Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1986/2022 AI generated

Appeal admitted, decision quashed, property restitution reanalysis remanded for insufficient reasoning.

Case Number Decizia nr. 1986/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the appeal (recurs) filed by the National Authority for Property Restitution against the Court of Appeal's decision, quashed that decision, and remanded the case to the same appellate court for retrial, thereby invalidating the prior appellate ruling that had upheld the annulment of the administrative decision and granted the claimant's cross-appeal. The underlying dispute involved a challenge to an administrative decision ordering the reanalysis with a view to revocation of compensation awards granted under Law No. 290/2003 for property losses suffered during the forced departure from Bessarabia and Northern Bukovina; the material facts centered on whether the administrative file contained sufficient certified evidence of refuge, ownership, and status documents under methodological norms, and whether the administrative revocation process was lawfully conducted. The decisive legal basis was the violation of the obligation to state reasons under Article 425(1)(b) of the Civil Procedure Code, engaging the cassation ground in Article 488(1)(6) C.proc.civ., because the appellate court failed to adequately analyze the parties' arguments regarding the legality of the communication of requests to complete the administrative file and the resulting administrative revocation proposal, even though the court's reasoning must address contested factual and legal issues essential to the outcome.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 pct. 8 C. proc. civ, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, art. 99 C. civ, art. 103 C. civ, art. 165 pct. 2 din C. proc. civ, art. 9 lit. a) din Legea nr. 164/2014; Appeal admitted, decision quashed, property restitution reanalysis remanded for insufficient reasoning: Împotriva deciziei nr. 1798 A din 10 decembrie 202 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a declarat recurs, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Keywords

AI generated
restitution of property administrative revocation of decision grounds for cassation civil judgment appealability of remand decision documents in the file

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2022

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 30 iulie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, contestatorul A. a chemat în judecată pe intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea deciziei vicepreşedintelui ANRP nr. 5689/25.06.2019, ca nelegală.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 17 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 107 din 5 februarie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. A dispus anularea deciziei nr. 5689/25.06.2019 emisă de vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia nr. 1798 A din 10 decembrie 202, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de către apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 împotriva sentinţei civile nr. 107 din 5 februarie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A admis apelul incident formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 107 din 5 februarie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi a înlăturat considerentele cuprinse la pagina 12, paragraful 4 şi la pagina 13, paragrafele 1, 2 şi 4 din sentinţa civilă apelată şi le-a înlocuit cu considerentele propriei decizii.

4. Calea de atac exercitată:

Împotriva deciziei nr. 1798 A din 10 decembrie 202 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a declarat recurs, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte apelul principal, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că apelul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 107 din 5 februarie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti este nefondat, deşi s-a reţinut că în mod corect prima instanţă a constatat că s-a făcut dovada refugiului solicitantei B. cu declaraţia autentificată a martorei C. care a confirmat că aceasta s-a refugiat în anul 1940.

Se învederează că dovada refugiului şi a dreptului de proprietate se face conform art. 5 alin. (1) teza 2 din Legea nr. 290/2003 coroborat cu art. 2 alin. (4) teza I din H.G. nr. 1120/2006 cu modificările şi completările următoare, cu "acte doveditoare certificate de autorităţii".

Dovada calităţii de refugiat poate fi făcută, în cazul persoanelor care s-au refugiat pe teritoriul României în 1940, respectiv în 1944, prin următoarele înscrisuri: dovada luării în evidenţa populaţiei de organele de specialitate a localităţii unde s-au stabilit refugiaţii (adeverinţe de arhivă sau certificate eliberate de primăriile localităţilor unde s-au stabilit iniţial refugiaţii), carnet de refugiat sau buletin nominal de evacuare, emis de Comisariatul Naţional pentru Evidenţa Populaţiei venite din Basarabia Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, foi de călătorie eliberate de statul român pentru persoanele respective, sau carnet de muncă în situaţia în care refugiaţii erau funcţionari de stat.

Or, susţine recurenta-pârâtă că, în lipsa actelor doveditoare certificate de autorităţi, reclamanţii pot apela la prevederile art. 2 alin. (4) şi (5) din H.G. nr. 1120/2006 ce permite solicitanţilor "în situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate, imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedeşte prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondentei purtate cu diferite instituţii din România, Ucraina şi Republica Moldova, "abilitate să producă-aceste documente (adeverinţe sau certificate de arhivă), precum şi traducerea acestora, după caz."

Se arată că potrivit textelor de lege menţionate, atât dovada refugiului cât şi dovada proprietăţii se face cu acte doveditoare, certificate de autorităţi. Admisibilitatea dovezii cu declaraţii autentificate este condiţionată şi de dovada imposibilităţii de a procura înscrisurile necesare.

Astfel, lipsa actelor/doveditoare certificate de autorităţi care să probeze calitatea de refugiat al autoarei B., în condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (4) şi (5) din H.G. nr. 1120/2006, trebuiau iniţiate corespondenţe cu primăria localităţii unde s-a refugiat iniţial autoarea şi cu Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale din judeţul în care se află localitatea unde s-a refugiat iniţial. Însă, dosarul administrativ nu conţine dovada niciunui demers în acest sens. Mai mult, a fost depusă ca dovadă a refugiului doar declaraţia autentificată a unui singur martor şi nu "a cel puţin 2 martori", cum prevede textul legal menţionat.

O altă critică inserată în cuprinsul cererii de recurs vizează faptul că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că "în ceea ce priveşte refugiul autoarei intimatului-reclamant (...) apelanta pârâtă nu a formulat nicio critică de apel, astfel că cele reţinute de către prima instanţa au dobândit autoritate de lucru judecat."

Contrar susţinerilor instanţei de apel, se arată că la ultimul punct al cererii de apel formulate împotriva sentinţei civile nr. 107 din 5 februarie 2020, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a învederat şi motivat că "nici dovada refugiului solicitantei B. nu îndeplineşte condiţiile legale".

De asemenea, se susţine că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că sunt lipsite de relevanţă susţinerile Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor cu privire la data deportării lui D., mama autoarei intimatului-reclamant şi, de asemenea, că nu are relevanţă că, până la deportarea din anul 1949, autoarea D. a locuit în continuare în satul Chiţcani, întrucât în dosar nu există nici un înscris care să ateste că aceasta, înainte de a fi deportată, ar fi înstrăinat vreunul dintre bunurile imobile care s-au aflat în proprietatea soţului său, E..

În conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, "cetăţenii români, deposedaţi ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum şi pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forţate a bunurilor, în condiţiile prezentei legi".

Or, susţine recurenta-pârâtă că pentru a beneficia de măsurile reparatorii conform art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006, "(...) persoanele îndreptăţite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicita acordarea masurilor reparatorii."

Se arată că, în cauză, conform susţinerilor autoarei B., aceasta s-a refugiat în anul 1940. De asemenea, se susţine că "E. şi D. au încercat şi ei să se refugieze dar nu au reuşit, întrucât autorităţile ruseşti i-au întors din drum, ocazie cu care E. a făcut un preinfarct şi a decedat la scurt timp".

Urmare a intrării României în război în 5 iulie 1941, toate teritoriile cedate ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov au fost eliberate. După această dată, având în vedere că nu s-a făcut dovada că bunurile pe care le-a deţinut în proprietate autorul E. au intrat în patrimoniul fiicei acestuia B., de prerogativele dreptului de proprietate asupra acestor bunuri s-a bucurat mama acesteia, D..

Se arată că D. nu s-a refugiat nici la momentul 1944, alegând să devină cetăţean sovietic şi să se supună autorităţilor de ocupaţie, ignorând ordinele de evacuare generală din anul 1944, bucurându-se de prerogativele dreptului de proprietate până la momentul când aceasta la rândul ei a fost deportată de autorităţile sovietice la data de 06.07.1949. Mai mult, deportarea autoarei D. în Siberia, în anul 1949, precum şi confiscarea la acel moment a bunurilor familiei F. nu pot atrage incidenţa Legii nr. 290/2003, întrucât aceste evenimente nu s-au petrecut în perioada de referinţă a legii.

Se învederează că instanţa de apel, în mod nelegal, a apreciat că dovada decesului autorului E. poate fi dovedită, potrivit art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 1120/2006, numai cu martori.

Conform art. 2 alin. (4) şi (5) din H.G. nr. 1120/2006, "Cererile sunt însoţite de acte doveditoare certificate de autorităţi în situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate. Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedeşte, prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copiile corespondenţei purtate cu diferite instituţii din România, Ucraina şi Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente, (adeverinţe sau certificate de arhivă), precum şi traducerea acestora, după caz."

Textul de lege menţionat face referire la actele care dovedesc refugiul şi dreptul de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicitau despăgubiri, nu actele care dovedesc starea civilă a unei persoane.

În acest sens se arată că dovada decesului nu se face cu declaraţii pe propria răspundere faţă de dispoziţiile art. 99 C. civ. ce reglementează dovada stării civile. Este adevărat că la art. 103 C. civ. legiuitorul prevede posibilitatea dovedirii stării civile şi prin alte mijloace de probă, dar numai în situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege.

Se mai susţine că, în cauză, B. nu a depus certificatul de deces al autorului E. şi nici nu a făcut dovada demersurilor efectuate la instituţiile abilitate în vederea obţinerii acestuia. În consecinţă, declaraţia pe propria răspundere a solicitantei, precum şi declaraţiile martorilor nu fac dovada decesului autorului E. în teritoriul ocupat, nefiind dovedite nici situaţiile de excepţie prevăzute de C. civ.

În ceea ce priveşte apelul incident, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel în mod nelegal a admis apelul incident formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 107 din 5 februarie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, având în vedere următoarele:

Instanţa de apel în mod eronat a apreciat că solicitarea de completare a dosarului administrativ nu a fost niciodată comunicată legal, destinatarul fiind decedat, astfel că termenul pentru completarea dosarului administrativ nu a început să curgă în mod legal. În consecinţă, constatarea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a împlinirii termenului, fără să fi fost completat dosarul administrativ cu documentele solicitate este neîntemeiată, astfel că şi soluţia de reanalizare în vederea revocării a hotărârii nr. 16/22.12.2005 este nelegală.

Conform actelor depuse la dosar B. a decedat la data de 26.07.2008. Anterior-decesului, apelantul reclamant A. a fost în data de 09.06.2008 în audienţă la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prilej cu care a depus în numele bunicii sale B. o cerere de plată a tranşei a II-a din despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 118/2016. Cu acest prilej s-a comunicat că dosarul nu este complet şi i s-a solicitat să depună în completare acte care să facă dovada refugiului autorilor.

Se arată că, urmare a solicitării formulate, A. în numele lui B. a depus o serie de documente, ce au fost înregistrate la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sub nr. x din 03.09.2008. Astfel, având în vedere demersurile efectuate de A. în numele lui B., nu pot fi credibile susţinerile apelantului-reclamant referitoare la faptul că nu a avut cunoştinţă de necesitatea completării dosarului.

De asemenea, se învederează că decizia nr. 5689/25.06.2019 a fost comunicată în mod legal de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. Conform art. 165 pct. 2 din C. proc. civ., "în cazul citării ori comunicării altui act de procedură efectuate prin poştă sau curierat rapid, potrivit art. 154 alin. (4) şi (5), procedura se socoteşte îndeplinită la data semnării de către parte a confirmării de primire."

Potrivit confirmării existente la dosar, decizia a fost primită la 8 iulie 2019, confirmarea de primire fiind semnată, calitatea primitorului fiind cea de "dest. rudă", iar locul unde a fost comunicată decizia este apartamentul din Ploieşti moştenit de reclamant de la defuncta B., astfel încât se poate aprecia că actul comunicării a fost legal îndeplinit.

Se susţine că, contrar susţinerilor instanţei de apel, instanţa de fond în mod corect a constatat că controlul exercitat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu exclude posibilitatea vicepreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de a propune reanalizarea actelor administrative emise în aplicarea Legii nr. 290/2003 de către comisiile judeţene sau ale municipiului Bucureşti, în temeiul prevederilor art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 1120/2006, care nu au fost abrogate odată cu intrarea în vigoarea Legii nr. 5164/2014.

Prin Legea nr. 164/2014 a fost reglementată noua procedura cu privire la soluţionarea dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 290/2003.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la plata despăgubirilor se aplică cererilor soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare".

Se mai arată că, referitor la plata despăgubirilor stabilite în dosarele constituite în baza Legii nr. 290/2003, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) "se efectuează în ordine cronologică a emiterii acestora, în tranşe anuale egale, eşalonat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2015."

Se susţine că, în speţă, dosarul apelantului reclamant se încadrează in dispoziţiile art. 10 alin. (1), coroborat cu art. 9 lit. a) din Legea nr. 164/2014, acesta având o hotărâre emisă înainte de intrarea în vigoare a legii.

Conform art. 10 alin. (4) din Legea nr. 164/2014, sumele neplătite aferente actelor administrative prevăzute la art. 9 lit. a), se actualizează cu indicele de creştere a preţurilor de consum pentru perioada de la momentul emiterii acestora, până la data intrării în vigoare a legii, şi constituie obligaţii de plată, în tranşe, în condiţiile acestui act normativ.

Recurenta-pârâtă mai arată că pentru aplicarea prevederilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 164/2014, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a procedat la emiterea deciziilor de actualizare pentru hotărârile ce stau la baza dosarelor de plată constituite în temeiul Legii nr. 290/2003 şi asupra cărora nu au fost constatate vicii de nelegalitate.

În speţă, la momentul analizării Hotărârii nr. 118/14.12.2006 emise de Comisia Judeţeană Prahova pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 s-a constatat că cererea formulată de B. nu se încadrează în prevederile legii nr. 290/2003. Din acest motiv, în conformitate cu prevederile art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 ANRP a emis decizia nr. 1144/31.03.2016 prin care s-a dispus reanalizarea, în vederea revocării a Hotărârii nr. 118/14.12.2006.

Motivele care au dus la revocarea Hotărârii nr. 118/14.12.2006 sunt aplicabile şi Hotărârii nr. 16/22.12.2005, întrucât ambele hotărâri au avut la bază aceleaşi documente justificative pentru soluţionarea cererii şi se referă la aceeaşi autori. În această situaţie a fost emisă decizia nr. 5689/25.06.2019 de către vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor prin care s-a dispus reanalizarea în vederea revocării Hotărârii nr. 16/22.12.2005.

În aceeaşi idee, se susţine că instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că dispoziţiile art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 1120/2006 încalcă principiul irevocabilităţii actelor administrative intrate în circuitul civil. Un act administrativ nu devine irevocabil prin simplul fapt că dă naştere unui drept subiectiv, chiar dacă acesta este garantat prin dispoziţiile dreptului civil, ci dobândeşte acest caracter abia din clipa în care dreptul subiectiv pe care l-a generat este protejat de lege atât de eficace încât din textul sau scopul ei rezultă că ea a înţeles să lipsească autoritatea administrativă de posibilitatea de-l desfiinţa prin anularea actului administrativ de bază.

În cauză, posibilitatea revocării actului administrativ este reglementată de H.G. nr. 1120/2006 modificată prin H.G. nr. 57/2008 - art. 17 lit. h) - care reglementează modalitatea prin care se poate solicita revocarea actelor administrative emise cu greşita aplicare a Legii nr. 290/2003.

Se învederează că, la 30 ianuarie 2008, Guvernul României a emis H.G. nr. 57 privind modificarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Astfel, conform art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 57/2008 privind modificarea normelor metodologice de aplicare a Legii 290/2003, "în situaţia în care constată încălcarea prevederilor Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a normelor metodologice adoptate în. aplicarea sa, propune reanalizarea actelor administrative emise în aplicarea acestei legi de către comisiile judeţene său a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. În baza raporturilor administrative ierarhice, vicepreşedintele poate solicita comisiilor judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 revocarea actelor administrative emise, în situaţia în care constată încălcarea prevederilor legale în vigoare".

Textul de lege vizează modalitatea de acţiune a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor în situaţia exercitării controlului administrativ ierarhic. Actele administrative la care face referire acest text de lege sunt hotărârile de admitere sau respingere a cererilor formulate în baza Legii nr. 290/2003, emise de Comisiile Judeţene sau a municipiului Bucureşti.

Se susţine că în lipsa unei prevederi exprese a legii contenciosului administrativ, dar din interpretarea voinţei legiuitorului şi din principiile aplicabile căilor de atac administrative, rezultă că recursul administrativ este atât o cale de obţinere de către particular a unei rezolvări mai rapide a litigiului, deci o cale de atacare a actului administrativ, cât şi o oportunitate oferită administraţiei de a-şi revoca actele ilegale. Prin urmare, dacă emitentul sau superiorul ierarhic descoperă în cursul analizării contestaţiei că actul este ilegal sau inoportun, însă nu în sensul invocat de particular, el poate emite un nou act, care vătăma într-o mai mare măsură drepturile acestuia sau, dimpotrivă, satisface pretenţiile petentului.

Revocarea desemnează operaţiunea juridică prin care organul emitent dispune retragerea propriului act fie din proprie iniţiativă fie ca urmare a dispoziţiilor organului ierarhic superior.

Principiul irevocabilităţi actelor administrative puse în executare sau a celor care au produs efecte în alte domenii, ieşind astfel din sfera de reglementare exclusivă a dreptului administrativ, este un principiu de aplicabilitate generală.

Cu toate acestea legiuitorul, prin edictarea normelor din art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 1120/2006, a înţeles să stabilească o regulă specială şi necesară tocmai pentru a nu se perpetua o eroare care conduce la prejudicierea bugetului de stat prin nerespectarea normelor legale aplicabile raporturilor juridice speciale în baza cărora statul a înţeles să desdăuneze orice persoană fizică care a suferit un prejudiciu ca urmare a măsurilor dispuse de către statul român în perioade de restrişte.

Astfel, se arată că singura posibilitate legală a organului administrativ de înlăturare a efectelor unui act administrativ emis cu încălcarea dispoziţiilor legale o constituie revocarea actului nelegal. Propunerile de revocare a hotărârilor pot fi formulate de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor doar ca urmare a soluţionării contestaţiilor sau ca urmare a verificării documentelor de plată depuse de beneficiarii despăgubirilor. Şi aceasta doar în cazul în care s-au constatat încălcări ale prevederilor legale.

Mai mult, se susţine că prin deciziile emise în temeiul art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 1120/2006, nu sunt invalidate/revocate hotărârile comisiei judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Deciziile emise de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în condiţiile art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 1120/2006 sunt doar nişte propuneri/recomandări adresate comisiilor judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, acestea nefiind obligatorii pentru entităţile teritoriale.

În speţă, arată recurenta-pârâtă că administraţia a verificat legalitatea obiectivă a actului administrativ, iar petenţii, chiar dacă li se înrăutăţeşte situaţia, au la îndemână calea justiţiei pentru a dobândi satisfacţie. Aşadar, fiind vorba de o cale de atac administrativă, nu judiciară, guvernată de principiile controlului administrativ intern sau ierarhic, nu se aplică principiul non reformatio in pejus.

Or, în cauză, prin exercitarea legală a controlului administrativ de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (prevăzut şi la art. 2 lit. h) şi n) din H.G. nr. 572/2013 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor), s-a constatat faptul că dreptul stabilit prin Hotărârea nr. 16/22.12.2005, completată prin Hotărârea nr. 118A/14.12.2006 a fost acordat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 290/2003.

Din aceste motive, se susţine că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a emis Decizia nr. 1144 din 31.03.2016 prin care s-a dispus reanalizarea, în vederea revocării, a Hotărârii nr. 118/14.12.2006, iar ulterior Decizia nr. 5689/25.06.20197 prin care s-a dispus reanalizarea în vederea revocării Hotărârii nr. 16 din 22.12.2005.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, invocând excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor referitoare la modalitatea de soluţionare de către instanţa de apel a apelului principal. În privinţa soluţiei pronunţate asupra apelului incident, a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţi Cum în cauză a fost invocată excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea motivelor de recurs în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3), iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi text de lege sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi act normativ.

Rezultă astfel, că indicarea greşită a motivelor de casare sau lipsa indicării acestora nu atrage nulitatea recursului, instanţa de recurs are obligaţia de a verifica dacă dezvoltarea criticilor face posibilă încadrarea lor în oricare dintre motivele reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Din această perspectivă, faţă de cererea de recurs Înalta Curte reţine că au fost dezvoltate critici propriu-zise în ce priveşte nelegalitatea hotărârii recurate în condiţiile în care criticile vizează atât soluţia dată în ceea ce priveşte apelul principal, cât şi soluţia dată apelului incident.

Astfel, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei legate atât de modalitatea de comunicare a adresei de completare a dosarului administrativ, precum şi susţinerile ce vizează aspectul că în mod eronat s-a reţinut în considerente că este nelegală "constatarea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a împlinirii termenului, fără să fi fost completat dosarul administrativ cu documentele solicitate" sunt critici propriu-zise ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Faţă de cele expuse, în condiţiile în care criticile aduse hotărârii recurate pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este nefondată excepţia nulităţii recursului invocată de intimat, motiv pentru care excepţia urmează a fi respinsă.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele: Prezenta contestaţie, întemeiată pe dispoziţiile art. 17 alin. (6) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, coroborate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 164/2014, astfel cum au fost modificate, are ca obiect decizia nr. 5689/25.06.2019 emisă de Vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care s-a dispus reanalizarea, în vederea revocării hotărârii nr. 16/22.12.2005, astfel cum a fost modificată prin hotărârea nr. 118/14.12.2006, beneficiar fiind autoarea reclamantului, B., ca urmare a neformulării unui răspuns la adresele trimise de pârâtă către B. pentru completarea dosarului privind acordarea despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 290/2003.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pot fi: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă, Înalta Curte reţine că motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Astfel, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prevăd că în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în condiţiile în care emiterea deciziei nr. 5689/25.06.2019 de Vicepreşedintele ANRP, a survenit ca urmare a neformulării unui răspuns la adresele trimise de pârâtă pentru completarea dosarului administrativ, decizie contestată de reclamant motivat de faptul că nu a cunoscut existenţa acestor solicitări de completare a dosarului de despăgubiri, se impuneau a fi analizate susţinerile părţilor în condiţiile în care aceste aspecte vizează esenţa raporturilor juridice dintre părţi în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 290/2003.

Din această perspectiv, Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii nu întruneşte exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motiv pentru care, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmează a se admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a se casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant A..

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 1798 A din 10 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2022.