Revision of decision 990/2022 rejected as unfounded; nullity ruling for immoral contract remains final.

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2022

Deliberând asupra cererii de revizuire, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de revizuire

Prin cererea de revizuire formulată împotriva deciziei nr. 990 din 11 mai 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, revizuenţii A. şi B. au solicitat schimbarea în tot a deciziei atacate, admiterea recursului şi casarea deciziei nr. 250/A din 26 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2015.

În motivarea căii de atac s-a susţinut, în esenţă, că este incident motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, încălcând astfel principiul disponibilităţii şi dispoziţiile art. 20 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, revizuenţii au arătat că instanţa de recurs nu a analizat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care au criticat modalitatea în care a fost admisă în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intimata C., prin încheierea din 3 noiembrie 2017 pronunţată de Satul Mare în dosarul nr. x/2015.

Din aceeaşi perspectivă, au precizat că instanţa s-a rezumat la a reţine considerentele instanţei de apel, prin care s-a evidenţiat că această chestiune litigioasă nu poate face obiectul rejudecării, întrucât prin decizia de casare nr. 1249/2020, Înalta Curte a constatat că aspectele de nelegalitate invocate de reclamantă cu privire la încheierea din 3 noiembrie 2017 nu sunt fondate, dezlegările date intrând astfel în puterea lucrului judecat.

Au concluzionat revizuenţii că o astfel de analiză a motivelor de casare valorează cu omisiunea instanţei de recurs de a analiza şi a se pronunţa asupra unui lucru cerut, în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, revizuenţii au susţinut că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra naturii juridice a contractului sub semnătură privată încheiat la 18 noiembrie 2014 între revizuenţi şi D., în prealabil constatării nulităţii absolute a contractului, ci a reţinut că o asemenea analiză nu are relevanţă în cauză. În dezvoltarea acestei critici au făcut trimitere la dispoziţiile legale pe care le consideră aplicabile contractului semnătură privată încheiat la 18 noiembrie 2014.

Faţă de primele două critici învederate, revizuenţii au mai apreciat că instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la motivele de nelegalitate expuse din perspectiva incidenţei cauzelor de nulitate absolută prevăzute şi reglementate imperativ de lege. Prin considerentele hotărârii, instanţa de recurs nu a indicat nicio normă imperativă care ar fi fost încălcată de recurenţii-reclamanţi şi intimata-pârâtă cu ocazia încheierii contractului sub semnătură privată din 18 noiembrie 2014 şi care ar conduce la nulitatea absolută a contractului.

Un alt aspect învederat vizează modalitatea în care instanţa de recurs a acordat eficienţă dispoziţiilor legale ce reglementează mărturisirea judiciară, care în opinia revizuenţilor echivalează cu nepronunţarea asupra unui lucru cerut de părţi, fiind ignorat dreptul de dispoziţie al părţilor, reglementat de art. 9 alin. (3) raportat la art. 436 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., refuzând în cauză să se pronunţe o hotărâre în baza recunoaşterii pretenţiilor de către intimata-pârâta D..

Printr-o ultimă critică revizuenţii au susţinut că instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la solicitarea de obligare a intimatei C. la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care intimata-pârâtă D. nu poate fi obligată la plata acestora, deoarece a recunoscut la primul termen de judecată pretenţiile formulate prin acţiune, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 454 C. proc. civ. În opinia revizuenţilor, singura persoană care se află în culpă procesuală este intimata-intervenientă C., care s-a opus la admiterea acţiunii principale prin formularea celor două cereri de intervenţie principală în interes propriu, faţă de care judecarea cauzei principale s-a prelungit în mod nejustificativ.

2. Decizia împotriva căreia s-a formulat cererea de revizuire

Prin decizia nr. 990 din 11 mai 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. împotriva deciziei nr. 250 A din 26 februarie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata C. a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată, întrucât motivele invocate nu se încadrează în cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în condiţiile în care revizuenţii au susţinut chestiuni care exced cazului de revizuire invocat.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia atacată prin prisma prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În susţinerea cererii, revizuenţii au arătat că instanţa de recurs "nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut", susţinând, în esenţă, următoarele critici: instanţa de recurs nu a analizat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu s-a pronunţat asupra naturii juridice a contractului sub semnătură privată încheiat la 18 noiembrie 2014 şi nici cu privire la motivele de nelegalitate expuse din perspectiva incidenţei cauzelor de nulitate absolută, nu a pronunţat o hotărâre în baza recunoaşterii pretenţiilor de către intimata-pârâta D., precum şi că instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la obligarea intimatei C. la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând decizia a cărei revizuire se solicită, Înalta Curte constată că instanţa de recurs a analizat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în condiţiile în care s-a reţinut că este nefondată critica prin care reclamanta pretinde încălcarea regulilor de procedură.

În acest sens, instanţa de recurs a reţinut că: "Dispoziţiile art. 153 C. proc. civ. pretins a fi încălcate prevăd următoarele: Instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel (1).

Or, norma prevăzută la art. 229 C. proc. civ. statuează explicit, la alin. (1), că partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi cea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant legal/convenţional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă, considerându-se că ea cunoaşte termenele de judecată ulterioare.

În speţă, potrivit constatărilor instanţei de apel, partea reclamantă a fost citată la domiciliul indicat în cererea de chemare în judecată, anume în loc. Satu Mare, b-dul x, nr. 58, pentru termenul de judecată din data de 27.04.2018, situaţie în care, potrivit legii, se consideră că avea cunoştinţă şi de termenele de judecată ulterioare acordate de prima instanţă, inclusiv pentru termenul din 15.06.2018.

Referitor la termenul de judecată din 15.06.2018, pentru care avea termen în cunoştinţă, instanţa de apel a constatat şi că părţii i-au fost înmânate, la data de 05.06.2018, înştiinţări prin care i s-a solicitat să depună, în original, înscrisul sub semnătură privată datat 18.11.2014, prin intermediul cărora a fost încunoştinţată şi cu privire la termenul de judecată.

Cât priveşte motivul invocat de partea reclamantă pentru înlăturarea de la aplicare a normei de drept prevăzute la art. 229 alin. (1) C. proc. civ., renunţarea de către reprezentatul său convenţional la mandatul de reprezentare, corect instanţa de apel a constatat că nu poate fi primit, cât timp nu se subsumează situaţiilor de excepţie prevăzute la alin. (2) al normei de drept, în care instanţele de judecată au obligaţia citării părţilor din proces.

Aşa fiind, cum instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect normele de drept menţionate, se dovedeşte nefondată critica prin care partea pretinde încălcarea principiului contradictorialităţii dezbaterilor şi a dreptului la apărare, prevăzute la art. 13 şi art. 14 C. proc. civ., consecinţă a nelegalei citării pentru termenul de judecată din 15.06.2018.

Subsumat acestei critici de nelegalitate partea reclamantă pretinde şi că instanţa de apel nu avea a statua asupra naturii convenţiei pe care a încheiat-o cu partea pârâtă D., probată cu înscrisul sub semnătură privată datat 18.11.2018 şi recunoscută de partea pârâtă, întrucât acest fapt ar contraveni principiului libertăţii contractuale prevăzut la art. 1169 C. civ.

Dispoziţiile art. 1169 C. civ. prevăd următoarele: Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.

O atare libertate recunoscută părţilor nu se constituie însă într-un impediment în calea verificării de către instanţele de judecată a conţinutului convenţiilor deduse judecăţii de părţi, cum eronat pretinde partea reclamantă, ignorând faptul că în procesul pendinte a fost dedusă judecăţii nu numai acţiunea în pretenţii izvorâtă din convenţia invocată, ci şi acţiunea în constatarea nulităţii absolute a aceleiaşi convenţii pentru cauză ilicită şi imorală, formulată de intervenienta principală.

Dimpotrivă, dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. statuează explicit că este în sarcina judecătorului fondului obligaţia de a da calificare juridică actelor şi faptelor deduse judecăţii.

De altminteri, se constată că partea reclamantă formulează critica într-o manieră confuză, pretinzând, pe de o parte, că instanţele de fond aveau a statua că înscrisul sub semnătură privată datat 18.11.2014, pentru care nu era necesară formalitatea "bun şi aprobat", beneficia de dată certă şi cu privire la care au existat impedimente obiective care au împiedicat depunerea la dosarul cauzei în original (detaliate), face dovada încheierii unui contract bilateral şi impunea soluţia admiterii acţiunii în pretenţii pe baza recunoaşterii acestora de către partea pârâtă, în temeiul art. 436 C. proc. civ.

Pe de altă parte, partea pretinde că, fiind că în prezenţa unui contract nenumit, nereglementat de lege, instanţele aveau a aplica, potrivit art. 1168 C. civ., regulile speciale privitoare la contractul cu care acesta se aseamănă cel mai mult şi care, în opinia sa, este contractul de antrepriză reglementat la art. 1851 C. civ. (calificare care nu a fost invocată la judecata în fond a cauzei).

Analizarea aspectelor de ordin procedural menţionate, soluţionate prin considerente nenecesare prin hotărârea atacată, nu îşi justifică însă utilitatea în condiţiile în care critica ignoră considerentele decisive ale hotărârii recurate şi care fundamentează soluţia pronunţată, anume constatarea nulităţii absolute a convenţiei invocate ca temei al acţiunii în pretenţii pentru că a fost fondată pe o cauză ilicită şi imorală, fiind încheiată de părţi de comun acord în vederea instituirii unui sechestru asigurător asupra imobilului proprietatea părţii pârâte cu scopul împiedicării executării silite a imobilului la cererea intervenientei C., înregistrată în dosarul execuţional nr. x/2014 al BEJ E., pentru o creanţă în sumă de 390.000 RON (identică cu cea consemnată în înscrisul sub semnătură privată).

Subsumat acestei critici de nelegalitate partea reclamantă susţine, totodată, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. (3), art. 436 şi art. 273 C. proc. civ., apreciind că acţiunea în pretenţii se impunea a fi admisă în baza recunoaşterii de către partea pârâtă a convenţiei şi a dreptului său de creanţă.

Pretinzând încălcarea normei de drept prevăzute la art. 436 C. proc. civ., se constată că partea reclamantă ignoră, astfel cum s-a arătat, cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecata în fond a cauzei, respectiv faptul că instanţele au avut a analiza şi cererea în constatarea nulităţii absolute a convenţiei, dedusă judecăţii de intervenientă, şi a căreia admitere a impus soluţia de respingere a acţiunii în pretenţii.

Pe de altă parte, critica ignoră considerentele decizorii prin care instanţa de apel a constatat inaplicabilitatea normei de drept, anume absenţa în procesul pendinte a unei mărturisiri judiciare formulate, în condiţiile legii, de partea pârâtă, respectiv, împrejurarea că mărturisirea făcută în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Satu Mare, în procesul pendinte, constituie mărturisire extrajudiciară care nu se opune, cum eronat se afirmă prin recurs, cu forţa probantă a unui hotărâri judecătoreşti, în sensul art. 434 C. proc. civ.

Cât priveşte norma de drept prevăzută la art. 273 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părţi până la proba contrară, partea reclamantă nu arată în ce constă încălcarea săvârşită de instanţele de fond.

Relativ la această critică, se constată că partea reclamantă nu relevă nici interesul formulării, cât timp soluţia de respingere a acţiunii în pretenţii deduse judecăţii împotriva părţii pârâte a fost fundamentată, astfel cum s-a arătat, pe lipsa unei condiţii esenţiale de validitate a convenţiei invocate ca izvor al obligaţiei de despăgubire, anume pe lipsa cauzei licite şi morale, condiţie impusă de prevederilor art. 1179 alin. (1) pct. 4 C. civ., sub sancţiunea nulităţii absolute potrivit art. 1238 alin. (2) C. civ.

Subsumat acestei critici de nelegalitate, partea reclamantă susţine şi încălcarea normei de procedură prevăzute la art. 61 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că intervenienta C. nu justifica interes în formularea cererii de intervenţie principală, deoarece deţinea un titlu executoriu împotriva intimatei pârâte pe care l-a valorificat în dosarul execuţional nr. x/2014 al BEJ E..

Critica ignoră, de asemenea, considerentele reţinute de instanţa de apel care evidenţiază faptul că această chestiune litigioasă a cauzei nu poate face obiectul rejudecării, întrucât prin decizia de casare nr. 1249/24.06.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că aspectele de nelegalitate invocate de partea reclamantă în privinţa încheierii primei instanţe din data de 03.11.2017, prin care a fost încuviinţată cererea de intervenţie principală, nu sunt fondate, dezlegările date intrând astfel în puterea lucrului judecat.

- este nefondată critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin care partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei.

Cu titlu prealabil se impune menţiunea că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. statuează că hotărârea poate fi casată când cuprinde numai motive străine de natura cauzei, adică motive care nu privesc litigiul dedus judecăţii şi, ca atare, nu furnizează părţilor dovada examinării chestiunilor litigioase ale cauzei, a analizării mijloacelor de apărare invocate şi nici argumentele care fundamentează soluţia pronunţată.

Pe cale de consecinţă, nu sunt străine cauzei şi nu atrag incidenţa normei de drept menţionate considerentele prin care instanţa analizează mijloacele de apărare ale uneia dintre părţile litigante, considerente redactate într-o manieră clară şi explicită şi care oferă părţilor dovada examinării mijloacelor de probă şi apărărilor invocate, precum şi argumentele care au stat la baza soluţiei pronunţate.

În speţă, se constată că prin intermediul acestui motiv de recurs, partea reclamantă critică considerentele prin care instanţele de fond au evaluat mijloacele de probă administrate de intervenientă, susţinând că deşi acestea confirmă existenţa unor litigii între aceasta şi partea pârâtă, nu puteau face obiectul examinării în procesul pendinte, întrucât nu a fost parte în respectivele litigii, situaţie în care nici actele jurisdicţionale întocmite în cadrul acestora nu îi sunt opozabile.

Anume, partea pretinde că sunt străine cauzei considerentele prin care instanţa de apel a făcut trimitere la existenţa titlului executoriu reprezentat de sentinţa nr. 6230/2013 a Judecătoriei Satu Mare (dosar nr. x/2008) prin care partea pârâta a fost obligată să plătească intervenientei suma de 40.000 de dolari, la Actul de adjudecare imobiliară 24.05.2017 (dosarul nr. x/2014 al BEJ E.), la procesul-verbal de evacuare din data de 06.07.2020 şi la procesul-verbal de evacuare din 18.09.2020 (dosarul nr. x/2020 al BEJ E.).

Partea reclamantă indică ca fiind străine cauzei şi considerentele prin care s-a reţinut că a acţionat cu rea-credinţă când a solicitat instituirea sechestrului asigurător asupra imobilului proprietatea părţii în baza înscrisului sub semnătură privată datat 18.11.2014, în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Satu Mare, apreciind că era în sarcina instanţei care a pronunţat încheierea nr. 105/D/C/22/05.2015 să analizeze conduita sa, cu menţiunea că prin demersurile pe care le-a făcut în baza respectivului înscris a urmărit doar recuperarea propriilor sume de bani pe care le-a investit în imobilul casă de locuit proprietatea părţii pârâte.

Or, considerentele arătate, contrar susţinerilor părţii reclamante, nu sunt străine cauzei, ci expun, rezultat ala evaluării probatoriilor, circumstanţele de fapt în care partea reclamantă şi partea pârâtă au convenit întocmirea înscrisului sub semnătură privată datat 18.11.2014, prin care se atestă existenţa datoriei de 390.000 RON, şi care au permis identificarea scopului urmărit de părţi, acela de a diminua sau chiar a exclude şansele de recuperare a creanţei intervenientei împotriva pârâtei.

Subsumat acestei critici, partea reclamantă a pretins şi omisiunea analizării de către instanţa de apel a unor mijloace de probă care, în opinia părţii, impunea concluzia existenţei şi a unui alt impediment în finalizarea procedurilor execuţionale de către intervenientă în ceea ce priveşte imobilul părţii pârâte.

Anume, partea reclamantă susţine că instanţa a ignorat împrejurarea că în cartea funciară a imobilului proprietatea părţii pârâte a fost notată sentinţa civilă nr. 708/25.02.2019 a Judecătoriei Satu Mare, definitivă, prin care s-a constatat nulitatea certificatului de moştenitor nr. x/27.05.2003 emis de BNP F. în favoarea intervenientei, în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctul G. (împrumutătorul), certificat pe baza căruia intervenienta şi-a justificat calitatea procesuală activă în dosarul finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 6230/2013 (titlul executoriu), ca urmare a faptului că nici căsătoria intervenită între intervenientă şi împrumutător şi nici decesul împrumutătorului nu au fost transcrise în registrele de stare civilă române.

Or, de principiu, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, hotărârile judecătoreşti nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi, ci argumentelor esenţiale, categorie în care nu se încadrează argumentul menţionat, în considerarea faptului că nu are nicio influenţă asupra soluţiei din prezentul proces.

Ca atare, omisiunea de examinare a acestui argument neesenţial cauzei nu poate atrage casare hotărârii recurate, cum eronat pretinde partea reclamantă.

- este nefondată critica prin care se pretinde că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 56/A/2017 a Curţii de apel Oradea, prin care s-a statuat asupra interesului şi bunei credinţe a părţii reclamante în promovarea acţiunii în pretenţii deduse judecăţii, critică subsumată motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. pct. 7 C. proc. civ.

Decizia civilă nr. 56/A/2017 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în primul ciclu procesual al prezentei cauze, a statuat cu privire la greşita admitere de către prima instanţă a excepţiei lipsei de interes a părţii reclamante în formularea acţiunii în pretenţii reţinând, printre altele, ca fiind irelevantă, din perspectiva cerinţei relative la interes, împrejurarea că partea reclamantă şi partea pârâtă locuiesc şi gospodăresc împreună.

Circumstanţa de fapt arătată a fost analizată în rejudecare de instanţa de apel, însă nu din perspectiva interesului în promovarea acţiunii în pretenţii, ci a cerinţelor impuse prin art. 1238 alin. (2) C. civ., care prevede următoarele: Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

Anume, reţinând incidenţa normei de drept menţionate, instanţa de apel a statuat că reclamanţii, fiică, respectiv ginere, a pârâtei - debitoare şi care locuiesc cu aceasta în acelaşi imobil au cunoscut despre creanţa intervenientei, actul sub semnătură privată fiind încheiat după începerea executării silite în dosar execuţional nr. x/2014 al BEJ E. şi după notarea urmăririi silite imobiliare în CF.

Nici în ceea ce priveşte buna-credinţă cu privire la care prin hotărârea anterioară s-a reţinut că nu a fost răsturnată prezumţia legală, critica nu este fondată, întrucât nici această chestiune nu a făcut obiectul rejudecării, instanţa analizând buna-credinţă a părţii reclamante raportat la momentul întocmirii înscrisului sub semnătură privată, din perspectiva scopului urmărit.

Aşa fiind, critica părţii nu poate fi primită, întrucât ignoră considerentele hotărârii recurate care, astfel cum s-a arătat, nu pun în discuţie încălcarea chestiunilor tranşate prin hotărârea judecătorească anterioară, respectiv a prevederilor art. 430 C. proc. civ.."

Revizuenţii au întemeiat calea extraordinară de atac pe motivul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care reglementează un caz de reformare a hotărârii definitive, determinat de împrejurarea că instanţa de judecată "s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut".

În sensul dispoziţiilor citate, ca reflectare a principiului disponibilităţii, pretinsa pronunţare a instanţei extra petita/minus petita se analizează în raport cu obiectul litigiului, astfel cum acesta este delimitat prin cererea de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 509 alin. (19 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că prin "lucru cerut" trebuie să se înţeleagă cererea concretă, şi nu argumentele care susţin cererea, nefiind incident acest motiv de revizuire atunci când se invocă neanalizarea argumentelor invocate sau interpretarea eronată ori ignorarea probelor administrate sau analizarea altor argumente decât cele invocate de către părţi.

Din această perspectivă, faţă de susţinerile revizuenţilor, Înalta Curte constată că o astfel de situaţie nu este incidentă în litigiul pendinte, în condiţiile în care instanţa de recurs, prin decizia civilă nr. 990 din 11 mai 2022, a respins ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. împotriva deciziei nr. 250 A din 26 februarie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Or, în raport de soluţia de respingere a recursului declarat de reclamanţii A., B., Înalta Curte reţine că este nefondată şi susţinerea revizuenţilor în sensul că instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la solicitarea de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Din perspectiva celor expuse, nemulţumirile revizuenţilor, în sensul că instanţa de recurs nu a pronunţat o hotărâre în baza recunoaşterii pretenţiilor de către intimata-pârâta D., precum şi că instanţa de recurs nu a cenzurat soluţia de obligare a intimatei C. la plata cheltuielilor de judecată nu pot face obiect de analiză în cadrul acestei căi extraordinare de atac prin prisma motivului prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., deoarece acest motiv de revizuire este incident doar atunci când instanţa, din eroare, a omis să soluţioneze o pretenţie.

Astfel, se reţine că modalitatea în care instanţa de control judiciar a analizat criticile formulate şi s-a pronunţat asupra legalităţii sau nelegalităţii hotărârii atacate nu reprezintă o nepronunţare asupra unui lucru cerut.

Prin urmare, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenţii A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 990 din 11 mai 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2022.