Tax exemption for public road infrastructure works: applicability of pre-2010 statutory exemption versus subsequent expropriation-based exemption.

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la 30 decembrie 2016, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii pentru Inspectoratul Regional în Construcţii Bucureşti Ilfov a solicitat obligarea pârâtului Consiliul Judeţean Ilfov la plata sumei de 846.804,53 RON, reprezentând diferenţa de plată în urma regularizării cotei de 0,1% şi a cotei de 0,7%, prevăzute de art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995.

În drept au fost invocate Legea nr. 10/1995, Legea nr. 50/1991, Hotărârea Guvernului nr. 273/1994 şi Legea nr. 329/2009.

2. Primul ciclu procesual

Sentinţa pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 555 din 24 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului şi a anulat cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - pentru Inspectoratul Regional în Construcţii Bucureşti Ilfov, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean Ilfov, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel reclamantul.

Decizia pronunţată în apel de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 791A din 9 octombrie 2017, Curte de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

3. Al doilea ciclu procesual

Sentinţa pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1613 din 27 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul.

Decizia pronunţată în apel de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 172A din 4 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în soluţionarea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatului-pârât. A respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatului pârât, constatând autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 791A din 9 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. A respins apelul, ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

Hotărârea de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii pentru Inspectoratul Regional în Construcţii Bucureşti Ilfov, care şi-a fundamentat criticile pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul susţine că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile, respectiv Legea nr. 198/2004, art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, Legea nr. 24/2000, Legea nr. 10/1995 (forma în vigoare la data executării lucrărilor de construcţii) şi Legea nr. 50/1991.

În dezvoltarea motivului de recurs învederează că, întrucât obligaţia de regularizare a cotelor se raportează la valoarea finală declarată în procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, nr. x din 22 iulie 2011, în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 255/2010 în vigoare la data încheierii procesului-verbal de recepţie şi nu ale Legii nr. 198/2004.

Intimatul nu poate fi scutit de la plata cotelor legale datorate, având în vedere că scutirea prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 se referă la proiectele privind dezvoltarea de obiective de interes naţional, judeţean sau local care se realizează de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale, în calitate de expropriatori ai unor bunuri imobile aparţinând unor persoane fizice sau juridice.

Scutirea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 255/2010 operează doar pentru realizarea proiectelor care necesită expropriere pentru o cauză de utilitate publică, iar, în speţă, intimatul nu a făcut dovada că lucrările executate au necesitat exproprieri pentru o cauză de utilitate publică.

Susţine recurentul că lucrările autorizate vizează un obiectiv deja existent şi nu o construcţie nouă pentru care să se solicite exproprierea. Din analiza succesivă a tuturor articolelor prevăzute în Legea nr. 255/2010, rezultă că actul normativ se referă la etapele procedurii de expropriere, la aprobările/avizele, documentaţiile necesare realizării lucrărilor de construire, reabilitare, modernizare a lucrărilor de construcţii de interes naţional, judeţean, local, astfel cum sunt definite la art. 1 şi 2 din lege.

Astfel, arată că intimatul avea obligaţia achitării cotelor de 0,1% şi de 0,7% conform Legii nr. 50/1991 şi Legii nr. 10/1995 din moment ce lucrările nu aveau legătura cu exproprierea.

Totodată, se prevalează recurentul de cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în decizia nr. 44/2019, referitor la interpretarea art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 233/2018, prin care s-a stabilit că:

"Scutirea de la plata taxelor datorate Inspectoratului de Stat în Construcţii vizează exclusiv lucrările realizate în legătură cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică în cadrul proiectelor cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine, Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice, Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Ministerului Economiei, Ministerului Finanţelor Publice şi Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice judeţene şi locale privind dezvoltarea de obiective de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local’’.

Potrivit art. 521 C. proc. civ., această decizie are caracter obligatoriu.

În măsura în care s-ar aprecia incidenţa Legii nr. 198/2004, legiuitorul a stabilit că "măsurile de pregătire prealabilă a executării lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local’’ se referă tot la expropriere şi la actele premergătoare realizării acesteia pe coridorul de expropriere, aşa cum prevede art. 1 din actul normativ menţionat.

În concluzie, orice lucrări care nu au legătură cu exproprierea nu atrag incidenţa prevederilor Legii nr. 198/2004.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru şi comunicat părţilor cauzei. Prin încheierea din 16 iunie 2022, recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată la 20 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în calea de atac

Intimatul Consiliul Judeţean Ilfov, prin întâmpinarea depusă, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor expuse, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii, pentru Inspectoratul Regional în Construcţii Bucureşti Ilfov, are caracter nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Reclamantul a învestit prima instanţă cu o cerere prin care solicită obligarea pârâtului Consiliul Judeţean Ilfov la plata sumei de 846.804,53 RON reprezentând diferenţa de plată în urma regularizării cotei de 0,1% şi a cotei de 0,7%, prevăzute de art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995.

Cauza a parcurs două cicluri procesuale, fiind pronunţate de către instanţele de fond soluţii diferite, fie în legătură cu respingerea acţiunii civile ca urmare a admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului, fie prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În al doilea ciclu procesual, instanţa de apel a validat această din urmă soluţie a tribunalului, prin constatarea incidenţei dispoziţiilor art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, faţă de data emiterii autorizaţiei de construire nr. x/05.11.2009 de către Preşedintele Consiliului Judeţean Ilfov.

În cauză, sub imperiul motivului de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul contestă acest raţionament, arătând că, de fapt, temeiul juridic aplicabil este Legea nr. 255/2010, în vigoare la data încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, nr. x din 22 iulie 2011, întrucât obligaţia de regularizare a cotelor se raportează la valoarea finală declarată în acest act.

Însă, scutirea de la plata cotelor legale datorate Inspectoratului de Stat în Construcţii nu poate opera în lumina art. 25 alin. (2) din lege, câtă vreme lucrările autorizate nu vizează un obiectiv care să necesite exproprierea pentru cauză de utilitate publică, condiţie prevăzută în mod expres de această normă. Pe cale de consecinţă, apreciază că intimatului îi incumbă obligaţia de a achita cotele de 0,1% şi de 0,7%, conform Legii nr. 50/1991 şi Legii nr. 10/1995, nefiind probat demersul de expropriere.

Înalta Curte constată că nu se confirmă critica susţinută.

Instanţele anterioare au reţinut, în evaluarea situaţiei de fapt, necontestată în cele două cicluri procesuale, că în baza autorizaţiei de construire nr. x/05.11.2009, emisă de Preşedintele Consiliului Judeţean Ilfov, şi a contractului de execuţie nr. x/21.04.2010, pârâtul investitor Consiliul Judeţean Ilfov a executat lucrări de construire la obiectivul "Monitorizare sistem rutier pe DJ 101B DN1 - Snagov - Gruiu, Km 17+000 - Km 35+000", situat în judeţul Ilfov, localităţile Snagov - Gruiu, DJ 101B, km 17+000 - km 35+000.

Lucrările realizate au fost recepţionate la 22 iulie 2011, fiind întocmit în acest sens procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/22.07.2011, conform situaţiei centralizate a recepţiilor efectuate în perioada 01.01.2010 - 31.12.2014.

Ceea ce se supune dezbaterii este identificarea corectă de către instanţa de apel a regimului juridic în ce priveşte obligaţia de plată a taxelor de către pârâtul investitor în temeiul art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995.

Pornind de la conţinutul acestor dispoziţii, instanţa de recurs reţine, în acord cu statuările cuprinse în Decizia nr. 8/2018, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că obligaţia legală a persoanelor ce edifică construcţii, la plata cotelor de 0,1% şi 0,7% din valoarea lucrărilor autorizate către colector, are natura unei obligaţii fiscale, fiind o prelevare cu caracter fiscal destinată a alimenta bugetul de stat, în considerarea serviciului prestat de instituţia publică, de control al calităţii construcţiilor, fără a fi un echivalent al acestui serviciu. Astfel, cum judicios au stabilit cele două instanţe anterioare în soluţionarea pe fond a acţiunii, regimul juridic aplicabil este cel în vigoare la data naşterii obligaţiei de plată, având ca reper momentul emiterii autorizaţiei de construire nr. x din 5.11.2009 şi data încheierii contractului de execuţie nr. x/21.04.2010, pentru lucrările de execuţie la obiectivul mai sus menţionat.

Or, la această dată erau în vigoare dispoziţiile art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local (din 3 iunie 2004 şi până la 22 decembrie 2010, când actul normativ a fost abrogat prin Legea nr. 255/2010), cu următorul conţinut:

"Proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcţii menţionate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare, şi în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

Curtea de Apel, în mod corect, a dat eficienţă acestei norme care a instituit beneficiul scutirii de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcţii a proiectelor cuprinse în programul Ministerului Transporturilor sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes local, astfel că soluţia de respingere a acţiunii de către tribunal este fundamentată.

În consecinţă, din perspectiva celor analizate, nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare configurat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte nu va examina chestiunea inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, potrivit cărora operează scutirea de la plata cotelor doar în situaţia proiectelor care necesită expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile înlăturării, prin decizia atacată, a acestui argument valorificat de tribunal în respingerea pretenţiilor reclamantului. Instanţa de apel a statuat că nu a fost declanşată procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică pentru lucrările realizate, ceea ce înseamnă că nu poate opera scutirea instituită de dispoziţiile Legii nr. 255/2010. De altfel, actul normativ nu era în vigoare la data emiterii autorizaţiei de construire şi a contractului de execuţie a lucrărilor.

Sub acest aspect, este de amintit principiul neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 6 C. civ. "Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă’’, regulă juridică potrivit căreia legea se aplică doar situaţiilor ivite după intrarea acesteia în vigoare, nefiind aplicabilă şi situaţiilor anterioare. Cu alte cuvinte, părţile unui raport juridic civil nu pot folosi dispoziţiile ce au intrat în vigoare ulterior naşterii raportului lor, nefiind de acceptat ca legea nouă să retroactiveze, alterând raporturi juridice ce au fost create având în vedere dispoziţiile în vigoare la momentul naşterii acestora.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul exercitat în speţă, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii pentru Inspectoratul Regional în Construcţii Bucureşti - Ilfov împotriva deciziei civile nr. 172A din 4 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2022.