Delictual liability for abusive forced execution: failure to establish bad faith or deviation from legal purpose in enforcing valid debt

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 29 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, având ca obiect "pretenţii - acţiune în răspundere civilă delictuală’’, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. şi C., prin D. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună antrenarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul material şi moral cauzat acesteia de D. S.R.L., prin exerciţiul abuziv al drepturilor persoanei juridice de a porni executarea silită, arogându-şi calitatea de creditor, în scopul de a se îmbogăţi fără just temei, reflectare a inserării existenţei unui ţel îndreptat către vătămarea sau păgubirea altuia, respectiv a exercitării excesive, perpetue şi nerezonabile a dreptului prin raportarea la standardul bunei-credinţe. A solicitat obligarea pârâtelor la plata, în solidar cu prepusul lor, D. S.R.L., a sumei de 19.311,74 RON, cu titlu de prejudiciu material, actualizat cu dobânda penalizatoare şi indicele de inflaţie ca urmare a lipsei de folosinţă a banilor şi la plata sumei de 530.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale în vederea acoperirii financiare a stării de anxietate, ruşine, teamă şi umilinţă creată în urma inconvenientelor şi incertitudinilor care au rezultat din încălcarea perpetuă şi cu rea-credinţă a dispoziţiilor legale.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1353, 1355 alin. (1) şi (3), 1357-1359, 1365, 1381-1382 şi 1577 C. civ.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 2288 din 18 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. şi cererea de chemare în judecată. A respins solicitarea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta.

3. Decizia pronunţată în apel de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 159A din 3 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul.

4. Recursul exercitat în cauză

Hotărârea de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamanta A., care şi-a fundamentat criticile pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta a făcut o prezentare amplă a situaţiei de fapt din perspectiva executărilor silite declanşate împotriva acesteia de S.C. D. S.R.L în numele şi pentru B./C..

În cadrul primei critici, fundamentată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că decizia recurată nu corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel, determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, nu a răspuns criticilor afirmate, nefiind astfel verificată stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

I s-a mai imputat Curţii de Apel că, în rejudecarea fondului pricinii, nu a făcut o analiză a condiţiilor cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatelor, nu a examinat susţinerile părţilor şi nu a indicat motivele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată, preluând în întregime motivarea sentinţei civile nr. 2288 din 18 octombrie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pe de altă parte, a afirmat recurenta că argumentele redate în cuprinsul deciziei nu au aptitudinea de a constitui un raţionament judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată. Hotărârea preia şi concluziile instanţei inferioare, fără să examineze în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse judecătii, fiind încălcate în acest mod prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată prin art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevat şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul logico-juridic explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, circumscrisă pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a reproşat instanţei de apel neaplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, art. 1353, 1355, 1357-1359, 1365, 1381-1382 şi 1577 C. civ., cărora li s-a dat o interpretare contrară, fără referiri concrete la materialul probator administrat în cauză.

Fapta ilicită a intimatelor pârâte a constat în declanşarea încuviinţării executării silite împotriva sa şi a defunctului său soţ în câte două sau trei dosare, după caz, pentru fiecare debit pretins, la valori triplate, arogându-şi calitatea de creditori în scopul îmbogăţirii fără just temei.

În demonstrarea faptelor ilicite, recurenta a prezentat situaţia dosarului nr. x/2014, în care s-a încuviinţat executarea silită pentru suma de 16.962,90 RON, faţă de suma de 6.828,08 RON, reprezentând presupus credit în evidenţa E., a dosarului nr. x/2012 şi a dosarului nr. x/2012, cu obiect încuviinţare executare silită, respinsă pentru nedepunerea înscrisurilor solicitate de instanţă.

A explicitat că motivul pentru care s-a ajuns în situaţia respectivă l-a reprezentat cesionarea creditului contractat cu E., prin contractul nr. x din 30 ianuarie 2006, fiind notificată în mod greşit cu privire la cesiune, la adresa din Galaţi, str. x, în locul adresei corecte din Bucureşti, str. x, menţionate în contract.

În cauză s-a procedat la executarea silită a sa de către un executor judecătoresc din municipiul Galaţi, fără competenţă teritorială în această procedură.

A mai arătat recurenta că a luat la cunoştinţă despre cesiune după aproximativ 5 ani de la momentul înţelegerii.

În opinia sa, cesionarul a dat dovadă de pasivitate, având posibilitatea de a iniţia o procedură de soluţionare amiabilă a diferendului, însă a tergiversat recuperarea sumei, stabilind pretenţii mai mari şi dobânzi nejustificate.

A amintit de situaţia dosarului nr. x/2014 al Judecătoriei Brăila, în care a obţinut, pe calea contestaţiei la executare, anularea executării silite declanşate împotriva sa, litigiu care a implicat costuri peste 2.200 RON, recuperate doar parţial.

În respectiva pricină, instanţa de apel a reţinut în mod greşit existenţa unei creanţe lichide, certe şi exigibile, precum şi cuantumul pretenţiilor, ce însuma numai 8.600 RON (credit acordat de E.).

În continuare, recurenta a expus situaţia dosarului nr. x/2018, în care Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, o cerere de încuviinţare a executării silite împotriva sa, formulată de către creditorul C..

Intimaţii au reintrodus pe rolul instanţelor acelaşi litigiu, anume cererea de încuviinţare a executării silite, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a dosarelor anterior soluţionate.

Drept urmare, reclamanta a continuat să figureze în baza de date a Biroului de credit, fiind notificată să achite sumele de bani pretinse.

În argumentarea motivului de recurs, a invocat aplicabilitatea prevederilor art. 15 C. civ., susţinând că intimatele pârâte, prin încercarea de a recupera drepturi de creanţă inexistente, au săvârşit un abuz de drept. Condiţiile de atragere a răspunderii civile a intimatelor sunt îndeplinite, vinovăţia existând în mod incontestabil, iar legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite şi prejudiciul moral şi material produs rezultând expres din săvârşirea acestora, descrise în cuprinsul acţiunii.

În demonstrarea prejudiciului suferit, a făcut referire la recuperarea dificilă a sumelor poprite, stresul provocat de pregătirea apărărilor în cadrul tuturor celor 12 litigii declanşate împotriva sa, obligaţia de a participa la aceste procese din motive neimputabile, starea de tulburare, anxietate, temere cu privire la situaţia personală, violarea vieţii private, precum şi decesul soţului său ca urmare a unei afecţiuni declanşate pe fondul tuturor acestor evenimente.

A susţinut că i s-a cauzat atât un prejudiciu material, reprezentat de pierderile efectiv suferite ca încălcării continue a dreptului său la respectarea bunurilor, cât şi un prejudiciu moral. Instanţa de apel a reţinut eronat situaţia de fapt, prin confundarea dosarelor de executare silită şi reducerea lor la unul singur.

Prin contestaţia la executare silită ce a format obiectul dosarului nr. x/2017, recurenta a contestat măsura popririi veniturilor sale în cadrul dosarului de executare silită instrumentat de B.E.J. F., dosar în care Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis în parte cererea, a anulat toate actele de executare şi a dispus întoarcerea executării silite pentru suma de 6.015 RON. Recurenta a reuşit recuperarea doar parţială a daunelor materiale şi cu o întârziere de aproximativ 6 luni.

A invocat şi greşita reţinere de către instanţa de apel a aspectului constând în încetarea executării silite din dosarul nr. x/2017 al B.E.J. F., la cererea intimatei C., arătând că, de fapt, ar fi intervenit prin încheierea din 29.08.2018, în urma soluţiei învestite la fond cu soluţionarea cauzei.

În conturarea faptelor ilicite ale intimatelor pârâte, recurenta a susţinut exercitarea abuzivă a dreptului la chemarea sa în judecată în perioada 2012 - 2018, prin aceea că dreptul a fost utilizat cu intenţia vădită de a o vătăma, contrar bunei-credinţe şi cu scopul de a se îmbogăţi fără just temei.

Fapta ilicită şi vinovăţia sunt condiţii distincte ale răspunderii civile delictuale, fapta ilicită fiind manifestarea exterioară a voinţei autorului, iar vinovăţia reprezentând atitudinea autorului faţă de fapta sa şi consecinţele pe care le produce. Or, instanţa de apel nu a efectuat această distincţie.

În speţă, sunt îndeplinite condiţiile interesului pentru validarea dreptului său la acţiune, în sensul că deţine un interes determinat, legitim, legal, personal, născut şi actual.

Din perspectiva celor expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi obligarea intimatelor pârâte la acoperirea prejudiciului material în cuantum de 19.311,74 RON şi a prejudiciului moral estimat la suma de 530.000 euro. A pretins cheltuieli de judecată în recurs.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru şi comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 aprilie 2022, s-a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata C. şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a intimatei, calea de atac fiind admisă în principiu. A fost fixat termen de judecată la 20 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în recurs

Intimata pârâtă C. a formulat întâmpinare în cadrul căreia a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare configurate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor expuse, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului exercitat de reclamanta A., pentru considerentele ce succed.

Astfel cum stabilesc dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În completare, art. 488 alin. (1) C. proc. civ. consacră expres şi limitativ motivele în raport de care o hotărâre ar putea fi atacată cu recurs, examinarea acestora trimiţând la concluzia că doar anumite chestiuni de legalitate pot fi supuse cenzurii de către instanţa de recurs.

Astfel, aspectele ce relevă prezentarea situaţiei de fapt din perspectiva declanşării executărilor silite împotriva reclamantei de către intimaţi, motivele pentru care s-au dispus anumite soluţii în respectivele litigii şi evocarea elementelor factuale ce ţin de componenta prejudiciului moral, nu pot fi analizate, întrucât exced limitelor de control instituite prin art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Toate aceste probleme expuse în detaliu în memoriul de recurs ilustrează situaţia de fapt din cauză şi tind la reevaluarea ei, fapt nepermis în calea extraordinară a recursului, în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Aşa fiind, prezenta instanţă urmează a analiza, în coordonatele fixate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., doar acele critici ce ating nelegalitatea hotărârii.

Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar declanşat de reclamanta A. urmăreşte, pe tărâmul acţiunii în răspundere civilă delictuală, obligarea pârâtelor B. şi C., prin D. S.R.L., la repararea prejudiciului material şi moral produs prin iniţierea demersurilor sub forma executării silite, în calitate de creditori, în scopul de a se îmbogăţi fără just temei.

Aşa cum se relevă în acţiune, pretenţiile reclamantei, încadrate în sfera abuzului de drept, îşi au sorgintea în conduita creditorilor în cursul procedurii de executare silită îndreptate împotriva sa prin raportare şi la soluţiile adoptate în contestaţiile la executare vizând actele efectuate în respectivele executări.

Instanţele de fond au reţinut, în ce priveşte cronologia evenimentelor, că prin sentinţa civilă nr. 5677 din 10 decembrie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Judecătoria Brăila a admis, în parte, contestaţia la executare formulată de recurenta contestatoare în contradictoriu cu B., prin reprezentant D. S.R.L., şi a anulat executarea silită efectuată în dosarul de executare nr. 2869/2014, instrumentat de B.E.J. G., precum şi toate actele de executare efectuate începând cu data înregistrării cererii de executare silită. A dispus anularea încheierii de încuviinţare a executării silite şi întoarcerea executării silite pentru suma de 619,97 RON.

Motivul determinant în pronunţarea soluţiei a fost reprezentat de o chestiune de ordin procedural, respectiv adresarea creditorului către un executor judecătoresc necompetent teritorial. Prin această hotărâre a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea debitorului de obligare a creditorului la plata unor sume de bani cu titlu de daune morale, pentru lipsa dovezilor privind producerea prejudiciului pretins.

Este de observat că executarea silită a avut ca punct de plecare titlul executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x, prin care reclamanta a împrumutat de la E. suma de 23.511,37 RON, creanţă cesionată de către împrumutător intimatei S.C. H., iar ulterior către C..

În cauză, cesionarul-creditor C. a promovat o nouă cerere de încuviinţare a executării silite, admisă de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti prin încheierea din 15 decembrie 2017 în dosarul nr. x/2017.

Din nou, a fost admisă, în parte, contestaţia la executare iniţiată de către debitoarea A. împotriva executării silite, prin sentinţa civilă nr. 6422/2018 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2017 şi s-a dispus anularea tuturor actelor de executare silită, precum şi a încheierii de încuviinţare, cu consecinţa întoarcerii executării silite şi obligării intimatei C. la restituirea către contestatoare a sumei de 6.015 RON, executate în derularea procedurii.

A reţinut instanţa că dreptul de a obţine executarea silită s-a prescris în condiţiile stipulate de art. 706 alin. (1) C. proc. civ., creditorul acţionând prin introducerea cererii de executare silită cu mult peste termenul de 3 ani calculat de la data declarării scadenţei anticipate a creditului acordat în baza contractului de credit pus în executare.

A mai apreciat că, în speţă, contractul de credit şi cele de cesiune de creanţă nu sunt afectate de vreun motiv de nulitate, creditorul pierzând numai dreptul de a obţine realizarea creanţei sale pe calea executării silite.

În final, executarea silită a încetat la 29 august 2018, potrivit cererii iniţate de intimata pârâtă C., care a dorit să respecte soluţia de anulare a executării silite în dosarul execuţional nr. x/2017.

Raportat la situaţia expusă, instanţa de apel, confirmând soluţia tribunalului, de respingere a acţiunii, a statuat în esenţă că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatelor pârâte sub aspectul existenţei faptei ilicite, conturată de demersurile acestora de valorificare a creanţei în baza contractului de împrumut. De asemenea, a reţinut că nu se poate institui un raport juridic obligaţional de răspundere între intimaţi şi reclamantă având ca izvor abuzul de drept, manifestarea creditorului înscriindu-se în exercitarea posibilităţii conferite de lege, de a-şi recupera creanţa.

Examinând primul motiv de recurs, referitor la pretinsa nemotivare a hotărârii atacate, instanţa de recurs constată că obligaţia judecătorului de a-şi motiva hotărârea este consacrată legal de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conform cărora hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Doctrina a fost constantă în a sublinia importanţa motivării unei hotărâri, arătându-se că motivele, considerentele hotărârii constituie osatura acesteia, structura ei de rezistenţă "Motivarea hotărârii, în sensul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a raţiunilor care determină pe judecător să respingă sau să admită o cerere. Ea este o lucrare pur subiectivă şi cuprinde în sine tot respectul justiţiei şi tot meritul judecătorului.’’

Îndatorirea de a motiva hotărârea, de a o motiva clar, convingător şi pertinent, în partea numită considerentele hotărârii, constituie, în acelaşi timp, o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita în mod real controlul judiciar.

Mai întâi, motivarea hotărârii trebuie să fie făcută de instanţa care s-a pronunţat în fond, prin înfăţişarea considerentelor de fapt şi de drept care au condus-o la soluţia adoptată. Cea de-a doua instanţă, care exercită controlul judiciar asupra primei hotărâri, poate să îşi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas întrutotul neschimbate. Însă, cum efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune faptele în discuţie, în caz de reformare, instanţa de apel este ea însăşi obligată să motiveze ce anume împrejurări au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe.

Înalta Curte reţine că decizia atacată relevă o analiză a motivelor formulate de reclamantă, instanţa procedând, în temeiul art. 479 C. proc. civ., la verificarea situaţiei de fapt a pricinii prin prisma identificării elementelor răspunderii civile delictuale şi examinării exercitării abuzive a drepturilor intimaţilor în recuperarea creanţei pe calea executării silite. Contrar aserţiunilor recurentei expuse în analiza motivului, instanţa de apel a demonstrat, prin argumente proprii, de ce conduita intimatelor care au încercat recuperarea creditului, nu poate îmbrăca forma unei fapte ilicite spre a se reţine întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale - art. 1357 alin. (1) C. proc. civ. şi ale abuzului de drept - art. 12 C. proc. civ., respectiv art. 15 C. civ. Pe cale de consecinţă, nu se poate afirmă că nu au fost asigurate exigenţele impuse de art. 425 C. proc. civ. şi 6 par. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în ce priveşte garanţia procesuală a motivării hotărârilor judecătoreşti.

Împrejurarea că instanţa nu a reluat toate argumentele reclamantei sau nu a adoptat o soluţie favorabilă acesteia nu se constituie într-un viciu al nemotivării, cu consecinţe procesuale în cauză, întrucât motivarea unei hotărâri nu reprezintă o chestiune de amploare, de volum, ci de esenţă, iar instanţa poate să răspundă argumentelor esenţiale ale părţilor, grupându-le, iar nu fiecărui argument de fapt pe care acestea îl invocă.

Este de remarcat, pe acest aspect, şi caracterul formal al motivului în cauză, în condiţiile în care recurenta nu specifică în concret motivele de apel rămase nesoluţionate, limitându-se la a susţine că instanţa de apel nu a răspuns criticilor afirmate, iar motivarea constituie o preluare a concluziilor instanţei inferioare.

Întrucât prin decizia de apel s-a răspuns acelor motive şi apărări esenţiale pentru dezlegarea pricinii prin considerente care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, se apreciază că nu sunt întrunite cerinţele ipotezei de casare înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte urmează a înlătura, ca nefondată, şi critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la greşita aplicare a art. 1357 C. civ., sub aspectul condiţiilor de atragere a răspunderii delictuale a intimatelor şi a normelor ce reglementează instituţia abuzului de drept, în contextul "tirului de executări silite declanşate de D. S.R.L. în numele şi pentru B./C..’’

În opinia recurentei, toate litigiile generate de încuviinţarea executării silite împotriva sa au produs un disconfort material, o stare de stres şi nelinişte, intimatele procedând la revendicarea abuzivă a unor drepturi inexistente. Astfel, conduita intimatelor îmbracă forma unei fapte ilicite şi a abuzului de drept.

Sub marginala "Buna credinţă’’ art. 12 din C. proc. civ. prevede că drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a încălca drepturile procesuale ale altei părţi. Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Prin urmare, se poate vorbi de abuz de drept procesual atunci când titularul acestuia, cu rea-credinţă, îl deturnează de la finalitatea lui.

Structural, abuzul de drept procesual este constituit din două elemente: un element subiectiv - reaua credinţă - şi un element obiectiv - deturnarea dreptului de la finalitatea sa legală. În ambele componente, autorul abuzului de drept deturnează dreptul de la finalitatea sa economică şi socială, adică de la limitele sale fireşti, denumite limite interne.

Se impune precizarea că simpla exercitare a dreptului constituţional al liberului acces la justiţie nu constituie prin ea însăşi o faptă ilicită şi nu poate conduce la obligarea autorului la despăgubiri. Astfel, declanşarea unor demersuri judiciare de tipul celor exercitate în speţă de creditor, titular al dreptului subiectiv, în vederea recuperării creanţei, nu configurează o acţiune contrară legii, care are ca rezultat încălcarea sau vătămarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim al unei persoane. Acţiunea intimatelor nu poate fi calificată astfel, întrucât s-ar limita drastic principiul liberului acces la justiţie.

Acest principiu, astfel cum este reglementat în art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă regula esenţială potrivit căreia orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, fără ca exercitarea unui asemenea drept să poată fi îngrădită de vreo lege. După cum rezultă din chiar conţinutul său, principiul liberului acces la justiţie are o componentă determinantă, şi anume legitimitatea drepturilor şi intereselor apărate. În cauză, intimatele erau titularele dreptului la acţiune, demersul lor procesual fiind exercitat cu respectarea dispoziţiilor legale, astfel încât nu se poate pune problema suprimării ori restrângerii, în persoana sa, a dreptului de acces la justiţie.

Pentru a caracteriza exercitarea unui drept procesual ca abuziv, este necesar a fi îndeplinite următoarele cerinţe: să existe un drept procesual civil, ceea ce presupune, printre altele, respectarea limitelor externe ale drepturilor; autorul abuzului să fie titularul dreptului procesual civil în cauză şi să fie capabil să îl exercite; dreptul să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost recunoscut de lege, adică titularul să îşi exercite dreptul subiectiv civil în scopul de a vătăma pe altul, de a-l şicana; dreptul să fie exercitat cu rea-credinţă.

În speţă, instanţa de apel a constatat în mod corect că aceste ultime două cerinţe nu sunt îndeplinite pentru a se considera, în cazul particular dedus judecăţii, că abuzul de drept este un izvor al raportului juridic obligaţional de răspundere afirmat de recurenta reclamantă.

Reţine instanţa de recurs că folosirea de către intimata creditoare a mijloacelor legale în scopul recuperării debitului derivând din contractul de împrumut încheiat cu debitoarea, pe calea executării silite, nu are semnificaţia unui abuz de drept şi, prin urmare, nu dă naştere la acordarea unor sume în beneficiul reclamantei, cu titlu de daune materiale şi morale.

Astfel, obligaţia de reparare a prejudiciului nu se naşte ipso facto din eşecul unui demers procesual, din respingerea acţiunii în justiţie, ci doar în contextul dovedirii relei credinţe, a exercitării abuzive a respectivei forme procedurale, cu intenţia de a vătăma şi prejudicia pe adversar. Orice persoană are dreptul de a sesiza o instanţă de judecată pentru soluţionarea unei cereri, dar această sesizare trebuie făcută cu bună-credinţă, cu scopul de a obţine clarificarea judiciară a unui diferend ori a unei situaţii juridice, iar nu de a tracasa, intimida ori crea inconveniente pentru partea adversă.

În ipoteza conturată de recurenta reclamantă, instanţa de apel a stabilit în mod judicios că intimatele pârâte, prin recurgerea la procedura de executare silită declanşată împotriva debitoarei, nu au prefigurat o mărire a patrimoniului lor prin încercarea de a valorifica o creanţă inexistentă, ci au urmărit să recupereze un credit acordat în temeiul unui contract de împrumut valabil încheiat cu A.. Admiterea celor două contestaţii la executare formulate de contestatoare, cu consecinţa desfiinţării executărilor silite, nu se constituie într-un abuz de drept, izvor al determinării unui raport juridic obligaţional între părţi în planul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, deoarece cauza anulării executărilor silite nu a constat în inexistenţa obligaţiei de restituire a împrumutului acordat.

Prima executare silită a fost desfiinţată datorită nerespectării unor reguli de procedură în materia executării silite, anume necompetenţa teritorială a executorului judecătoresc, iar a doua executare a fost anulată pentru că s-a constatat prescris dreptul debitoarei de a obţine executarea silită a creanţei asumată prin contractul de împrumut. Astfel, promovarea unei cereri de executare silită în vederea recuperării unei datorii izvorâte dintr-un contract de împrumut a cărui valabilitate nu a fost pusă la îndoială, existenţa debitului nefiind contestată în cadrul celor două contestaţii la executare, nu este în măsură să conducă la concluzia exercitării abuzive a dreptului subiectiv civil, abordarea acestei posibilităţi de către creditor fiind o formă de manifestare a unui demers juridic conferit de lege.

Nu în ultimul rând, intimata pârâtă C., în urma preluării creanţei, a solicitat încetarea executării silite urmare a efectelor încheierii nr. 6422 din 18 iunie 2018 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2017, de anulare a executării silite. Astfel, şi raportat la acest demers, recurgerea de către creditor la procedura de executare silită în vederea recuperării sumei împrumutate de la debitor nu se înscrie în sfera abuzului de drept, neputându-se reţine în sarcina intimatelor pârâte existenţa unei fapte ilicite, de natură a genera o răspundere delictuală a acestora, care să nască un drept la prejudiciu.

Drept urmare, prevederile legale invocate de recurentă, art. 12 C. proc. civ. şi art. 1357 C. civ., au fost judicios aplicate de instanţa de apel sub aspectul constatării neîndeplinirii cerinţelor răspunderii civile delictuale şi abuzului de drept, decizia nefiind afectată de vreun motiv de casare dintre cele susţinute, astfel încât recursul va fi respins, ca nefondat, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În raport de soluţia pronunţată, se constată că recurenta nu este îndreptăţită la a obţine plata cheltuielilor de judecată solicitate în această etapă procesuală, nefiind parte câştigătoare în proces pentru a se da eficienţă dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 159A din 3 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2022.