nemaifiind reluate şi la acest punct, pentru evitarea repetiţiei inutile) şi raportat totodată, şi la soluţia de respingere a recursului promovat de pârâta S.C. A. ca nefondat.

În raport de criticile concrete realizate de intervenienta accesorie C. S.A. prin punctul său de vedere depus în recurs, se mai impun şi următoarele precizări:

În primul rând, hotărârea recurată nu este contradictorie, deoarece este real că în cauză nu s-a formulat nici un capăt de cerere privind constatarea faptului că bunul litigios constituie obiect al dreptului de proprietate publică al intervenientului Statul Român, însă constatarea apartenenţei imobilului la domeniul public a fost realizată în cadrul soluţionării excepţiei de nelegalitate promovate de intervenientul principal şi subsecvent, a capătului de cerere de revendicare formulat de acelaşi intervenient principal Statul Român, capăt de cerere care a fost admis de curtea de apel în forma enunţată în dispozitiv, dispozitiv care se întregeşte cu considerentele care îl explicitează.

De asemenea, argumentaţia curţii de apel nu suferă de deficienţa contradictorialităţii nici din perspectiva raţionamentului relativ stabilirii apartenenţei bunului litigios la domeniul public al intervenientului principal, indicarea de către curtea de apel a clasării imobilului prin Ordinul Ministerului Culturii şi Cultelor nr. 2314/2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizate şi a Listei monumentelor istorice dispărute, drept monument istoric şi de arhitectură de interes naţional, reprezentând în economia deciziei recurate, un argument suplimentar celui din paragraful imediat precedent al curţii de apel privitor la constatarea uzului public al imobilului, în referire atât la perioada anterioară anului 1989, cât şi ulterioară. De altfel, invocatul caracter contradictoriu al acestor considerente este înlăturat prin caracteristica lor de complementaritate, nicidecum de incongruenţă.

Înalta Curte a ilustrat pe larg în decizia prezentă de recurs, legalitatea soluţiei instanţei de apel inclusiv din perspectiva cronologiei actelor normative în domeniu, considerentele acolo evidenţiate fiind de natură a ilustra inexistenţa vreunei contradictorialităţi în sensul imputat de această intervenientă accesorie.

De asemenea, contrar aserţiunilor aceleiaşi părţi procesuale, instanţa de apel a examinat legalitatea ultimelor două acte administrative contestate, în limitele impuse de mijlocul procedural al excepţiei de nelegalitate, nelegalitatea actelor juridice respective fiind raportată atât la dispoziţiile Legii nr. 15/1990, cât şi la celelalte acte normative în vigoare la data emiterii lor, potrivit considerentelor deja prezentate supra de instanţa de recurs. Împrejurarea că sensul dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 urmărit de legiuitorul din 1990 a fost decelat de instanţa de apel prin trimitere inclusiv la acte normative ulterior adoptate, potrivit raţionamentului juridic impus chiar de Curtea Constituţională în deciziile sale menţionate anterior, nu a însemnat o aplicare retroactivă a acelor prevederi legale sau constituţionale, astfel cum instanţa de recurs a argumentat deja.

În egală măsură, analiza conformării respectivelor acte administrative contestate cu prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 a impus în mod evident şi necesar din punct de vedere logico - juridic, cercetarea aspectului dacă bunul litigios făcea parte din patrimoniul societăţii nou înfiinţate, ceea ce presupunea decelarea proprietarului şi a modului legal/nelegal de dobândire a bunului de către unitatea economică de stat.

De asemenea, Înalta Curte, distinct de cele ilustrate supra cu privire la H.G. nr. 1041/1990 privind înfiinţarea societăţilor comerciale pe acţiuni în turism şi la Ordinul nr. 173/28.09.1990 al Ministerului Comerţului şi Turismului, mai notează - din perspectiva aserţiunilor intervenientei accesorii din recurs C. S.A. relative capătului de cerere de intervenţie principală privind revendicarea - faptul că nici unul dintre aceste două acte administrative ilustrate nu atestă dreptul de proprietate asupra imobilului litigios al recurentei pârâte.

Astfel, H.G. nr. 1041/1990 atestă înfiinţarea societăţilor comerciale pe acţiuni în turism, ca persoane juridice, fără a ilustra în Anexa sa (depusă de recurenta pârâtă la dosar fond, vol. II) decât valoarea capitalului social al recurentei pârâte, nefiind indicat imobilul litigios şi cu atât mai puţin dreptul de proprietate al societăţii asupra acestuia. Mai mult, în cadrul art. 5 din hotărârea de guvern se precizează în mod expres, posibilitatea modificării chiar a capitalului social în funcţie de evaluarea patrimoniului care urma a se finaliza până la data de 1 decembrie 1990.

De asemenea, Ordinul nr. 173/28.09.1990 al Ministerului Comerţului şi Turismului (depus de recurenta pârâtă la dosar fond, vol. II) vizează exclusiv numirea unor persoane prevăzute în lista anexă care face parte integrantă din ordin, în consiliile de administraţie ale societăţilor comerciale pe acţiuni, stabilind că încadrarea în grupa de ramuri, gradul de organizare şi nivelele de salarizare se vor stabili conform legislaţiei în vigoare, fiind menţionate şi direcţiile care urmau a aduce la îndeplinire ordinul.

Aşadar, ordinul vizează doar desemnarea unor persoane în consiliile de administraţie ale societăţilor comerciale, precum şi faptul că încadrarea în grupa de ramuri, gradul de organizare şi nivelele de salarizare se vor stabili conform legislaţiei în vigoare, astfel încât menţiunile din anexa la ordin fiind şi trebuind a fi arondate acestui obiect stabilit al ordinului emis şi nu extrapolate la aspecte asupra cărora nu s-a dispus prin ordin.

Drept urmare, se observă că singurele acte administrative care ilustrează dreptul de proprietate determinat al recurentei pârâte S.C. A. asupra imobilului litigios sunt Ordinul Ministrului Turismului nr. 154/26.04.1991 (poziţia 10 din anexă) şi Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/1994 în ce priveşte suprafaţa de 5002 mp aferentă imobilului "B.", acte administrative a căror nelegalitate a fost însă constatată.

Contrar aserţiunii acestei interveniente accesorii, se observă şi că instanţa de apel a ilustrat în cadrul deciziei recurate, titlul de proprietate al intimatului intervenient principal Statul Român:

"În ceea ce îl priveşte pe intervenientul principal, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, în anul 1965 acesta şi-a întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, cu titlu de expropriere, existând aşadar o dobândire a acestui bun printr-unul din modurile reglementate de lege" sau:

"astfel cum s-a menţionat anterior, cu privire la imobilul în litigiu Statul român deţinea un titlu în baza căruia şi-a înscris dreptul său de proprietate în anul 1965, respectiv cu titlu de naţionalizare", titlu opus celui exhibat de recurenta pârâtă.

De altfel, instanţa de recurs notează faptul că însăşi recurenta pârâtă a menţionat relevant sub acest aspect punctual, inclusiv în cadrul concluziilor scrise, următoarele:

"Prin urmare, Statul Român a avut doar în proprietate acest imobil, condiţie de altfel necesară includerii lui în patrimoniul societăţii nou înfiinţate ca urmare a privatizării O.N.T. Carpaţi Braşov, prin aducerea lui ca aport în natură (...)".

8. Recursul reclamantului nu poate fi primit, el fiind nefondat.

Astfel, reamintind că în temeiul art. 488 şi al art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de recurs exercită un control exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită definitiv de către instanţa de apel şi având în vedere totodată, faptul că apartenenţa unui bun la domeniul public sau privat reprezintă o chestiune de fapt, de evaluare a probelor administrate cauzei, astfel cum s-a ilustrat supra, Înalta Curte constată că în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, curtea de apel a reţinut următoarele:

"Aşadar, orice drept de proprietate ar fi avut Mun. Braşov asupra imobilului în litigiu, acesta s-a stins în mod definitiv ca urmare a exproprierii şi trecerii acestui imobil în proprietatea Statului, soluţie confirmată de către instanţele competente de la acea dată.

În ce priveşte includerea acestui imobil în Anexa la H.G. nr. 972/2002 de atestare a domeniului public al Mun. Braşov, se constată faptul că în cuprinsul tabelului inventar depus la dosar se regăsesc mai multe imobile sub denumirea de "cetăţuie" dar nici unul nu apare înscris cu nr. top x, pentru a se putea susţine că este vorba chiar de imobilul în litigiu".

Aşadar, întrucât instanţa de apel a reţinut că nu rezultă că bunul litigios aparţine domeniului public al unităţii administrativ - teritoriale Municipiul Braşov şi că H.G. nr. 972/2002 nu poate constitui astfel, un titlu de proprietate pentru recurentul reclamant, titlu pe care l-a recunoscut intimatului intervenient principal Statul Român, rezultă că întreg ansamblul criticilor dezvoltate de acest recurent în direcţia recunoaşterii dreptului său de proprietate publică asupra imobilului litigios nu poate fi primit, criticile fiind grefate pe premisa apartenenţei imobilului la domeniul public al recurentului reclamant, premisă însă, neîntrunită în cauză, astfel cum s-a ilustrat.

Astfel cum am argumentat supra, instanţa de recurs nu poate, date fiind limitele expuse ale controlului său jurisdicţional exclusiv de legalitate, să procedeze la reevaluarea chestiunii determinării categoriei domeniale concrete căreia îi aparţine bunul litigios.

În egală măsură, constatarea inexistenţei titlului pârâtei intimate S.C. A., ca urmare a constatării nelegalităţii actelor administrative care configurau acest titlu exhibat, nu este de natură nici juridic, nici logic, să înlăture constatarea factuală a curţii de apel asupra inexistenţei titlului de proprietate al recurentului reclamant asupra aceluiaşi bun litigios.

Întrucât solicitarea dezvoltată cu multiple argumente, de reformare a soluţiei date de instanţa de apel capetelor de cerere accesorii primului capăt al cererii de chemare în judecată formulate de reclamant, se întemeiază pe premisa admiterii acestui prim capăt de cerere, premisă care nu este întrunită, date fiind considerentele expuse în paragrafele precedente, rezultă atunci că nici această solicitare vizând capetele de cerere accesorii nu este fondată, criticile formulate în această direcţie de recurentul reclamant neputând fi aşadar, primite de instanţa de recurs.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Curtea va respinge ca nefondate, recursurile promovate, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nedeterminând reformarea deciziei civile recurate, astfel cum s-a expus, respingând pe cale de consecinţă şi cererea de intervenţie formulată de intervenienta C. S.A., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Municipiul Braşov prin Primar, de pârâta S.C. A. şi de intervenienta accesorie S.I.F. Muntenia S.A. împotriva deciziei nr. 1067/Ap din 14 iunie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Respinge cererea de intervenţie formulată de intervenienta C. S.A., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2022.