Bad-faith rupture of pre-contractual negotiations: plaintiff's appeal null, defendant's appeal dismissed, affirming partial damages award

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 la Tribunalul Bacău, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A. Borzeşti şi C., solicitând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 460.000 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat de ruperea intempestiva a negocierilor, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 600/03.12.2020, Tribunalul Bacău a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului C. şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acesta; a admis acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Borzeşti, pe care a obligat-o să plătească reclamantului suma de 460.000 RON reprezentând despăgubiri civile, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 8205 RON; a respins ca nefondată cererea reconvenţională.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 174/16.02.2022, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul pârâtei B. S.A. Borzeşti împotriva sentinţei civile menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 40.000 RON în loc de 460.000 RON.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâta B. S.A. Borzeşti, după cum urmează:

Prin recursul formulat, reclamantul A. a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a susţinut că instanţa de apel a ignorat art. 1532 alin. (2) şi art. 1385 alin. (4) C. civ. pentru calcularea prejudiciului.

Obiectul acţiunii este reprezentat de faptul că exigenţele bunei credinţe au fost încălcate, respectiv art. 1183 alin. (4) C. civ., iar acest fapt a fost reţinut de ambele instanţe de fond din cauză.

Modalitatea de stabilire a prejudiciului nu se poate realiza prin raportare la prestarea activităţii la societatea B. care, în mod intempestiv, a procedat la retragerea ofertei angajante.

Dispoziţiile art. 1532 alin. (2) şi art. 1385 alin. (4) C. civ. prevăd în mod expres posibilitatea reparării prejudiciul rezultat din pierderea unei şanse, iar condiţiile specifice pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul suferit prin pierderea unei şanse pentru a fi reparabil sau indemnizabil sunt caracterul cert în cazul prejudiciului suferit şi caracterul real şi serios al şansei.

Acest tip de prejudiciu priveşte acele urmări negative cauzate de o faptă ilicită, care constau în ratarea posibilităţii reale şi serioase "privind producerea unui eveniment favorabil pentru viaţa victimei, care i-ar fi putut aduce împliniri în viaţa personală sau în plan economic prin realizarea unor proiecte."

Aşadar, şansa are o valoare economică în sine, existenţa ei este certă, iar nematerializarea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă este, de asemenea, un fapt cert.

În mod eronat a reţinut instanţa de apel faptul că ar fi fost reziliat contractul cu vechiul angajator/colaborator şi, prin urmare, nu există o legătură de cauzalitate directă între fapta ilicită şi prejudiciu.

Contractul cu fostul colaborator D. S.A. a încetat prin acordul părţilor, nu a fost o reziliere, reclamantul din cauză renunţând, astfel, la angajamentul avut în considerarea ofertei făcute de pârâtă.

Chiar în ipoteza în care fostul angajator, D. S.A., ar fi dorit să înceteze relaţia contractuală cu recurentul, acesta ar fi trebuit să-i acorde un termen de preaviz de 6 luni sau să-l despăgubească pentru nerespectarea preavizului. Pe cale de consecinţă, şi în acest scenariu, este evident faptul că recurentul ar fi avut un venit, însă, din cauza manevrelor ilicite utilizate de societatea B., acesta a renunţat la toate angajamentele care îi asigurau o sursă de venit, pentru a putea onora oferta angajantă.

Având în vedere că s-a dovedit faptul că dispoziţiile art. 1349 C. civ. sunt îndeplinite, prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată, conform situaţiei de fapt constatate.

Din extrasul de cont aferent perioadei 01 ianuarie 2018 - 31 decembrie 2019 reiese cu claritate că veniturile încasate pe societatea deţinută de reclamant sunt transferate către reclamant persoană fizică, astfel că sursa de venit constată o reprezenta colaborarea cu societatea D. S.A..

Or, prejudiciul a fost cuantificat prin cererea de chemare în judecată, prin raportare la contravaloarea remuneraţiei nete pentru 12 luni calendaristice, tocmai motivat de faptul că, dacă pârâta nu ar fi avut o conduită ilicită, ambii ar fi obţinut suma de 460.000 RON, funcţie de partea care ar fi solicitat încetarea contractului, fără respectarea termenului de preaviz.

Prin considerentele instanţei de apel s-a reţinut în mod eronat faptul că salariul solicitat este aferent a 24 de luni calandaristice, unde reclamantul nu a prestat nicio zi de activitate.

Modalitatea de determinare a întinderii reparaţiei a prejudiciului a fost reglementată de noul C. civ. cu scopul de a facilita o jurisprudenţă unitară, astfel încât victimele care au suferit un prejudiciu prin pierderea unei şanse să poată obţină despăgubirile la care sunt îndreptăţite.

Prin modalitatea de stabilire de către instanţa de apel a despăgubirii, caracterul sancţionator impus de legiuitor dispare, societatea B. fiind obligată la plata unei sume modice, echivalente cu o singură lună de remuneraţie.

Astfel, putem spune că trăim într-o societatea unde angajatorul poate să se joace cu ofertele de muncă, implicit cu deciziile de viaţă luate de persoanele pe care le vizează. Legiuitorul prin modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale, sus menţionate, a stabilit reguli privind organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societatea, şi nu acceptarea anumitor jocuri realizate de dragul distracţiei, astfel cum a procedat societatea B..

În perioada celor 3 ani de litigiu, în organigrama societăţii nu a existat funcţia de Director General Adjunct, funcţia pentru care reclamantul a renunţat la toate angajamentele, astfel cum s-a solicitat de către societatea B., s-a mai învederat prin motivele de recurs.

Prin recursul formulat, pârâta B. S.A. Borzeşti a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi a susţinut, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel nu a analizat, în conformitate cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., apărările pârâtei ce privesc caracterul esenţial al clauzelor ce au făcut obiectul negocierilor dintre părţi şi contestarea acceptării ofertei de a contracta la data de 02.09.2019, iar prezentarea în mod unilateral a hotărârii nu reflectă principiul contradictorialităţii, nici standardele unei motivări complete.

Instanţa a reţinut că oferta a fost acceptată de reclamantul - intimat la data de 02.09.2019, cu toate că argumentele invocate de apelantă cu privire la lipsa acceptării pure şi simple sunt abundente; acestea nu sunt analizate, iar în motivarea acceptării de către reclamant, face referire la o afirmaţie a reprezentantului societăţii B. - "de acord cu tot ce ai scris" (anexa 3.1), care este scoasă din context, referindu-se la organizarea negocierilor şi fiind urmată de intenţia de a negocia restul divergenţelor ulterior.

Referitor la caracterul esenţial al clauzelor, instanţa menţionează doar că, ulterior negocierilor contractului cu privire la elementele secundare, reprezentantul apelantei pârâte i-a declarat în mod tranşant acestuia că un contract între părţi se poate încheia numai pentru un post de director de investiţii. Pentru a ajunge la această concluzie, nu sunt analizate, însă, acele clauze "secundare", care este miza părţilor cu privire la negocierea acestora şi dacă încheierea contractului apărea ca fiind o variantă realistă şt în acord cu interesele ambelor părţi şi cu libertatea contractuală, în urma neînţelegerii cu privire la acele elemente "secundare".

Prin urmare, astfel cum rezultă din art. 425 alin. (1) lit. b), motivarea insuficientă nu respectă standardele C. proc. civ., nici ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului atunci când, precum în speţă, nu sunt expuse considerentele pentru care au fost înlăturate apărările şi susţinerile apelantei-pârâte cu privire la aspectele invocate.

Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1182, art. 1198, art. 1188, art. 1183 C. civ.

- Cu privire la aplicarea greşită a normelor privind încheierea contractului.

În analizarea cauzei supuse judecăţii, instanţa de apel reţine că societatea apelantă B. S.A. Borzeşti a procedat la emiterea unei oferte de angajare a reclamantului intimat în funcţia de Director general adjunct, potrivit ofertei de preluare a funcţiei de CEO Deputy, fiind întocmit un contract conform ofertei, această ofertă fiind acceptată de reclamant la data de 2.09.2019. Mai consideră instanţa faptul că au fost aliniate aspecte de ordin administrativ, "încheierea contractului urmând să aibă loc după ce părţile ar fi negociat clauzele contractului".

Astfel, instanţa de apel nu a distins între etapa negocierilor şi cea a încheierii contractului, nu a analizat mecanismele precontractuale şi nu a ţinut cont susţinerile recurentei-apelante cu privire la faptul că nu a avut loc o acceptare pură şi simplă din partea domnului A., faptul că părţile nu au păşit pe teren contractual, ci s-au aflat în etapa negocierilor până la momentul la care s-a convenit încetarea acestora.

Potrivit art. 1182 alin. (1) C. civ., "Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta."

Prin urmare, aplicată această dispoziţie în situaţia concretă, contractul putea fi încheiat prin două mijloace: fie prin acceptarea fără rezerve de către intimat a ofertelor primite de la societatea B., fie prin negocierea clauzelor contractuale. Date fiind discuţiile multiple între părţi pe marginea prevederilor contractuale, întâlnirile dintre părţi, concesiile reciproce făcute, este clar că ne aflam în cea de-a doua situaţie şi nu a fost acceptată nicio ofertă din partea B., la fel cum nici aceasta nu a acceptat contraofertele venite din partea domnului A. cu privire la contractul de management.

Potrivit art. 1197 alin. (1) C. civ., "Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când: a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite", iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că "Răspunsul destinatarului, exprimat potrivit alin. (1), poate fi considerat, după împrejurări, ca o contraofertă."

Astfel, este considerată ca fiind acceptare pură şi simplă doar manifestarea de voinţa care acceptă fără rezerve şi în mod necondiţionat oferta. Instanţa consideră că o astfel de acceptare rezultă din anexa 2.1 - dosar, în condiţiile în care chiar din această probă rezultă că nu erau clarificate toate aspectele între părţi. însuşi domnul A. afirmă "multe din comentarii sunt de clarificat, dar sunt şi câteva zone de negociere". De asemenea, la acel moment a fost primit doar contractul individual de muncă (Ia care părţile au renunţat ulterior de comun acord), dar domnul A. insistă, astfel cum rezultă din e-mailul de pe data de 02.09.2019 (dată considerată de către instanţă ca fiind data acceptării), să se discute şi detaliile cu privire la contractul de consultanţă, ce trebuia să completeze contractul individual de muncă, ulterior părţile convin să renunţe la contractul de muncă şi la contractul de consultanţă, continuând cu negocierea unui contract de management (astfel cum rezultă din anexa nr. 6).

Au urmat, astfel o serie de oferte şi contraoferte din partea părţilor, specifice contractelor negociate, cu privire la clauze esenţiale de interes pentru părţi.

Potrivit art. 1188 alin. (2) C. civ., "Oferta poate proveni de la persoana care are iniţiativa încheierii contradictoriu care îi determină conţinutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esenţial al contractului".

În speţă, iniţiativa încheierii contractului a provenit de la societatea B., însă, intimatul-reclamant are, de asemenea calitatea de ofertant (contraofertant), acesta propunând multiple modificări ale clauzelor contractuale, aşa cum rezultă din probatoriul administrat. Prin urmare, instanţa în mod eronat nu a ţinut cont de acest aspect, a calificat e-mailul transmis de domnul A. în data de 2.09.2019 ca fiind o acceptare a ofertei, deşi intenţia exprimată a acestuia este alta, de a negocia şi de a completa/adapta acordul dintre părţi.

Recurenta a criticat, totodată, interpretarea dată clauzelor care au făcut obiectul negocierilor dintre părţi, ca fiind elemente secundare.

Potrivit art. 1182 alin. (1) C. civ., "Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane."

De asemenea, potrivit art. 1185 C. civ., "Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea."

Prin urmare, clauzele esenţiale sunt calificate ca atare şi de către părţi, atunci când acestea negociază şi susţin adoptarea ca definitivă a clauzei care corespunde cel mai faine intereselor acestora. În concret, instanţa nu analizează clauzele ce au făcut obiectul negocierilor dintre părţi, menţionează doar că negocierile au avut loc cu privire la "elemente secundare" (de unde rezultă că acestea au fost considerate neesenţiale de către instanţă).

Or, astfel cum recurenta a susţinut în faţa instanţei de apel, propunerile intimatului cu care recurenta nu a putut fi de acord - fapt ce a condus la încetarea negocierilor -, au vizat clauze esenţiale (4.6; 4.14; 5.2; 8.8; 9.4 şi 10.2).

Referitor la catalogarea unor elemente ca fiind esenţiale, doctrina a interpretat art. 1185 C. civ. în sensul că vizează elementele subiectiv esenţiale ale contractului, în timp ce art. 1182 alin. (2) le vizează pe cele obiectiv esenţiale.

Astfel, instanţa nu poate considera acele clauze ca fiind "secundare", de vreme ce părţile au conferit acestora caracter esenţial prin intenţia lor de negociere, prin contraofertele propuse şi prin insistarea asupra adoptării variantei susţinute de fiecare dintre acestea. Părţile nu ar fi ajuns la un acord suficient şi în lipsa acelor clauze, în sensul art. 1182 alin. (2) C. civ.

- Cu privire la încălcarea eronată a principiului libertăţii contractuale.

Potrivit art. 1183 alin. (1) C. civ., "Părţile au libertatea iniţierii desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora".

În pofida acestei dispoziţii, instanţa de apel nu dă efect libertăţii contractuale a societăţii recurente şi o consideră răspunzătoare pentru eşuarea negocierilor, fără a ţine cont de faptul că nu a acţionat cu rea-credinţă, ci în mod firesc şi-a protejat propriile interese în această negociere. Acest lucru rezultă într-o manieră evidentă din caracterul clauzelor asupra cărora a intervenit domnul A. şi cu privire la care recurenta a avut în mod legitim, o perspectivă diferită.

Recurenta a menţionat câteva interpretări jurisprudenţiale cu privire la conceptul de libertate contractuală, pentru a sublinia interpretarea eronată din partea instanţei de apel a acestei garanţii a raporturilor contractuale.

- Cu privire la interpretarea eronată a normelor ce ghidează conduita în etapa negocierilor şi a celor privind abuzul de drept precontractual.

Instanţa de apel nu a dat efect prezumţiei relative de bună-credinţă prevăzute de art. 14 C. civ. şi a interpretat în mod eronat conceptul de bună-credinţă din art. 1183 C. civ., cazurile în care aceasta lipseşte şi, implicit, a condiţiilor pentru asumarea răspunderii civile delictuale precontractuale.

Pentru asumarea răspunderii civile delictuale pentru nerespectarea obligaţiei credinţă în etapa negocierilor, trebuie verificată îndeplinirea următoarelor condiţii:

- săvârşirea faptei ilicite, care în concret este invocată ca fiind ruperea intempestivă a negocierilor, contrar bunei-credinţe;

- săvârşirea faptei cu intenţie, astfel cum rezultă din art. 1183 alin. (3) C. civ.

- producerea unui prejudiciu, care este evaluat potrivit criteriilor de la art. 1183 alin. (4) C. civ.

- probarea unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Cu privire la fapta ilicită, reprezentată de ruperea intempestivă a negocierilor de către recurentă, instanţa a apreciat în mod greşit săvârşirea acesteia.

Încetarea negocierilor a intervenit întrucât părţile nu au putut ajunge la un acord cu privire la clauzele esenţiale ale contractului, astfel încât ar fi fost imposibilă continuarea relaţiilor contractuale în acele condiţii. De altfel, negocierile au evoluat într-o manieră neaşteptată pentru societatea recurentă, deoarece, deşi a dat dovadă de deschidere la începutul negocierilor şi intenţia de a perfecta contractul, totuşi atitudinea ulterioară a intimatului, de excludere sau modificare a unor clauze esenţiale pentru societate şi pentru desfăşurarea normală a funcţiei, încercarea acestuia de a-şi limita răspunderea au determinat recurenta să trateze negocierile cu mai mare precauţie, întrucât nevoia de concesii acesteia era mult prea mare şi ar fi contravenit în mod vădit intereselor acesteia.

Mai mult decât atât, ruperea negocierilor nu a intervenit intempestiv, astfel cum sugera reclamantul, ci discuţiile dintre părţi s-au desfăşurat pe o perioadă îndelungată. Negocierile nu au încetat în mod neaşteptat, în toiul unor negocieri în care părţile erau de acord cu privire la elementele contractuale, ci, pe parcurs, părţile au început să fie de acord cu privire la din ce în ce mai puţine aspecte, ceea ce a condus la încetarea acestora.

Referitor la buna-credinţă în etapa negocierilor, dată fiind importanţa sa deosebită, buna-credinţă se prezumă, ceea ce înseamnă că a susţine contrariul, respectiv reaua-credinţă în exercitarea drepturilor, trebuie să se bazeze pe dovezi concludente şi pertinente. Nu este suficientă doar afirmarea unei asemenea conduite, în condiţiile în care, de facto, se prezumă că subiectele raportului juridic sunt de bună-credinţă. Buna-credinţă presupune conformitatea dintre gândire şi expresiile ce o traduc, dintre faptul psihologic exprimat şi scopul urmărit.

Prin urmare, instanţa nu a aplicat prezumţia de bună-credinţă, iar partea adversă nu a făcut dovada contrară. Atenţia sporită a societăţii şi limitarea concesiilor care se impuneau a fi făcute sunt explicabile, ţinând cont de interesul acesteia de a avea personal de conducere competent, având în vedere anvergura acesteia, gradul mare de răspundere pe care îl au angajaţii săi şi impactul dezastruos pe care le pot avea deciziile nepotrivite, atât în ceea ce priveşte alegerea personalului, cât şi relaţiile cu terţii. Postul pe care urma să îl ocupe domnul A. era un post de răspundere majoră, astfel încât nu erau permise erori, în sensul angajării unei persoane nepotrivite.

Cât priveşte forma de vinovăţie a intenţiei, aceasta presupune un element volitiv mai accentuat decât în cazul celorlalte forme. Atitudinea recurentei de la finalul negocierilor, inclusiv prin propunerea unui post remunerat la o valoare mai mică, nu sugerează intenţia de a desfăşura şi înceta negocierile cu rea-credinţă. Odată ce discuţiile au avansat şi viziunile părţilor au prins contur, continuarea negocierilor a fost complicată, de vreme ce devenea evident faptul cu intimatul nu dorea să îşi asume responsabilitatea acelui post, ci doar beneficiile acestuia (unele dintre ele, propuse chiar de acesta, precum nerespectarea unui program de lucru, plata primelor de asigurare pentru răspundere profesională de către societate).

Cu privire la oferta ulterioară a postului de director de investiţii, remuneraţia a fost stabilită la un nivel mai redus, însă exista posibilitatea obţinerii unui onorariu de succes considerabil. Având în vedere că societatea recurentă a ajuns la concluzia că ocuparea postului de director adjunct de către intimat ar fi prejudiciat societatea, i s-a propus un post care nu presupune o răspundere la fel de mare. O nonă propunere poate fi considerată ca o dovadă a bunei-credinţe, relevând intenţia de a se încheia un contract cu intimatul. Instanţa de apel consideră că aceste "experiment" este o dovadă a lipsei de bună-credinţă, însă, în realitate, intimatul avea posibilitatea acceptării celei de-a doua oferte, care însă punea accent pe onorariul de succes, deci pe rezultatele pe care intimatul le-ar putea obţine, dar pe care nu şi le-a asumat.

Considerentele care au stat la baza ruperii negocierilor nu au fost reprezentate de decizia inopinată a recurentei, ci rezultă din anexa nr. 10.

Hotărârea instanţei de apel contrazice conceptul de bună-credinţă, având în vedere faptul că propunerile recurentei au fost rezonabile, iar cel care se face vinovat de condiţii, modalităţi neserioase este de fapt intimatul, date fiind modificările şi înlăturările de clauze esenţiale şi necesare.

În ceea ce priveşte prejudiciul, deşi aspectele de fapt sunt reţinute în mod corect de către instanţa de apel, totuşi decizia de a acorda totuşi intimatului suma de 40.000 de RON este contradictorie şi denotă o interpretare eronată a modalităţii de evaluare a prejudiciului.

Se observă, îndeosebi, faptul că intimatul a acţionat cu rea-credinţă, întrucât a ascuns celeilalte părţi implicate în negocieri şi instanţei faptul că acel contract cu titlu oneros era încheiat cu o firmă, iar nu cu acesta în nume propriu. Renunţarea la contractul cu titlu gratuit, în mod cert, nu a produs vreun prejudiciu intimatului.

Mai mult decât atât, încetarea negocierilor este un efect al dreptului recurentei de a încheia contractele care nu contravin intereselor acesteia, sens cu care este incident art. 1353 C. civ., în cauză nefăcându-se dovada abuzului de drept, în exercitarea libertăţii contractuale prevăzute de art. 1183 alin. (1) C. civ.

Nu este îndeplinită nici condiţia legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Renunţarea la contractele aflare în desfăşurare (cu toate că nu se cunoaşte cu certitudine modalitatea de încetare a respectivului contract) a reprezentat o apreciere subiectivă a intimatului-reclamant, care nu poate ii imputabilă societăţii B..

Negocierile presupun doar posibilitatea încheierii unui contract, neputând exista o certitudine în această privinţă. Intimatul, dată fiind experienţa sa profesională, cu siguranţă cunoaşte acest lucru, însă a evaluat în mod greşit/precipitat şansele de încheiere a contractului, având cunoştinţă de importanţa pe care o are societatea B. pe piaţă şi de pregătirea ce se solicită pentru un astfel de post. Deşi preşedintele Consiliului de administraţie s-a arătat deschis faţă de posibilitatea încheierii contractului cu intimatul, acest lucru nu anulează neînţelegerile survenite pe parcursul negocierilor, s-a conchis prin motivele de recurs.

III. Judecata recursului

La termenul de judecată din 18 octombrie 2022, Înalta Curte a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-reclamant A., invocată prin întâmpinare de către recurenta-pârâtă B. S.A. Borzeşti, urmând a se pronunţa asupra acestei excepţii cu prioritate faţă de analiza motivelor de recurs.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-reclamant A., Înalta Curte constată că este fondată, pentru următoarele considerente:

În conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 pct. 1- 8 C. proc. civ.

Pe acest temei, pentru ca recursul să fie motivat, nu este suficientă indicarea formală a unuia dintre motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci este necesară formularea unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

În acelaşi timp, nu constituie critici de nelegalitate susţinerile părţii cu privire la situaţia de fapt stabilită în evocarea fondului de către instanţa de apel şi care tind la reaprecierea probatoriului administrat, întrucât reevaluarea elementelor faptice care au condus la pronunţarea deciziei de apel interesează temeinicia acesteia, a cărei verificare nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, deşi recurentul a încadrat criticile sale în cazul de casare descris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este posibilă cercetarea legalităţii deciziei de apel, în ceea ce priveşte modul de aplicare a normelor de drept substanţial, în contextul susţinerilor din memoriul de recurs.

Astfel, recurentul, nemulţumit fiind de diminuarea în apel a cuantumului despăgubirilor cuvenite de la 460.000 RON la 40.000 RON, a pretins că instanţa de apel ar fi ignorat art. 1532 alin. (2) şi art. 1385 alin. (4) C. civ. la calcularea prejudiciului, deşi pierderea unei şanse poate fi luată în considerare la repararea pagubei suferite, din moment ce are caracter cert, potrivit legii, existenţa şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, dar şi faptul nematerializării ei.

Din considerentele deciziei recurate, reiese că instanţa de apel s-a raportat, în analiza condiţiei prejudiciului, la prevederile art. 1532 alin. (2) şi art. 1385 alin. (4) C. civ., invocate în cererea de recurs, ce reprezintă norme de drept comun pentru întinderea reparaţiei în cazul răspunderii civile delictuale, dar şi la prevederile art. 1183 alin. (4) C. civ., ce reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin negocierea contrară bunei-credinţe.

Instanţa de apel a analizat dacă neîncasarea, ca urmare a ruperii negocierilor, a venitului aferent postului pentru care s-au purtat negocierile, echivalează cu pierderea şansei de a obţine un avantaj şi a arătat argumentele pentru care a înlăturat susţinerile cu acest obiect ale reclamantului.

Prin urmare, la stabilirea întinderii despăgubirilor a fost avut în vedere criteriul de calcul al pierderii unei şanse, însă, nu i s-a dat eficienţă în circumstanţele particulare ale speţei.

În aceste condiţii, critica recurentului este formală, atât timp cât se limitează la invocarea unui anumit criteriu de calcul al prejudiciului şi la redarea conţinutului textelor de lege care îl prevăd şi îl definesc, în pofida analizării de către instanţa de apel tocmai a cerinţelor de aplicare a dispoziţiilor legale respective, fără a se indica vreun argument în combaterea raţionamentului juridic expus în decizie şi fără a se face măcar referire la motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţii.

Nu se poate reţine, aşadar, formularea unei veritabile critici de nelegalitate a deciziei în legătură cu acest criteriu legal de calcul, după cum nu pot fi primite nici susţinerile recurentului referitoare la venitul pe care îl realiza în postul din care şi-a dat demisia pentru a încheia contractul asupra căruia s-au purtat negocieri.

Rezultă din considerentele deciziei recurate faptul că instanţa de apel a analizat şi aceste susţineri ale reclamantului, însă le-a înlăturat în raport de probele administrate, reţinând, în fapt, că reclamantul ocupa postul anterior în baza unui contract de mandat cu titlu gratuit, ceea ce înseamnă o funcţie neremunerată, iar contractul cu titlu oneros depus la dosar a fost încheiat de către o persoană juridică, nu de către reclamant personal, aceasta încasând sume de bani într-o altă perioadă de timp decât cea la care reclamantul a făcut referire prin pretenţiile formulate în cauză.

Prin motivele de recurs, s-a arătat că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, cauza de încetare a contractului de muncă anterior ca fiind rezilierea, când, în realitate, contractul a încetat prin acordul părţilor şi, totodată, că s-ar fi dovedit încasarea de către reclamant a unui venit, chiar dacă o persoană juridică a încheiat contractul cu titlu oneros, sumele de bani remise acesteia din urmă fiind transferate reclamantului.

Faţă de considerentele deciziei recurate, redate în cele ce preced, Înalta Curte constată că susţinerile reclamantului au ca finalitate reală reaprecierea situaţiei de fapt stabilite de către instanţa de apel pe baza probelor administrate, întrucât analizarea lor ar implica cercetarea contractului de muncă şi a altor înscrisuri referitoare la acesta, precum şi mijloacele de probă vizând eventualul transfer al unor sume de bani de la persoana juridică în contul bancar al reclamantului.

Or, reevaluarea probelor administrate, cu scopul stabilirii situaţiei de fapt, interesează temeinicia deciziei recurate, astfel încât excedează atribuţiile acestei instanţe de control judiciar, care sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii hotărârii de apel, prin prisma cazurilor de casare în mod expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, susţinerile din cererea de recurs referitoare la întinderea despăgubirilor acordate prin decizia de apel nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, susceptibile de a fi calificate drept motive de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi primite şi analizate ca atare.

Împrejurarea că despăgubirile acordate în apel ar fi modice este lipsită de relevanţă pentru modul de aplicare a legii de către instanţa de apel, în condiţiile în care cuantumul acestora a fost stabilit pe baza probelor administrate şi în urma verificării condiţiilor de aplicare a prevederilor legale de care s-a prevalat reclamantul, acestuia revenindu-i sarcina probării prejudiciului suferit prin ruperea negocierilor.

În absenţa unor critici pe aspectul menţionat, care să învestească instanţa de recurs cu cercetarea legalităţii deciziei recurate, Înalta Curte constată, faţă de considerentele expuse anterior, că recursul este nul, pe temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâta B. S.A. Borzeşti, examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., conţin, în esenţă, patru critici de nelegalitate, astfel cum au fost sintetizate chiar de către recurentă:

- neanalizarea apărărilor recurentei, în conformitate cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privitoare la caracterul de clauze esenţiale al clauzelor ce au făcut obiectul negocierilor dintre părţi şi contestarea acceptării ofertei de a contracta la data de 02.09.2019;

- aplicarea greşită a prevederilor art. 1182 alin. (1), art. 1185, art. 1196, art. 1197 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. civ., prin aprecierea conform căreia ar fi fost acceptată oferta reprezentată de contractul de muncă, iar încheierea contractului urma să aibă loc după ce părţile ar fi negociat clauzele contractului;

- încălcarea şi aplicarea greşită a principiului libertăţii contractuale, prevăzut de art. 1183 alin. (1) C. civ.

- evaluarea greşită a condiţiilor pe care le presupune răspunderea delictuală prevăzută de art. 1183 alin. (2)-(4) C. civ.

Înalta Curte constată că motivele de recurs se bazează pe o lectură eronată a considerentelor de fapt şi de drept ale deciziei recurate, începând cu conţinutul ofertei de a contracta şi până la ruperea negocierilor.

Astfel, din considerentele deciziei de apel, rezultă că oferta făcută reclamantului de către societatea pârâtă B. S.A. Borzeşti a vizat preluarea de către reclamant a unei anumite funcţii de conducere în cadrul societăţii recurente (director general adjunct - CEO Deputy), pentru o indemnizaţie de 8000 euro lunar. Acesta este conţinutul ofertei în legătură cu care s-a constatat acceptul reclamantului şi respectiv, ruperea negocierilor ca urmare a conduitei de rea-credinţă a pârâtei.

Trebuie, de asemenea, subliniat, din considerentele deciziei, că încheierea contractului urma să aibă loc după ce părţile ar fi negociat clauzele contractului, totodată, că momentul ruperii negocierilor a fost marcat de comunicarea de către reprezentantul pârâtei a faptului că un contract între părţi se poate încheia doar pentru un post de director de investiţii şi doar pentru o remuneraţie de 4000 euro lunar, justificând că acest post este prea complex, stresant şi de specialitate pentru reclamant.

Anterior, după acceptarea ofertei, părţile purtaseră negocieri pe mail, timp de 2 luni, în legătură cu clauzele contractuale şi de confidenţialitate din cuprinsul contractului de management, respectiv al contractului individual de muncă, transmise în proiect reclamantului.

Situaţia de fapt expusă în decizia de apel şi redată anterior nu poate face obiect al unei reevaluări în etapa procesuală a recursului, întrucât temeinicia hotărârii nu reprezintă un motiv de casare în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acestea vizând exclusiv aspecte de nelegalitate a deciziei pronunţate în calea ordinară de atac.

Pornind de la această premisă, se reţine că, prin motivele de recurs, se susţine în mod eronat formularea unei constatări a instanţei de apel în sensul încheierii contractului, ca urmare a acordului părţilor asupra clauzelor esenţiale ale contractului, şi al purtării negocierilor exclusiv asupra clauzelor secundare, cu consecinţa că nu au temei susţinerile recurentei vizând neanalizarea apărărilor sale pe aspectul caracterului clauzelor ce au făcut obiectul negocierilor părţilor.

În realitate, prin decizia recurată, după cum s-a arătat anterior, s-a constatat în mod neechivoc faptul că acceptarea ofertei nu a condus la încheierea contractului, acordul de voinţă perfectându-se abia după ce părţile ar fi negociat clauzele contractului.

O asemenea constatare nu este contradictorie, chiar dacă, potrivit art. 1182 alin. (1) C. civ., contractul se socoteşte încheiat nu numai prin negocierea lui de către părţi, ci şi prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta, fiind suficient, potrivit alin. (2), "ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane."

Art. 1182 C. civ. conţine regula în ceea ce priveşte încheierea oricărui contract, însă, trebuie observat şi art. 1185 C. civ., în conformitate cu care "Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea."

Se impune a se constata, astfel, că motivarea deciziei de apel relevă incidenţa în cauză a situaţiei de excepţie prevăzute de art. 1185 C. civ., în condiţiile în care s-a considerat că, în pofida acceptării ofertei, contractul nu a fost, totuşi, încheiat. Între părţi s-au purtat, incontestabil, negocieri, iar instanţa de apel a reţinut că acestea au avut loc în legătură cu clauzele contractuale şi de confidenţialitate din cuprinsul contractului de management, respectiv al contractului individual de muncă, după cum s-a arătat anterior.

Dacă s-ar fi ajuns la concluzia încheierii contractului ca urmare a acceptării ofertei, s-ar fi constatat pe acest temei că raportul juridic dintre părţi are un temei contractual. Or, despăgubirile au fost acordate pe temei delictual, în aplicarea prevederilor cu caracter special din art. 1183 C. civ., ce reglementează posibilitatea reparării prejudiciului cauzat în legătură cu negocierea cu rea - credinţă a unui contract.

Astfel, conform acestei norme, "(3) Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul. (4) Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare."

Instanţa de apel a respins solicitarea reclamantului, referitoare la întinderea prejudiciului, având ca obiect acordarea de despăgubiri într-un cuantum echivalent salariului promis şi neîncasat tocmai faţă de neîncheierea contractului. S-a arătat în decizie că, în această situaţie, nu ar mai fi nicio diferenţă între executarea contractului şi neîncheierea lui culpabilă, în speţă nefiind vorba despre drepturi salariale necuvenite şi neîncasate pentru mandatul exercitat.

Revenind la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., faţă de cele arătate anterior, se observă că raţiunea pentru care instanţa de apel a considerat lipsită de relevanţă apărarea pârâtei pe aspectul caracterului esenţial ori neesenţial al clauzelor care au făcut obiectul negocierilor decurge din prevederile art. 1185 C. civ.

Această normă nu face distincţie între clauze principale şi secundare, prevăzând doar că un contract nu se poate socoti ca fiind încheiat până nu se ajunge la un acord cu privire la acele clauze (elemente) cu privire la care acest acord este solicitat de către una dintre părţile la negociere.

Întrucât, ca regulă, contractul este încheiat prin acordul de voinţă asupra elementelor esenţiale ale contractului, astfel cum prevede art. 1182 alin. (2) C. civ., în situaţia de excepţie din art. 1185 C. civ. un asemenea rezultat nu se produce, chiar dacă a intervenit acordul asupra elementelor esenţiale, iar negocierile continuă asupra elementelor secundare.

Într-o asemenea ipoteză, clauzele asupra cărora se negociază devin esenţiale prin voinţa părţilor (clauze esenţiale subiective), cu toate că, în mod obiectiv, privesc elemente secundare ale contractului. Fiind vorba despre o derogare de la regulă, prin art. 1185 C. civ. legiuitorul a dat eficienţă deplină libertăţii contractuale, care caracterizează formarea, încheierea oricărui contract.

Prin urmare, este lipsită de temei critica recurentei - pârâte referitoare la nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile în care, potrivit celor expuse, instanţa de apel a reţinut incidenţa art. 1185 C. civ. şi a considerat că este suficient faptul că părţile au continuat negocierile asupra unor clauze contractuale şi de confidenţialitate, indiferent de caracterul lor de clauze esenţiale ori secundare, pentru a ajunge la concluzia neîncheierii contractului.

Se observă, de altfel, că recurenta, reproşând instanţei de apel neanalizarea caracterului clauzelor vizate de negocierea părţilor (pct. A fila x din memoriul de recurs) - şi, în continuare, aprecierile legate de acceptarea ofertei şi momentul încheierii contractului (pct. B), cu consecinţa nerespectării principiului libertăţii contractuale, prevăzut de art. 1183 alin. (1) C. civ. (pct. C) -, contestă, în realitate, chiar conţinutul ofertei făcute reclamantului.

Astfel, susţinerea conform căreia contractul nu ar fi fost încheiat, întrucât oferta nu a fost acceptată fără rezerve de către reclamant - distinct de faptul că se bazează pe o premisă eronată, respectiv pe o constatare ce nu corespunde considerentelor deciziei recurate, anume că instanţa de apel ar fi reţinut încheierea contractului ca urmare a acceptării ofertei, astfel cum s-a expus anterior -, relevă, în concret, apărarea constantă a pârâtei în proces, potrivit cu care, în cursul negocierilor, reclamantul a fost testat dacă ar fi acceptat un post cu aceleaşi sarcini, dar plătit la jumătate din suma iniţială, acesta fiind motivul pentru care i s-a oferit un asemenea post (cel de director de investiţii, în loc de director general adjunct).

A susţine că, după emiterea unei oferte pentru o anumită funcţie şi cu o anumită remuneraţie, este posibil, în cursul negocierii clauzelor specifice acelei oferte ori chiar după terminarea negocierii, să se ajungă la discuţii între părţi asupra altei funcţii şi a unei alte remuneraţii, echivalează, în fapt, cu a dilua însuşi conţinutul ofertei iniţiale: în realitate, oferta ar fi vizat o funcţie şi o remuneraţie adecvate pregătirii de specialitate a reclamantului, nu neapărat funcţia de director general adjunct şi remuneraţia de 8000 euro lunar, funcţia şi remuneraţia urmând a fi stabilite după negociere şi după testarea destinatarului ofertei.

Or, o asemenea susţinere tinde la schimbarea situaţiei de fapt reţinute în apel pe baza probelor administrate, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că oferta făcută de către societatea pârâtă a vizat preluarea de către reclamant a unei anumite funcţii de conducere în cadrul societăţii recurente, pentru o indemnizaţie de 8000 euro lunar, pe care reclamantul a acceptat-o şi în legătură cu care au început negocierile.

Pe baza acestei situaţii de fapt, practic, instanţa de apel a constatat că pârâta a retractat oferta şi a făcut o ofertă nouă, ceea ce a condus la încetarea negocierilor în baza primeia. În măsura în care reclamantul ar fi acceptat a doua ofertă (ceea ce nu s-a întâmplat), ar fi fost vorba despre o nouă negociere, în baza noii oferte, şi nu despre continuarea negocierii precedente.

În acest context a constatat instanţa de apel că societatea nu a avut niciodată intenţia să îl angajeze pe reclamant pentru indemnizaţia de 8000 euro propusă iniţial, conduita sa în legătură cu iniţierea, continuarea şi ruperea negocierilor fiind contrară bunei - credinţe, în aplicarea art. 1183 alin. (3) şi (4) C. civ.

Din cele expuse, rezultă că susţinerile din recurs relevă propria versiune a recurentei - pârâte asupra raportului juridic dintre părţi, generat de oferta de contractare, motiv pentru care vor fi înlăturate, cât timp au ca finalitate, inacceptabilă în recurs, schimbarea situaţiei de fapt şi reaprecierea probelor administrate.

Prin urmare, nu se poate reţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1182 alin. (1) şi art. 1185 C. civ., astfel cum pretinde recurenta, din moment ce instanţa de apel nu a constatat că ar fi intervenit încheierea contractului, iar recurenta tinde la schimbarea situaţiei de fapt referitoare la ofertă şi la derularea negocierilor, considerentele pe acest aspect fiind deja expuse în prezenta decizie.

Pentru aceleaşi motive, nici aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1196 şi art. 1197 C. civ. nu poate fi reţinută, în condiţiile în care recurenta invocă aceste prevederi legale, referitoare la acceptarea ofertei, respectiv acceptarea necorespunzătoare a ofertei, cu scopul de a obţine în recurs o reevaluare a însuşi conţinutului ofertei, adică a situaţiei de fapt stabilite în apel, iar atare finalitate este incompatibilă cu prerogativele acestei instanţe de recurs.

Cât priveşte dispoziţiile art. 1183 alin. (1) C. civ., care transpun principiul libertăţii contractuale în materia negocierilor în vederea încheierii unui contract, prevăzând că părţile nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul negocierilor, trebuie subliniat că norma suportă o derogare consacrată prin alin. (4) al aceluiaşi art. 1183, aplicabil prin coroborare cu alin. (3). Potrivit acestor dispoziţii legale - deja citate în prezenta decizie - partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe, astfel cum aceasta este definită în alin. (3), răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi.

Or, instanţa de apel din cauza de faţă a constatat îndeplinite condiţiile de aplicare a normei derogatorii, astfel încât nu au temei susţinerile recurentei referitoare la nerespectarea de către instanţa de apel a regulii statuate prin art. 1183 alin. (1) C. civ.

În ceea ce priveşte întrunirea în persoana pârâtei a condiţiilor răspunderii civile pentru prejudiciul cauzat reclamantului pentru iniţierea, continuarea şi ruperea negocierilor contrar bunei-credinţe, Înalta Curte constată că, şi de această dată, susţinerile recurentei urmăresc reevaluarea situaţiei de fapt, în sensul că eşecul negocierilor ar fi imputabil reclamantului, care nu a dorit să-şi asume responsabilitatea postului, ci doar beneficiile acestuia, viziune ce a devenit evidentă pe parcursul negocierilor.

Instanţa de apel a constatat, însă, societatea nu a avut niciodată intenţia să îl angajeze pe reclamant pentru indemnizaţia de 8000 euro propusă iniţial, astfel încât angajarea sa în negocieri este contrară bunei - credinţe.

În raport de aceste considerente din decizia recurată, susţinerile recurentei ar presupune a se reaprecia în recurs, pe baza probelor administrate, dacă întreaga conduită a pârâtei, începând cu oferta şi până la încetarea negocierilor, denotă intenţia sa reală de a-l angaja pe reclamant pentru indemnizaţia de 8000 euro propusă iniţial ori, dimpotrivă, astfel cum a apreciat instanţa de apel.

Or, o asemenea reevaluare excedează atribuţiile acestei instanţe de control judiciar, întrucât vizează temeinicia, iar nu legalitatea deciziei recurate, motiv pentru care susţinerile recurentei pe aspectul în discuţie nu vor fi primite.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtei B. S.A. Borzeşti, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 174 din data de 16 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A. Borzeşti împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 octombrie 2022.