Bank's delictual liability claim against employees and third party dismissed as inadmissible due to exclusive application of contractual labor law

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, la 19 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., obligarea acestora la repararea prejudiciilor produse prin acordarea creditelor, după cum urmează: în solidar, la plata sumei de 840.186,31 RON, reprezentând prejudiciul produs prin faptele săvârşite în privinţa acordării creditului către S.C. E. S.R.L., conform contractului de credit nr. x/25.04.2008; în solidar, la plata sumei de 985.286,14 RON, reprezentând prejudiciul produs prin faptele săvârşite în privinţa creditului acordat S.C. F. S.R.L., prin contractul de credit nr. x/10.12.2008; în solidar, la plata sumei de 776.714,49 RON, faţă de creditul acordat S.C. G. S.R.L., prin contractul nr. x/6.11.2008; în solidar, la plata sumei de 605.359,10 RON, faţă de creditul acordat prin contractul nr. x/18.12.2008; în solidar, la plata sumei de 839.697,22 RON faţă de creditul acordat S.C. H. S.R.L., prin contractul nr. x/22.12.2008; în solidar, la plata sumei de 562.643,31 RON, faţă de creditul acordat S.C. I. S.R.L., prin contractul nr. x/31.12.2008; în solidar, la plata sumei de 669.713,04 RON, faţă de creditul acordat S.C. J. S.R.L. prin contractul nr. x/21.02.2009; în solidar, la plata sumei de 862.518,34 RON, faţă de creditul acordat S.C. K. S.R.L. prin contractul nr. x/2009; în solidar, la plata sumei de 1.102.095,96 RON, faţă de creditul acordat S.C. L. S.R.L. prin contractul nr. x/16.02.2009; în solidar, la plata sumei de 1.459.896,98 RON, faţă de creditul acordat S.C. M. S.R.L., prin contractul nr. x/31.10.2008; în solidar, la plata sumei de 1.524.414,93 RON, faţă de creditul acordat S.C. N. S.R.L., prin contractul nr. x/6.02.2009; pârâta B. la plata sumei de 970.405,23 RON, faţă de creditul acordat S.C. O. S.R.L., prin contractul nr. x/26.08.2008; pârâta C., la plata sumei de 1.533.811,47 RON, faţă de creditul acordat S.C. P. S.R.L., prin contractul nr. x/27.02.2009; la plata accesoriilor aferente creditelor, care trebuiau să fie încasate de bancă potrivit contractelor; la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864 (art. 1349 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009).

Pârâtele B. şi C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată. Ulterior, prin notele de şedinţă depusă la 16 mai 2019, pârâtele au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, arătând că au fost angajate în baza unor contracte individuale de muncă şi că, în temeiul art. 254 din Codul muncii, pagubele produse angajatorului sunt reglementate de principiile răspunderii civile contractuale.

2. Sentinţa Tribunalului Braşov

Prin sentinţa nr. 219/S din 24 octombrie 2019, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, acţiunea civilă formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D..

3. Decizia Curţii de Apel Braşov în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 270/AP din 17 martie 2020, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu intimaţii B., C. şi D., împotriva sentinţei nr. 219/S din 24 octombrie 2019, pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, pe care a anulat-o; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de fond.

4. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 1311 din 10 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâtele B. şi C. împotriva deciziei nr. 270/AP din 17 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Braşov sub nr. x/2018*

5. Decizia Curţii de Apel Braşov în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1214 din 12 octombrie 2021, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., împotriva sentinţei nr. 219/S din 24 octombrie 2019 a Tribunalul Braşov, secţia I civilă; a obligat pe apelantă să achite intimatelor B. şi C. câte 2.480 RON fiecăreia, cu titlu de cheltuieli de judecată.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1214 din 12 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a formulat recurs reclamanta A. S.A..

Solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, recurenta a susţinut că hotărârea atacată încalcă autoritatea de lucru judecat şi este dată cu aplicarea greşită a legii, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

A arătat că instanţa de apel a apreciat greşit că acţiunea este inadmisibilă motivat de faptul că răspunderea civilă este contractuală în cazul intimatelor B. şi C. şi delictuală în cazul intimatului D., context în care răspunderea celor trei intimaţi nu este solidară.

A susţinut că cererea de chemare în judecată derivă dintr-un proces penal, dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Braşov, în cadrul căruia instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. A arătat că, în analiza acţiunii civile, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 19 alin. (1) C. proc. pen. care prevăd că răspunderea persoanelor responsabile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale este răspunderea civilă delictuală, iar fapta ilicită este fapta care face obiectul acţiunii penale.

Invocând dispoziţiile art. 28 alin. (1) din acelaşi act normativ, recurenta a menţionat că, în ceea ce priveşte cadrul procesual al acţiunii civile prevăzute de art. 27 alin. (2) C. proc. pen., acesta a fost stabilit în procesul penal în care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată, iar probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile.

A învederat că în dosarul penal s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat existenţa faptei cauzatoare de prejudiciu, respectiv acordarea creditelor în mod nelegal, precum şi persoanele care au săvârşit-o, respectiv intimaţii B., C. şi D..

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. prin nerespectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale, reţinând că intimatele pot răspunde faţă de aceasta doar contractual, în baza relaţiilor de muncă pe care le-au avut părţile.

Pornind de la acest aspect, a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit regulile de opţiune între acţiunea în răspundere contractuală şi cea în răspundere delictuală, concluzionând că, atunci când între părţi a existat un contract din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se recurgă la răspunderea civilă delictuală.

A mai arătat că, din perspectiva răspunderii civile contractuale, ar putea răspunde doar intimatele B. şi C., deşi în dosarul penal s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că printre persoanele care au săvârşit fapta ilicită se numără şi intimatul D.. A susţinut că, în cazul acestuia, curtea a confirmat că se poate angaja răspunderea civilă delictuală, aspect ce denotă că faptele ilicite săvârşite de intimaţi sunt diferite, iar această împrejurare contravine prevederilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

Recurenta a învederat că dispoziţiile art. 27 alin. (2) şi ale art. 28 alin. (1) C. proc. pen. nu instituie obligaţia ca fapta din dosarul penal să constituie infracţiune, ci, dimpotrivă, aceste texte de lege reglementează situaţia acţiunii civile lăsate nesoluţionate în procesul penal, chiar în cazurile de achitare şi de încetare a procesului penal.

Toate aceste aspecte demonstrează că acţiunea prevăzută de art. 27 alin. (2) C. proc. pen. are o reglementare distinctă, pe tărâm delictual, fiind de fapt o reluare a procesului civil din dosarul penal (soluţionat, prin achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.), în faţa instanţei civile, aspect ce se desprinde şi din motivarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 690 din 20 octombrie 2015, nr. 257 din 26 aprilie 2017 şi nr. 212 din 2 iunie 2020.

Recurenta a afirmat că fapta ilicită este unică şi imputabilă deopotrivă celor trei intimaţi, motiv pentru care aceştia sunt ţinuţi, în solidar, la despăgubiri, conform dispoziţiilor art. 1003 din C. civ. de la 1864 şi a celor prevăzute de art. 1382 din C. civ.. În acest context, a apreciat că este greşit argumentul instanţei de apel care se referă la faptul că răspunderea intimaţilor nu este solidară.

A susţinut că instanţa de apel a exclus regula solidarităţii răspunderii civile fără a arăta care este norma de drept care consacră excepţia de la această regulă şi care se aplică în cazul de faţă.

Recurenta a afirmat că este greşită aprecierea instanţei de apel, în sensul că acţiunea este inadmisibilă faţă de intimatul D., având în vedere că răspunderea celor trei intimaţi nu este solidară întrucât este diferită.

A menţionat că acţiunea nu poate fi considerată inadmisibilă doar pentru faptul că răspunderea acestui intimat nu este solidară în ceea ce priveşte repararea prejudiciului. Consideră că, şi în situaţia în care nu s-ar aplica principiul solidarităţii răspunderii civile, judecarea cauzei se poate face în măsura în care intimatul D. este răspunzător faţă de recurentă pentru fapta ilicită săvârşită, fiind necesară, însă, cercetarea fondului pentru analizarea acestui aspect.

7. Apărările formulate în cauză

La 31 ianuarie 2022, intimatele B. şi C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Intimatul D. nu a formulat întâmpinare.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 9 iunie 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1214 din 12 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi a fost fixat termen de judecată la 13 octombrie 2022, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a imputat instanţei de apel nerespectarea dispoziţiilor art. 28 alin. (1), raportat la art. 19 alin. (1) C. proc. pen. şi aplicarea greşită a regulilor de opţiune între acţiunea în răspundere contractuală şi cea în răspundere delictuală, cu consecinţa menţinerii soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

În cauza dedusă judecăţii, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., obligarea acestora la repararea, în solidar, a prejudiciilor produse prin acordarea unor credite, cu încălcarea atribuţiilor de serviciu, precum şi la plata accesoriilor aferente creditelor, care trebuiau să fie încasate de bancă potrivit contractelor, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. de la 1864 vizând răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Ca atare, încă de la formularea acţiunii, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a invocat săvârşirea de către intimaţii-pârâţi a unor fapte ilicite în legătură cu atribuţiile de serviciu, în urma cărora i-a fost cauzat prejudiciul a cărui reparare o solicită prin prezenta acţiune, chiar dacă nu a indicat normele materiale din Codul muncii, ci pe cele privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Pornind de la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapele procesuale anterioare, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că pârâtele B. şi C. au avut calitatea de angajate ale reclamantei la data încheierii contractelor de împrumut faţă de care au fost formulate pretenţiile în cauză, acestea desfăşurându-şi activitatea în baza contractelor individuale de muncă.

Instanţele fondului au mai reţinut că, prin decizia penală nr. 744 din 21 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, au fost admise apelurile declarate de B. şi C., fiind extinse efectele apelurilor şi în legătură cu inculpatul D., a fost desfiinţată sentinţa atacată în ceea ce priveşte soluţia de condamnare pentru infracţiunea de abuz în serviciu, au fost achitaţi inculpaţii, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. şi a fost lăsată nesoluţionată latura civilă a cauzei.

În acest caz, partea civilă are la îndemână remediul procedural reglementat de art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia:

"Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiunea la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesul penal pot fi folosite în faţa instanţei civile."

Statuând că partea interesată se poate adresa instanţei civile pentru soluţionarea acţiunii civile rămase nesoluţionate în procesul penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicţia civilă de drept comun, guvernată de normele C. civ. şi ale C. proc. civ.

Concluzia se impune în considerarea obiectului acţiunii civile din procesul penal care, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) C. proc. pen., constă în tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Însă, în doctrina şi jurisprudenţa dezvoltate în urma aplicării normelor vechiul C. civ., în ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., s-a apreciat că aplicabilitatea regulilor răspunderii civile delictuale este condiţionată de constatarea că fapta săvârşită este şi infracţiune, doar în acest caz fiind permisă reclamantului alegerea între invocarea regulilor răspunderii delictuale ori contractuale, răspunderea delictuală alcătuind dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator.

Răspunderea contractuală fiind o răspundere specială în raport cu cea delictuală, care constituie dreptul comun în materie, în cazul în care între părţi a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, reclamantul are deschisă calea răspunderii contractuale, nefiind admisibilă o acţiune mixtă, care să cumuleze cele două responsabilităţi.

Cum răspunderea contractuală reprezintă excepţia, iar răspunderea delictuală regula, prin aplicarea principiului specialia generalibus derogant, părţilor unui contract nu le este permis a opta pentru aplicarea regulilor răspunderii delictuale atunci când diferendul derivă din contract.

Potrivit art. 254 alin. (1) Codul muncii "Salariatii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor."

În lumina Codului Muncii, răspunderea materială a salariaţilor este o formă de răspundere patrimonială specifică, în baza căreia salariatul este obligat a repara prejudiciul efectiv produs angajatorului său în timpul executării contractului de muncă printr-o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie şi în legătură cu munca sa, astfel, răspunderea materială apărând ca o formă de răspundere contractuală deoarece obligaţia salariatului îşi găseşte izvorul în însuşi contractul său de muncă.

Drept urmare, în raport de situaţia particulară din speţă, instanţele de fond aveau obligaţia aplicării în cauză a normelor ce reglementează răspunderea contractuală, în speţă, dispoziţiile de drept material din Codul muncii şi legislaţia conexă acesteia (Legea nr. 62/2011), faţă de intimatele B. şi C. a căror răspundere patrimonială îşi are izvorul în contractul individual de muncă încheiat între salariat şi angajator.

Faţă de cele deja arătate, nu se poate reţine o nesocotire a dispoziţiilor legale invocate de către recurentă, respectiv art. 28 alin. (1) C. proc. pen., având în vedere că, analizând dacă există un fine de neprimire a acţiunii în pretenţii formulate în cauză pentru recuperarea pagubei invocate, instanţa de apel a constatat că raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală este cel de la general la special, astfel încât, numai dacă nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale operează răspunderea civilă delictuală, şi doar în măsura în care s-a săvârşit o faptă ilicită culpabil.

Cum noţiunea de inadmisibilitate vizează efectul spre care se tinde, respectiv o modalitate de respingere a cererii, instanţa de apel a reţinut în mod corect că exista un fine de neprimire a unei acţiuni prin care angajatorul încearcă repararea prejudiciul încercat, pretins a fi fost cauzat prin faptele fostului angajat, prin raportare la prevederile răspunderii civile delictuale.

În privinţa intimatului D., care nu a avut calitatea de angajat al recurentei, instanţa de apel a reţinut că, deşi reclamanta are împotriva acestuia o acţiune în răspundere civilă delictuală, inadmisibilitatea acţiunii este determinată de faptul că s-a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata sumelor indicate în cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care răspunderea ce poate fi angajată este diferită (patrimonială contractuală pentru intimatele B. şi C. şi delictuală pentru intimatul D.).

Se reţine că, în cazul răspunderii civile delictuale, debitorii se află într-un raport de solidaritate pasivă faţă de creditor. Această concluzie are la bază prevederile art. 1003 C. civ. de la 1864, conform cărora, atunci când delictul este imputat mai multor persoane, acestea răspund solidar pentru despăgubire, iar solidaritatea presupune posibilitatea creditorului de a pretinde întregul debit de la oricare dintre debitori, având căderea să aleagă, în mod discreţionar, pe oricare dintre debitori pentru a obţine întreaga sumă, numai debitorii putând, eventual, ulterior să se îndrepte împotriva celorlalţi pentru a obţine cota-parte dorată de fiecare.

Referitor la răspunderea intimaţilor pârâţi, un alt principiu adoptat în practica judecătorească este acela potrivit căruia nu este posibilă nicio combinare, în cadrul unei acţiuni mixte, a regulilor aplicabile răspunderii civile delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale, după cum nu este posibil nici să se apeleze, în subsidiar, la răspunderea delictuală, după ce a fost utilizată acţiunea contractuală pentru a obţine despăgubiri.

Astfel, în concordanţă cu cele statuate pe cale jurisprudenţială, instanţa de apel a apreciat, în mod legal, că nu poate face aplicarea principiului solidarităţii, astfel cum a solicitat reclamanta prin cererea introductivă de instanţă, având în vedere că pentru intimatele B. şi C. nu se poate stabili o răspundere civilă delictuală.

În acest context, faţă de soluţia adoptată de curte şi validată de instanţa de control judiciar, critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu s-a raportat la autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul penal nr. x/2013 al Tribunalului Braşov, din perspectiva art. 27 şi 28 C. proc. civ., nu subzistă, întrucât, apreciază Înalta Curte, în apel nu s-a procedat la examinarea fondului litigiului, respectiv la evaluarea pretenţiilor deduse judecăţii, instanţa de judecată reţinând un fine de neprimire a cererii reclamantei.

De asemenea, nu se impune a fi analizată nici critica recurentei ce vizează existenţa faptei ilicite, în condiţiile în care, conform celor expuse anterior, pretenţiile reclamantei nu pot face obiectul examinării din perspectiva normelor ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

În raport de considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 488 pct. 8 din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursului declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1214 din 12 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1214 din 12 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 octombrie 2022.

Cu opinie separată în sensul admiterii recursului, casării deciziei recurate şi a hotărârii de primă instanţă şi trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În opinie separată, instanţa de recurs apreciază că sunt fondate criticile recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. referitoare la interpretarea şi aplicarea în cauză a prevederilor art. 27 alin. (2) şi art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

În acest sens se constată că cererea dedusă judecăţii reprezintă latura civilă, rămasă nesoluţionată în urma finalizării litigiului penal cu pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală.

S-a reţinut de către instanţa penală că numitele B. şi C., angajate ale reclamantei, aflate într-o conivenţă frauduloasă cu o terţă persoană, numitul D., au acordat, prin mijlocirea terţului, credite cu încălcarea normativelor bancare ce reglementau criteriile de eligibilitate. Instanţa penală a constatat că faptele reţinute în sarcina acestor persoane, condamnate în primă instanţă, nu constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, dată fiind intervenţia, pe parcursul derulării procesului penal, a deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, cu argumentul că norma încălcată nu are forţa juridică a unei legi, ci reprezintă o normă bancară ce reglementează principii de creditare.

Recurenta a susţinut că situaţia de fapt a fost stabilită în dosarul penal şi că hotărârea instanţei penale în ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, nefiind necesar ca aceasta să constituie o infracţiune. Pornind de la această premisă, în aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., instanţă civilă era obligată să analizeze îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâţilor.

Aserţiunea recurentei este fondată având în vedere faptul că procesul civil pendinte a fost pornit în cadrul fixat de dispoziţiile art. 27 şi 28 C. proc. pen., instanţa penală de apel lăsând nesoluţionată acţiunea civilă alăturată celei penale, astfel cum impun prevederile art. 25 alin. (5) C. proc. pen. în situaţia pronunţării unei soluţii de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei ce face obiectul acţiunii penale.

Prin urmare, reclamanta nu a învestit instanţa civilă cu o cerere de recuperare a prejudiciului produs printr-o faptă ilicită nouă, ci chiar cu pretenţiile pentru care s-a constituit anterior parte civilă, respectiv cu acte şi fapte materiale ce au constituit obiectul acţiunii penale, dar care nu au mai fost considerate elemente materiale ale infracţiunii de abuz în serviciu, în urma controlului de constituţionalitate prin care s-a atribuit o altă interpretare textului de lege.

Statuând că partea civilă se poate adresa instanţei civile pentru soluţionarea acţiunii în răspundere delictuală rămase nesoluţionate în procesul penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicţia civilă de drept comun guvernată de normele de drept substanţial în materia răspunderii civile delictuale ale C. civ. şi dispoziţiile de drept procesual ale C. proc. civ.

În aceste condiţii, având în vedere că achitarea nu a avut în vedere inexistenţa faptelor, revine instanţei civile obligaţia de a stabili caracterul ilicit al acestor fapte, astfel cum au fost reţinute în decizia de achitare, coroborat cu verificarea îndeplinirii celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.

Potrivit deciziei de casare pronunţate în primul ciclu procesual, instanţa de apel, în rejudecare, a avut a statua dacă reclamanta are un drept de opţiune între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea patrimonială sau era obligată să acţioneze în baza art. 254 Codul muncii şi, totodată, să verifice caracterul solidar sau conjunct al răspunderii celor două angajate şi a terţului în producerea prejudiciului pretins de bancă.

În acest sens, instanţa de apel a apreciat că prevalează principiul răspunderii patrimoniale, care este o răspundere izvorâtă din contractul de muncă al pârâtelor, posibilitatea de opţiune existând doar în situaţia în care fapta săvârşită este infracţiune. De asemenea, a constatat că pentru pârâtele B. şi C., nu se poate stabili o răspundere delictuală şi că nu există solidaritate pasivă atunci când răspunderea civilă ce poate fi angajată este diferită. Pentru acest motiv, a considerat că şi acţiunea formulată împotriva celui de-al treilea pârât, D. este inadmisibilă, acesta neputând fi obligat la suportarea integrală a sumelor pretinse de apelantă.

În opinie separată, instanţa de recurs consideră că interpretarea potrivit căreia legea civilă nu ar permite un drept de opţiune între răspunderea patrimonială şi cea civilă delictuală decât în situaţia în care fapta imputată a constituit o infracţiune, este corectă doar în măsura în care nu duce la concluzia că acest drept devine exigibil exclusiv la momentul epuizării jurisdicţiei penale, care statuează asupra condiţiilor de existenţă ale unei infracţiuni. De asemenea, nu se poate aprecia că răspunderea patrimonială este prioritară în toate cazurile în care fapta ilicită este săvârşită în contra intereselor angajatorului de un salariat care se prevalează de avantajele conferite de funcţia sa, fără a se opera vreo distincţie în raport de situaţiile concrete în care se invocă concursul dintre formele de răspundere.

O astfel de distincţie este necesară, întrucât răspunderea contractuală în general şi cea patrimonială, în special, sunt guvernate de o serie de particularităţi ce izvorăsc din clauzele contractului individual de muncă şi reglementările specifice raportului juridic de muncă sau din regimul de drept comun al răspunderii contractuale (precum existenţa unor clauze de limitare a răspunderii sau caracterul conjunct şi nu solidar al acesteia) şi nu pot acoperi acele situaţii în care fapta ilicită este comisă în circumstanţe ce excedează simplei neexecutări culpabile a contractului individual de muncă.

Prin urmare, în lipsa unei interdicţii exprese şi raportat la circumstanţe factuale determinate, angajatorul are un drept de opţiune în privinţa căii de urmat pentru recuperarea prejudiciului, drept pe care, în cauză, l-a şi exercitat la momentul la care s-a constituit parte civilă în procesul penal pornit împotriva persoanelor învinuite de săvârşirea unei infracţiuni prin care i s-a produs un prejudiciu patrimonial, între care se află şi proprii salariaţi.

Faptul că procesul penal nu s-a finalizat cu o soluţie de condamnare nu poate desfiinţa retroactiv valabilitatea căii alese pentru recuperarea prejudiciului, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat, pentru soluţia de achitare pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, acţiunea în răspundere civilă delictuală asociată acţiunii penale şi rămasă nesoluţionată la instanţa penală, continuă în faţa instanţei civile, fără ca elementele sale constitutive, respectiv părţi, obiect şi cauză, să fie modificate, legea procesual penală făcând vorbire despre aceeaşi acţiune.

Chiar dacă pârâtele au deţinut calitatea de angajate ale reclamantei, săvârşirea faptelor cercetate fiind facilitată de funcţia deţinută la societatea bancară, angajatorul a apreciat că manoperele ilicite pe care acestea le-au efectuat şi prin care i-au produs prejudicii patrimoniale, excedează unei simple încălcări culpabile a unor obligaţii de serviciu asumate în executarea contractului de muncă, existând indiciile săvârşirii unei infracţiuni, motiv pentru care a solicitat concursul forţei publice a statului pentru a stabili dacă încălcarea legii prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi a continuat această procedură în faţa instanţei civile, potrivit dispoziţiilor procesual penale.

Or, odată ce angajatorul a optat pentru o acţiune în răspundere civilă delictuală alăturată procesului penal, considerând că prejudiciul provine din săvârşirea unei infracţiuni, devine redundantă iniţierea unei proceduri paralele de recuperare a aceluiaşi prejudiciu.

Prin urmare nu i se poate imputa reclamantei o culpă procesuală în alegerea greşită a normelor legale incidente şi faptul că nu a promovat o acţiune în răspundere patrimonială în locul celei delictuale, opţiunea sa fiind justificată de gravitatea faptelor imputate mai multor persoane, dintre care unele nu se află într-un raport contractual cu reclamanta, aflate într-o conivenţă frauduloasă, care au acţionat în vederea eludării cu bună ştiinţă a regulilor de creditare impuse de normativele bancare, a căror răspundere, solidară, excedează limitelor raportului juridic de muncă.

Tocmai imposibilitatea cumulului răspunderii contractuale cu cea delictuală, face ca, pentru faptele săvârşite de cei trei învinuiţi, subsumate unei rezoluţii delictuale unice, dreptul comun aplicabil să fie cel care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Concluzionând, cum reclamanta, în calitate de parte prejudiciată, a acţionat în vederea recuperării prejudiciului conform principiului electa una via şi a optat pentru formularea acţiunii în răspundere civile delictuală la instanţa penală continuată, ulterior, în faţa instanţei civile, aceasta din urmă avea obligaţia de a se pronunţa în limitele cererii pendinte asupra acţiunii civile de drept comun. Admiterea excepţiei de inadmisibilitate, cu efectul unui fine de neprimire, o pune pe reclamantă, care a acţionat în conformitate cu legea procesual penală, în situaţia de a nu-şi mai putea recupera prejudiciul pe calea prevăzută de această lege, în faţa unei instanţe civile.

În consecinţă, în opinie minoritară, soluţia preconizată este de casare a hotărârilor pronunţate în cauză şi de trimitere a cauzei în faţa primei instanţe pentru judecarea pe fond a acţiunii în răspundere civilă delictuală.