Applicability of marital common debt presumptions to concubinage relationships in loan recovery disputes

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la 1 octombrie 2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul A. a solicitat să se dispună obligarea, în solidar, a pârâtelor B. şi S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 44.338,26 €, reprezentând restituire împrumut.

Prin sentinţa nr. 179 din 23 ianuarie 2019 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând instanţa că valoarea pretenţiilor deduse judecăţii este de 206.598,55 RON.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 2714 din 6 decembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. C. S.R.L. şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocate prin întâmpinare.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. şi S.C. C. S.R.L..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 669 A din 20 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei.

A fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea şi au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 22.100,4 €, echivalent în RON la data plăţii.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Au fost obligate intimatele la plata către apelant a sumei de 5.118 RON, cheltuieli de judecată aferente fondului şi a sumei de 1.850 RON, cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 669 A din 20 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtele B. şi S.C. C. S.R.L..

Prin recursul formulat de recurentul-reclamant A. au fost expuse critici din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a deciziei atacate.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 351 C. civ., întrucât reclamantul şi pârâta nu aveau calitatea de soţi la data contractării creditului, motiv pentru care suma împrumutată nu intră sub incidenţa cazurilor expres şi limitativ prevăzute de textul de lege privind datoriile comune ale soţilor.

Aşa cum rezultă din situaţia de fapt, reţinută corect de instanţa de apel, la data contractării creditului de către reclamant, acesta era în relaţii de concubinaj cu pârâtă, fiind căsătorit cu o altă persoană.

Datoriile soţilor se împart în două categorii, respectiv proprii şi comune. Dacă în cazul activului comunităţii legale, legiuitorul prezumă calitatea de bunuri comune (art. 339 C. civ.), excepţia constituind-o bunurile proprii, care sunt expres şi limitativ prevăzute de lege (art. 340 C. civ.), în situaţia pasivului regula se inversează, după cum rezultă din interpretarea normei prevăzute de art. 353 C. civ.

A arătat recurentul-reclamant că suma pe care a împrumutat-o de la D. cu titlu de credit a fost remisă integral pârâtei B., cu titlu de împrumut, şi a fost folosită de aceasta în scop propriu. Totodată, a susţinut că din probele administrate în cauză rezultă că suma de bani a fi fost folosită, parţial, pentru plata avansului pentru achiziţionarea imobilului situat în str. x - care nu este bun comun al părţilor, iar restul pentru modernizarea clinicii deţinute de C. S.R.L..

A mai apreciat recurentul-reclamant că datoria contractată nu reprezintă o datorie comună, astfel cum această noţiune este definită prin dispoziţiile art. 351 C. civ., astfel că suma împrumutată de pârâte se impune a fi restituită integral.

A concluzionat în sensul că regimul juridic aplicabil datoriei contractate de reclamant în timpul concubinajului cu pârâta nu este cel privind datoria comună a soţilor, astfel că în mod greşit instanţa de apel a extins efectul patrimonial şi asupra reclamantului, apreciind că acesta trebuie să suporte jumătate din suma restituită către bancă.

Prin recursul formulat de recurentele-pârâte B. şi S.C. C. S.R.L. au fost expuse critici din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în totalitate a deciziei recurate.

Primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază - argumentele prezentate în conţinutul hotărârii nu fac referire la nicio normă de drept substanţial. Nu există nicio normă juridică de drept civil care să fi fost invocată de instanţa de apel, care să fi fost analizată şi a cărei incidenţă să fie demonstrată în raport cu situaţia de fapt stabilită. Curtea de apel s-a mulţumit să facă trimitere la instituţia răspunderii civile contractuale, arătând doar că în cauză sunt îndeplinite condiţiile acestei instituţii juridice, fără a le enumera şi a indica norma juridică aplicabilă.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Curtea a reţinut în mod nelegal existenţa contractului de împrumut la care face referire intimatul-reclamant.

Clauza prevăzută la art. 6.6. din Actul adiţional nr. x/2007 nu respectă cerinţele ce decurg din conţinutul art. 1.180 alin. (1) C. civ. de la 1864, privitoare la formalitatea "bun şi aprobat", astfel că nu poate veni în sprijinul tezei că ar avea natura juridică a unui împrumut sau că între părţile în proces ar fi existat raporturi juridice caracteristice unui contract de împrumut.

Au apreciat recurentele-pârâte că imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului constatator al contractului de împrumut nu poate fi invocată în raport cu pârâta C. S.R.L., întrucât aceasta este persoană juridică, entitate în privinţa căreia nu se poate concepe sau imagina ipoteza concubinajului sau a unor relaţii de familie. În aceste condiţii, nu sunt admisibile proba cu martori şi cea cu prezumţii, raportat la prevederile art. 1.180 alin. (1) C. civ. de la 1864.

În sprijinul concluziei că nu se poate reţine existenţa unui contract de împrumut au menţionat încetarea contractului de închiriere nr. x/2006 la 31 decembrie 2016, ceea ce a avut drept consecinţă şi încetarea eficacităţii celor două acte adiţionale, întrucât acestea aveau caracter accesoriu, iar accesoriul urmează soarta principalului.

O altă greşeală de judecată a instanţei de apel, în aprecierea recurentelor-pârâte, este aceea a extinderii prezumţiei legale ce decurge din existenţa unor relaţii de familie (de fapt, prezumţia comunităţii de bunuri în cazul persoanelor căsătorite) la situaţia din prezenta cauză, în care avem de a face cu raporturi juridice ce izvorăsc din concubinaj. Nu există un text legal care să permită o asemenea operaţiune, iar prezumţiile legale sunt stabilite prin norme juridice de strictă interpretare şi aplicare.

Are caracterul unei erori grave de judecată şi obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 22.100,4€, în condiţiile în care în materia răspunderii civile contractuale regula este cea a divizibilităţii obligaţiilor, iar nu cea a solidarităţii.

Decizia atacată nu prezintă argumentele de ordin logico-juridic sau raţionamentul în baza căruia instanţa de apel a ajuns la concluzia că recurentele datorează în solidar suma menţionată, câtă vreme intimatul-reclamant a pretins că a împrumutat suma de 89.000€, iar prin acţiune a solicitat plata sumei de cea 44.338 €.

5. Apărările părţilor

La 18 octombrie 2021, recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantelor, ca nefondat, şi obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, în a căror dovedire a depus chitanţă şi factură .

La 22 octombrie 2021, recurentele-pârâte au transmis prin e-mail întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat. Au transmis şi răspuns la întâmpinarea depusă de recurentul-reclamant, reiterând aspectele prezentate în cererea de recurs, solicitând înlăturarea apărărilor formulate de acesta.

6. Procedura de filtrare

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru. În cuprinsul raportului s-a reţinut că recursurile au fost declarate în termenul legal, hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, iar criticile formulate pot fi circumscrise în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 mai 2022, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A., invocată de recurentele-pârâte S.C. C. S.R.L. şi B.. Au fost admise, în principiu, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtele S.C. C. S.R.L. şi B. împotriva deciziei nr. 669 A din 20 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a fixat termen la 6 octombrie 2022, în vederea soluţionării recursurilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere că la termenul de judecată din 6 octombrie 2022, recurentele-pârâte B. şi C. S.R.L. au ridicat excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2019, respectiv sentinţa nr. 666 din 31 ianuarie 2020 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 369 din 5 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori si familie, Înalta Curte în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ. urmează a examina cu prioritate excepţia invocată.

Excepţia autorităţii de lucru judecat este o excepţie de ordine publică, putând fi invocată, în termenii art. 432 C. proc. civ., de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs.

Cum prin derogare de la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., dispozitiile art. 432 teza I din acelaşi cod prevăd că autoritatea de lucru judecat poate fi invocată pentru prima dată înaintea instanţei de recurs, atât de părţi, cât şi de instanţă. Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată."

Prin urmare, cum din dispoziţiile art. 432 C. proc. civ. rezultă că excepţia autorităţii de lucru judecat este de ordine publică, absolută şi peremptorie, susceptibilă de invocare nu doar in limine litis, ci în orice fază procesuală, inclusiv în recurs, Înalta Curte reţine că prin intermediul ei se urmăreşte împiedicarea unei noi judecăţi şi evitarea pronunţării unor soluţii contradictorii, în condiţiile în care obiectivul securităţii juridice şi al ordinii sociale trebuie realizat prin respectarea a ceea ce o instanţă a statuat deja în privinţa raporturilor litigioase dintre părţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului, sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. În acest sens art. 430 alin. (2) C. proc. civ., mai prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Pentru incidenţa excepţiei autorităţii de lucru judecat este necesar a se întruni tripla condiţie, şi anume: a identităţii de părţi, obiect şi cauză. Principiul autorităţii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea unui litigiu soluţionat ce a avut acelaşi obiect, cauză şi aceleaşi părţi, chiar cu poziţii procesuale inversate, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre pronunţată într-un alt litigiu.

Cum legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii este dezlegată în cadrul unui proces, rezultă ca aceasta nu va putea fi nesocotită/contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio) doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, din perspectiva dispoziţiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În litigiul pendinte recurentele-pârâte au invocat efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, consacrat de prevederile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", în raport de hotărârea definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Judecătoria Sector 1 Bucureşti.

Cum în manifestarea sa de excepţie procesuală autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente: de părţi, obiect şi cauză, faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că prin sentinţa civilă nr. 666 din 31 ianuarie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 369 din 5 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori si familie, a fost respins, ca neîntemeiat, capătul 1 din cererea principală, privind predarea de către pârâtă şi pârâta-reclamantă, a exemplarului original al contractului de închiriere către reclamantul-pârât; a respins, ca fiind lipsit de interes, capătul 2 din cererea principală, în ceea ce priveşte solicitarea de obligare a pârâtei-reclamante la plata contravalorii chiriei aferentă lunilor aprilie, iulie şi august; a respins capătul 3 din cererea principală, precizat, ca neîntemeiat; a respins în tot cererea reconvenţională precizată; a respins cererea reclamantului-pârât, de obligare a pârâtei şi a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată şi a respins cererea pârâtei şi a pârâtei-reclamante, de obligare a reclamantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Astfel, din hotărârile enunţate rezultă că prin acţiunea care face obiectul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, reclamantul-pârât A. a chemat în judecată pe pârâta B. şi pe pârâta-reclamantă C. S.R.L., solicitând instanţei obligarea lor la predarea exemplarului original al contractului de închiriere înregistrat la ANAF sub nr. x din 20 martie 2016, obligarea pârâtei-reclamante S.C. C. S.R.L. la plata chiriei aferente lunilor aprilie, iulie, august 2016, precum şi obligarea pârâtei-reclamante la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, str. x, aferentă lunilor ianuarie 2017 - august 2018, respectiv a sumei de 84.044,5 RON, astfel cum a fost precizată.

Cum elementele autorităţii de lucru judecat vizează identitatea de obiect cauză şi de părţi, Înalta Curte faţă de cele expuse, constată că nu există identitate de obiect si cauză între litigiul pendinte şi litigiul soluţionat definitiv în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 666 din 31 ianuarie 2020.

Dacă obiectul acţiunii civile este reprezentat de protecţia dreptului subiectiv civil, iar obiectul litigiului este reprezentat de pretenţia concretă pe care instanţa trebuie să o analizeze şi să o judece, cauza reprezintă scopul avut în vedere la momentul reclamării dreptului sau a interesului legitim dedus judecăţii, ori, după caz, cel vizat prin intermediul apărării exercitate de parte.

Identitatea de cauză (eadem causa petendi) priveşte fundamentul (actul sau faptul juridic ori material) pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin intermediul acţiunii, împreună cu împrejurările de fapt care au generat înaintarea acţiunii. Cauza cererii nu se confundă cu dreptul subiectiv civil ori de altă natură a cărui valorificare se urmăreşte prin demersul judiciar, ea fiind reprezentată de titlul, de izvorul dreptului respectiv. Astfel pot exista atâtea acţiuni câte cauze de obligaţii sunt, după cum în materia drepturilor reale există tot atâtea acţiuni câte temeiuri ale dreptului pot fi invocate.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că în litigiul pendinte, reclamantul A. a investit instanţa cu o acţiune în răspundere contractuală, rezultată dintr-un contract de împrumut, solicitând obligarea, în solidar, a pârâtelor B. şi S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 44.338,26 €, cu titlu de împrumut nerestituit.

Or, prin acţiunea care face obiectul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, aşa cum s-a arătat deja, reclamantul-pârât A. a solicitat obligarea pârâtelor la predarea exemplarului original al contractului de închiriere înregistrat la ANAF sub nr. x din 20 martie 2016, obligarea pârâtei-reclamante S.C. C. S.R.L. la plata chiriei aferente lunilor aprilie, iulie, august 2016, precum şi obligarea pârâtei-reclamante la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, str. x, aferentă lunilor ianuarie 2017 - august 2018, respectiv a sumei de 84.044,5 RON,

Prin urmare, din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că între cele două litigii nu există identitate nici de cauză şi nici de obiect, nefiind incidente dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de recurentele pârâte urmează a fi respinsă.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de recurentele-pârâte la termenul de judecată din 6 octombrie 2022, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi calificate drept veritabile excepţii, ci constituie critici cu privire la legalitatea hotărârilor pronunţate de instanţele de fond, în condiţiile în care acestea nu au fost deduse analizei prin cererea de recurs, aşa cum impun dispoziţiile art. 487 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care, nefiind invocate prin cererea de recurs, aceste excepţii nu pot constitui obiect al controlului de legalitate cu care este învestită instanţa de recurs.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate aduse de recurenţi hotărârii instanţei de apel, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi anume: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Întrucât motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil, prevăzută de art. 21 din Constituţie şi, respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a analizat raporturile juridice dintre părţi în limitele învestirii şi a situaţiei de fapt conturată în cauză şi necontestată.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici sunt fondate în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat soluţia adoptată pe prezumţia comunităţii de bunuri şi a datoriei comune a soţilor, extinzând această prezumţie la raporturile de concubinaj ale reclamantului cu pârâta B., raporturi în care se aflau părţile la data contractării creditului de către reclamant.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că: "potrivit acţiunii introductive, astfel cum a fost precizată de reclamant în cursul judecăţii în primă instanţă, se constată că acesta şi-a cuantificat pretenţiile la suma indicată în cerere, solicitând obligarea solidară a celor pârâte chemate în judecată. Având în vedere că la momentul contractării creditului de către reclamant şi al achiziţionării imobilului, reclamantul şi pârâta persoană fizică nu erau căsătoriţi dar convieţuiau, între aceştia existând relaţii specifice unei familii, ceea ce face ca regimul juridic aplicabil bunurilor dobândite împreună să fie cel corespunzător unei astfel de modalităţi de dobândire, regim ce se impune a fi extins asupra tuturor efectelor patrimoniale ale convieţuirii părţilor, deci inclusiv asupra datoriilor contractate în acest circumstanţe. Pe cale de consecinţă, restul rămas de achitat din valoarea creditului trebuie suportat în cote egale de părţi, astfel că pârâtei îi revine obligaţia achitării sumei de 22100,4 euro cu acest titlu."

Or, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat soluţia adoptată pe aspecte de fapt şi de drept ce nu sunt în concordanţă nici cu susţinerile părţilor şi nici cu raporturile reale dintre părţi, care se aflau în relaţii de concubinaj la momentul contractării creditului, relaţie necontestată, precum şi în condiţiile în care instanţa de apel a apreciat ca datorie comună suma contractată de reclamant de la D. cu titlu de credit, Înalta Curte reţine atât incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, cât şi a pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel este lipsită de temei legal raportat la efectele juridice ale relaţiei de concubinaj, în condiţiile în care legea nu reglementează o prezumţie legală de bunuri comune decât pentru bunurile dobândite în timpul căsătoriei, iar dispoziţiile art. 32 din Codul familiei referitoare la datoriile comune ale soţilor, corespondente prevederilor art. 351 din C. civ., vizează doar relaţiile dintre soţi, nu şi relaţiile de concubinaj.

Or, asimilarea relaţiilor de concubinaj sub anumite aspecte cu relaţiile dintre soţi şi protecţia acordată acestora în respectul prevederilor constituţionale ale art. 26 nu poate fi interpretată ca punând un semn de egalitate între situaţia persoanelor care au trăit în concubinaj şi cea a persoanelor care au ales să se căsătorească, aspect statuat de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 699 din 6 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 49 din 15 ianuarie 2021.

De altfel, în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care, prin Hotărârea din 19 decembrie 2019, pronunţată în Cauza C-460/18 P, paragraful 72 şi următoarele, a reţinut că:

"deşi sub anumite aspecte uniunile de fapt şi uniunile legale, precum căsătoria, pot prezenta similitudini, acestea nu pot conduce neapărat la o asimilare între aceste două tipuri de uniune." (Hotărârea din 15 aprilie 2010, Gualtieri/Comisia, C-485/08 P, EU:C:2010:188, punctul 75)

Din perspectiva celor expuse, şi cum dispoziţiile legale privitoare la efectele căsătoriei asupra drepturilor şi obligaţiilor dintre soţi sunt de strictă interpretare, Înalta Curte reţine că acestea nu se pot extinde prin asemănare relaţiilor de concubinaj, întrucât raporturilor patrimoniale dintre concubini li se aplică dispoziţiile dreptului comun atât cu privire la drepturile dobândite, cât şi cu privire la obligaţiile contractate împreună.

Prin urmare, cum în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 497 C. proc. civ., urmează a admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtele B. şi S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 669 A din 20 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, urmând ca în rejudecare instanţa de apel să analizeze şi celelalte aspecte invocate în cererile de recurs, ţinând seama de statuările şi dezlegările din prezenta decizie raportat la efectele juridice ale relaţiei de concubinaj dintre reclamant şi pârâta B. la data contractării creditului bancar de către reclamant, în condiţiile în care legea nu reglementează o prezumţie legală de bunuri comune decât pentru bunurile dobândite în timpul căsătoriei, iar dispoziţiile art. 32 din Codul familiei referitoare la datoriile comune ale soţilor, corespondente prevederilor art. 351 din C. civ., vizează doar relaţiile dintre soţi, nu şi relaţiile de concubinaj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de recurentele-pârâte B. şi S.C. C. S.R.L..

Admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtele B. şi S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 669 A din 20 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2022.