Passive standing in artificial accession claims: compensation owed only by landowner, not concessionaire

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2022

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 15 martie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună constatarea dreptului de proprietate devălmaşă a soţilor A. şi D. asupra părţii din imobilul situat în Bucureşti, str. x, reprezentând corp P+M extindere parter şi mansardă şi obligarea pârâţilor la achitarea cheltuielilor de judecată.

La 12 noiembrie 2018, reclamantul A. a formulat cerere precizatoare, prin care a solicitat constatarea calităţii sale de constructor de bună-credinţă pe terenul concesionat de soţii B. şi C., cu acordul acestora, teren situat în Bucureşti, str. x şi a dreptului de proprietate devălmaşă a soţilor A. şi D. asupra părţii din imobilul construcţie situat la aceeaşi adresă, reprezentând corp P+M - extindere parter şi mansardă, în temeiul art. 480, art. 492 şi 969 C. civ. 1864.

În subsidiar, în cazul în care instanţa consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 492 C. civ., a solicitat constatarea dreptului său de creanţă - cota de 50%, asupra contravalorii creşterii valorii fondului în ceea ce priveşte construcţia menţionată la pct. I - reprezentând corp P+M - extindere parter şi mansardă - conform art. 494 alin. (3) din C. civ. de la 1864 şi obligarea pârâţilor la achitarea contravalorii creşterii valorii fondului.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 254 din 25 mai 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D..

S-a constatat calitatea reclamantului de constructor de bună-credinţă pe terenul concesionat de pârâţii B. şi C., situat în Bucureşti.

A fost respins, ca nefondat, capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate devălmaşă al soţilor A. şi D. asupra părţii din imobilul construcţie situat la aceeaşi adresă, reprezentând corp P+M - extindere parter şi mansardă.

S-a constatat dreptul de creanţă al reclamantului şi al pârâtei D., în cotă de 50%, asupra sumei de 48.965 euro, echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea creşterii valorii fondului în ceea ce priveşte construcţia sus-menţionată şi au fost obligaţi pârâţii la plata acestei sume către reclamant şi către pârâtă, sumă ce face obiectul dreptului de proprietate devălmaşă a foştilor soţi A. şi D..

Au fost obligaţi pârâţii B. şi C. la plata sumei de 9.454 RON către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 702A din 23 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 254 din 25 mai 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

A fost schimbată în tot sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane tară calitate procesuală pasivă.

A fost obligat intimatul la plata sumei de 4.737,35 RON către apelanţi, cheltuieli de judecată în apel, constând în taxă judiciară de timbru de 1.737,45 RON şi onorariu de avocat, redus potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

4. Calea de atac exercitată

Împotriva deciziei civile nr. 702A din 23 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A..

În cuprinsul cererii de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor ce reglementează proprietatea privată în general art. 480 şi următoarele C. civ. 1864 şi accesiunea imobiliară art. 492-494 C. civ.

Recurentul-reclamant a învederat că noul corp de clădire, deşi distinct, nu este structural şi funcţional diferit de vechea clădire, reprezentând tot o locuinţă, realizând un complex unitar cu clădirea deja existentă, că autorizaţiile de construire au avut ca obiect extinderea unei construcţii şi nu o construcţie distinctă, astfel că din această perspectivă a chemat în judecată pe "proprietarii pământului".

A arătat că apelanţii-pârâţi B. şi C. au fost nevoiţi să încheie cu Municipiul Bucureşti contractul de concesiune nr. x/05.03.2007 autentificat de E. sub nr. x/13.03.2007, prin care acestora le-a fost concesionată suprafaţa de teren de 105 mp din str. x, Bucureşti. Astfel, posesia ca stare de drept nu este exercitată prin putere proprie şi în interes propriu de către proprietarul pământului, ci acesta a consimţit să fie exercitată de către concesionari în numele şi în interesul său. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este afectat, concesionarii exercitând şi atributul folosinţei.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 494 alin. (3) din C. civ. de la 1864, recurentul-reclamant a arătat că motivarea instanţei de apel în sensul că din interpretarea textului legal rezultă că "doar proprietarul terenului este prezumat a fi şi proprietarul construcţiei/lucrării/plantaţiei edificate pe aceasta şi corelativ, doar acestuia îi incumbă eventualele obligaţii de dezdăunare a constructorului de bună sau de rea-credinţă, după caz" nu ţine cont de situaţia de fapt dovedită în cauză.

Din această perspectivă, se învederează că drepturile derivând din calitatea reclamantului de constructor de bună-credinţă la edificarea extinderii pe terenul proprietatea privată a Municipiului Bucureşti pot fi opuse direct concesionarilor, în temeiul dispoziţiilor art. 494 C. civ.

A susţinut recurentul că interpretarea instanţei de apel este una limitativă, ce restrânge aplicarea dispoziţiilor legale privind accesiunea imobiliară artificială, excluzând cazurile în care unităţile administrativ-teritoriale, cum este Municipiul Bucureşti, înţeleg să îşi exercite atributele dreptului de proprietate privată prin intermediul încheierii unor contracte de concesiune.

Mai mult, a arătat că aceeaşi interpretare creează o gravă discriminare între proprietarii de terenuri, generând în mod artificial o situaţie mai grea Municipiului Bucureşti care, în opinia instanţei de apel, ar trebui obligat la achitarea sporului de valoare al unei clădiri, în condiţiile în care acest proprietar a impus obligarea edificării acesteia în sarcina concesionarilor.

De asemenea, a criticat că interpretarea instanţei de apel ajunge să golească de conţinut drepturile unui constructor de bună-credinţă care a construit pe un teren proprietate privată pe care proprietarul unitatea administrativ-teritorială l-a concesionat, în comparaţie cu drepturile unui constructor de bună-credinţă care construieşte pe un teren proprietate privată neconcesionat.

Recurentul-reclamant a menţionat că se impune interpretarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile, în baza decelării corecte a situaţiei de fapt din speţă, cu atât mai mult cu cât, un text de lege dintr-un act normativ fundamental - C. civ. - nu va putea cuprinde toate situaţiile concrete care se pot ivi în practică.

În aceeaşi idee a susţinut că dacă se interpretează dispoziţiile art. 494 din C. civ. 1864 în sensul restrictiv (că acestea nu se aplică prin asemănare şi concesionarilor, ci numai proprietarilor propriu-zişi ai "pământului"), atunci se ajunge la soluţii nelegale. Şi aceasta pentru că, deşi dreptul de concesiune nu transmite concesionarilor întregul drept de proprietate privată asupra terenului, totuşi le transmite atributele, constând în posesie şi folosinţă, dublate de obligaţii contractuale de edificare a extinderii şi de recunoaşterea dreptului de proprietate asupra acestei extinderi.

Printr-o altă critică s-a susţinut că noua construcţie nu reprezintă decât o extindere a unei construcţii preexistente pe un teren aflat în deplina proprietate a pârâţilor B. şi C., dobândit de către aceştia printr-un contract de vânzare-cumpărare. Astfel, pârâţii sunt proprietarii terenului şi clădirii care a fost extinsă.

În aprecierea recurentului, toate aceste argumente susţin nelegalitatea sub aspectul admiterii excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, aceştia fiind singurii care profită de pe urma finalizării extinderii şi care au obligaţii de dezdăunare conform art. 15.6. din contractul de concesiune.

Recurentul-reclamant a mai apreciat că, întrucât pe parcursul realizării lucrărilor de construcţii concesionarii aveau paza juridică şi materială a bunului imobil (teren concesionat), aceştia nu au cum să lipsească din cauză, deoarece calitatea sa de constructor de bună-credinţă în edificarea noii construcţii (extinderea) nu poate fi apreciată decât în relaţie cu aceştia, iar dreptul său de creanţă nu putea fi stabilit decât faţă de titularii dreptului de exploatare a terenului concesionat, care au profitat pe deplin de investiţiile sale.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a apelantei-pârâte D., având în vedere faptul că toate investiţiile (în bani, muncă şi timp) realizate de reclamant pentru edificarea noii construcţii au avut loc în timpul căsătoriei sale cu pârâta, recurentul a considerat că aceasta nu poate fi înlăturată din cadrul procesual pasiv al prezentei cauze, în condiţiile în care dreptul de creanţă constituie bun comun dobândit în timpul căsătoriei.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că hotărârea atacată conţine motive străine de natura cauzei în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a apelanţilor-pârâţi, motivarea fiind străină de situaţia particulară a cauzei.

Pentru toate aceste argumente, recurentul-reclamant A. a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti şi obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

5. Apărările părţilor

La 12 ianuarie 2022, intimatele-pârâte C. şi D. au formulat întâmpinare, invocând neîncadrarea criticilor în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

De asemenea, au adus la cunoştinţa instanţei faptul că intimatul-pârât B. a decedat la 18 octombrie 2021, calitatea procesuală fiind preluată de D. (fiică) şi C. (soţie supravieţuitoare).

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului şi respingerea apărărilor formulate de intimatele-pârâte.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor. Prin încheierea din 26 mai 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 702A din 23 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

A dispus introducerea în cauză a numitului F. - moştenitor acceptant al defunctului B., în calitate de intimat-pârât, şi a fixat termen la 6 octombrie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, precum şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul prezentului litigiu îl constituie acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., prin care s-a solicitat să se constate calitatea sa de constructor de bună-credinţă asupra imobilului - corp P+E - extindere parter şi etaj situat în Bucureşti, strada x, nr. 65, dreptul său de creanţă în cotă de 50% echivalent creşterii valorii fondului prin construcţia edificată si obligarea pârâţilor la plata sumei rezultate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul acestor dispoziţii pot fi: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii, ceea ce nu se verifică în cauză.

Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a argumentat atât în fapt, cât şi în drept soluţia adoptată, neexistând elemente contradictorii sau străine de cauză, în condiţiile în care instanţa a analizat raporturile juridice dintre părţi în limitele învestirii şi a situaţiei de fapt conturată în cauză şi necontestată.

Întrucât motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile recurentului legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici sunt nefondate în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat atât în fapt, cât şi în drept soluţia adoptată, neexistând nici motive străine de cauză.

Astfel, în argumentarea/motivarea soluţiei pronunţate şi în raport de obiectul dedus judecăţii, instanţa de apel a reţinut că: "din probele administrate în cauză, care susţin de altfel poziţia concordantă a părţilor sub acest aspect, exprimată inclusiv la termenul din data de 28.02.2019 în faţa primei instanţe şi reiterată în faţa instanţei de apel la termenul din 22.01.2021, se reţine că imobilul-construcţie parter şi etaj nu este edificat pe terenul - proprietatea niciunuia dintre pârâţii chemaţi în judecată."

De asemenea, s-a reţinut că: "Prin contractul de concesiune nr. x/05.03.2007 autentificat de E. sub nr. x/13.03.2007 încheiat între Municipiul Bucureşti şi apelanţii-pârâţi B. şi C., acestora din urmă li s-a concesionat suprafaţa de teren de 105 mp situată în strada x, nr. 65, mun. Bucureşti . Durata concesiunii a fost agreată de părţi ca fiind de 49 de ani, apelanţilor concesionari revenindu-le obligaţia achitării unei redevenţe anuale de 369,91 euro plus TVA, la care se adaugă un comision de 1,5 % din valoarea concesiunii."

În aceeaşi argumentare/motivare a soluţiei adoptate, instanţa de apel şi-a motivat soluţia reţinând că "făcând trimitere la situaţia de fapt necontestată de părţi, susţinută de probele administrate si reţinută chiar şi de prima instanţă, în sensul că, concesionari ai acesteia, iar D. nu are dovedit nici un drept asupra terenului, în aprecierea instanţei de apel, pârâţii chemaţi în judecată nu justifică legitimare procesuală pasivă pe temeiul de drept invocat. Desigur că, sub rezerva dovedirii temeiniciei susţinerilor intimatului (inclusiv un eventual acord între părţi), acesta are deschisă o acţiune în pretenţii pentru recuperarea eventualelor sume achitate pentru edificarea construcţiei, însă nu pe temeiul accesiunii imobiliare artificiale, ci ca urmare a unui eventual fapt licit (putându-se pune chiar problema incidenţei art. 2539 alin. (2) C. civ.).

În acest context, Curtea notează că în cadrul procesual stabilit de reclamant, instanţa nu poate da o altă interpretare contractului de concesiune nr. x/05.03.2007, întru respectarea drepturilor proprietarului terenului, anume concedentul ce nu are calitatea de parte litigantă (fiind vizate conform art. 20 C. proc. civ. egalitatea protecţiei proprietăţii private conform art. 44 alin. (2) Constituţie, indiferent de titular). De asemenea, Curtea nu împărtăşeşte punctul de vedere al intimatului-reclamant în sensul că în baza contractului de concesiune concesionarii ar fi dobândit un veritabil drept real. În acest sens, Curtea apreciază că în baza acestui contract, încheiat potrivit art. 15 din Legea nr. 50/1991, apelanţii-pârâţi concesionari au dobândit un drept personal, de creanţă echivalent folosinţei terenului pe durata de 49 de ani, drepturile reale fiind limitativ prevăzute de lege (atât cele ce dezmembrează dreptul de proprietate privată, cât şi cele derivate din dreptul de proprietate publică, iar situaţia apelanţilor nu se încadrează în niciuna din ipotezele legale).

Tot astfel, Curtea apreciază că în cauza de faţă prima instanţă nu putea si nici nu avea obligaţia de a face aplicarea art. 78 C. proc. civ., aşa cum a susţinut intimatul prin notele depuse la dosar. Aceasta deoarece art. 78 C. proc. civ. nu reprezintă un remediu legal pentru îndreptarea acţiunii împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cum este cazul de faţă, ci are ca premisă de regulă, existenţa unui litisconsorţiu activ sau pasiv obligatoriu, ceea ce înseamnă că toţi pârâţii au calitate procesuală pasivă, dar partea a omis să-i cheme pe toţi, iar acţiunea nu poate fi soluţionată în lipsa unora dintre aceştia."

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel se circumscrie exigenţelor prevăzute de art. 425 lit. b) C. proc. civ., fără a cuprinde motive străine sau contradictorii în ce priveşte motivarea soluţiei adoptate, fiind nefondate susţinerile recurentului legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi susţinerile recurentului legate de incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 494 din C. civ.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), invocat de reclamant ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză, ceea ce însă nu se verifică în cauză.

Potrivit art. 494 din C. civ., "(1)Dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.

(2)Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantaţiilor şi a construcţiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului.

(3)Dacă proprietarul voieşte a păstra pentru dânsul acele plantaţii şi clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor şi preţul muncii, fără ca să se ia în consideraţie sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantaţii şi construcţii. Cu toate acestea, dacă plantaţiile, clădirile şi operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credinţă, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantaţii, clădiri şi lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului."

Cum în litigiul pendinte se solicită valorificarea unui drept de creanţă având drept cauză juridică accesiunea imobiliară artificială, de care se poate prevala constructorul de bună-credinţă pentru ipoteza în care proprietarul fondului dominant optează pentru a dobândi proprietatea construcţiei edificate asupra terenului său, Înalta Curte reţine că în mod legal a concluzionat instanţa de apel că legitimare procesuală pasivă, într-o astfel de cauză, o poate avea numai proprietarul terenului.

Or, în raport de starea de fapt conturată în cauză şi necontestată, în condiţiile în care "pârâţii B. şi C. "nu sunt proprietari asupra suprafeţei de teren de 105 mp pe care este edificată construcţia P+E din strada x, nr. 65 (cu amprentă la sol de 93 mp)", ci au doar "calitatea de concesionari ai acestuia, iar D. nu a dovedit niciun drept asupra terenului", Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală şi corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 494 din C. civ.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile recurentului-reclamant nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 702A din 23 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 702A din 23 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2022.