Patent holders fail to prove lost profits from infringing bucket teeth; infringement affirmed but damages claim rejected, cross-appeal inadmissible

Şedinţa publică din data de 04 octombrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Prin sentinţa civilă nr. 188/13.02.2020, Tribunalul Harghita a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta A. S.A., excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtele A. S.A. şi B. S.R.L., precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta A. S.A, iar, pe fond, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L., în contradictoriu cu pârâtele A. S.A. şi B. S.R.L..

De asemenea, instanţa a obligat reclamanţii să achite pârâtei B. S.A. suma de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariul avocaţial) şi a constatat că s-a renunţat la judecată faţă de pârâtele M. S.A., N. S.A., O. şi P. Rovinari.

Prin aceeaşi hotărâre, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, C., D., E., F.,G., H., I., J., K. şi L..

Totodată, s-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Q. S.A. şi s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamanţilor-pârâţi reconvenţionali privind obligarea A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin precizarea de la dosar, reclamanţii au arătat că nu-şi mai menţin pretenţiile faţă de pârâta B. S.R.L., având în vedere faptul că nu s-a confirmat că aceasta ar fi produs şi comercializat dinţi de cupă care să reprezinte obiectul brevetului de invenţie invocat în cauză.

Referitor la pârâta A. S.A., tribunalul a constatat că reclamanţii s-au adresat instanţei pretinzând că în perioada 01.04.2009 - 31.07.2010 aceasta le-ar fi încălcat drepturile de proprietate industrială asupra invenţiei "Cupă poligonală pentru excavator", protejată prin brevetul de invenţie nr. x/30.12.2005, respectiv prin producerea/fabricarea şi comercializarea neautorizată a "Dinţilor cupă excavator 1400 (II), desen E 14-328.05/M", părţi componente ale invenţiei.

Analizând probele administrate în cauză, prima instanţă a constatat că pretenţiile reclamanţilor sunt neîntemeiate, deoarece prin expertiza tehnică efectuată de experţii R., S. şi T., s-a concluzionat că dinţii de cupă produşi de pârâta A. S.A. în perioada 01.08.2007 - 31.07.2010 au şapte din cele opt caracteristici tehnice ale dinţilor care fac obiectul brevetului de invenţie nr. x/30.12.2005.

Pe de altă parte, în cuprinsul brevetului se arată că invenţia se referă la o cupă poligonală pentru excavator, or, în cauză nu s-a dovedit şi nici nu s-a invocat faptul că pârâta ar fi produs şi comercializat cupa poligonală pentru excavator, ci doar că a produs şi comercializat dinţi, ca parte componentă a cupei la care se referă brevetul, însă, interdicţia de a produce şi comercializa se referă în mod evident la cupa poligonală ca ansamblu.

În privinţa dinţilor, ca elemente componente ale cupei poligonale, tribunalul a reţinut că nicio expertiză nu a constatat identitatea între dinţii produşi şi comercializaţi de pârâtă şi dinţii parte componentă a cupei poligonale protejate de brevet, iar reclamanţii nu au dovedit că pârâta ar fi folosit invenţia într-o formă care să o excludă de la beneficiul conferit de art. 34 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 64/1991 (forma în vigoare la data introducerii acţiunii), potrivit cărora nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 32 şi 33 din lege, folosirea cu bună-credinţă sau luarea măsurilor efective şi serioase de folosire a invenţiei de către terţi în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet şi revalidarea brevetului, în acest caz, invenţia putând fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data publicării menţiunii revalidării.

Relativ la situaţia brevetului de invenţie, tribunalul a observat că acesta are ca titular pe Q. S.A., reclamanţii figurând în calitate de inventatori şi devenind titulari ai drepturilor conferite, în baza Contractului de cesiune de creanţă înregistrat la OSIM în data de 13 mai 2009. Menţiunea transmiterii a fost publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială nr. 7/30.07.2009, astfel încât produce efecte faţă de terţi numai de la această dată, potrivit art. 45 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 (forma în vigoare la data introducerii acţiunii). Prin urmare, orice pretenţii ale reclamanţilor pentru perioada anterioară datei de 30.07.2009 sunt neîntemeiate.

De asemenea, s-a constatat că se impun cu putere de lucru judecat cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele Deciziei nr. 1490/20.04.2014, potrivit cărora la data de 25 decembrie 2003 a operat decăderea Q. S.A. din drepturile conferite de brevet, ca urmare a neplăţii taxelor de menţinere în vigoare a acestuia, decăderea fiind publicată în Buletinul oficial de proprietate industrială din 28 martie 2008, iar revalidarea brevetului de invenţie a fost publicată în Buletinul oficial de proprietate industrială din 30 martie 2009.

În raport de aceste considerente şi având în vedere prevederile art. 34 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 64/1991 (forma în vigoare la data introducerii acţiunii), prima instanţă a reţinut că pentru pretenţiile ulterioare datei de 30 iulie 2009, reclamanţii ar fi trebuit să dovedească faptul că pârâta a folosit şi a continuat să folosească invenţia protejată prin brevetul de invenţie şi după data de 30 martie 2009 - data publicării revalidării acestuia, dar într-un volum mai mare decât cel existent la data publicării menţiunii revalidării.

Privitor la acţiunea reconvenţională - prin care pârâta A. S.A. a solicitat să se constate că revalidarea brevetului de invenţie din data de 19.12.2011 s-a făcut prin fraudă la lege, prin încălcarea dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 64/1991 şi ale art. 61 alin. (13) şi 14 din H.G. nr. 547/2008 şi, totodată, să se dispună anularea menţiunilor privind revalidarea şi să se constate nulitatea contractului de cesiune, tribunalul a reţinut că pârâta - reclamantă reconvenţională a invocat excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 2/2009, prin care s-a revalidat brevetul, iar excepţia a fost respinsă ca inadmisibilă prin sentinţa nr. 322/24.09.2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş, pronunţată în dosarul nr. x/2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3914/22.10.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prima instanţă a mai apreciat că reclamanta reconvenţională încearcă pe o cale ocolită să înlăture consecinţele unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, însă nu se poate oricum reţine că revalidarea brevetului s-ar fi făcut prin fraudă la lege, din moment ce taxele au fost achitate la data revalidării, iar împrejurarea că termenul de 60 de zile pentru soluţionarea cererii de revalidare ar fi fost încălcat nu constituie motiv de nulitate, întrucât este unul de recomandare şi nu de decădere, de natură să atragă nulitatea hotărârii.

Prin decizia nr. 256/9.07.2020, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei menţionate.

Prin decizia nr. 2380/17.11.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul reclamanţilor împotriva deciziei menţionate, pe care a casat-o şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Înalta Curte a constatat că decizia cuprinde considerente contradictorii, întrucât instanţa de apel, deşi se raportează în mod corect la prevederile art. 32 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 64/1991 (forma în vigoare la data formulării cererii) pentru stabilirea revendicărilor şi determinarea întinderii protecţiei, cu toate acestea, în principal, reţine că protecţia acordată prin brevet priveşte ansamblul cupei pentru excavator, concluzionându-se că dinţii pentru cupă reprezintă doar elementele componente din alcătuirea acesteia.

În contradicţie cu această concluzie, instanţa de apel a evaluat şi pe fond critica reclamanţilor în sensul că dinţii de cupă produşi şi comercializaţi de către pârâta A. S.A. fac obiectul revendicărilor din brevetul în discuţie, astfel încât a verificat presupusa identitate dintre aceştia, stabilind că tribunalul a concluzionat în mod corect că acţiunea nu este întemeiată.

Înalta Curte a apreciat că, deşi plasate într-un raport de principal/subsidiar, cele două concluzii anterior enunţate nu pot coexista în cadrul unui litigiu soluţionat pe baza evaluărilor jurisdicţionale ale unei instanţe de judecată, instanţă care aplică legea la o situaţie de fapt care trebuie stabilită în toate circumstanţele ei relevante pentru pretenţia dedusă judecăţii.

În plus, o atare dezlegare pune instanţa de recurs în imposibilitatea efectuării controlului judiciar, astfel încât confirmarea unei astfel de soluţii ar conduce la menţinerea părţilor într-o incertitudine juridică cu privire la drepturile generate de brevet (din perspectiva reclamanţilor), precum şi cu privire la conduita pretins vătămătoare (din perspectiva pârâtei), punându-le, deopotrivă, într-o imposibilitate de conformare a conduitei lor viitoare la regulile de drept ce guvernează raporturile juridice dintre ele.

Instanţa supremă a constatat, totodată, că instanţa de apel, cu toate că a înlăturat susţinerile reclamanţilor referitoare la incidenţa efectului pozitiv al lucrului judecat în privinţa unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigii similare, nu a demonstrat o astfel de concluzie, astfel încât, nici din acest punct de vedere controlul judiciar nu este posibil.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reţine că era necesar ca instanţa de apel să realizeze o analiză efectivă a acestor susţineri, analiză care ar fi presupus o comparare a cadrului procesual, a pretenţiilor deduse judecăţii, a cauzei juridice a fiecărei cereri de chemare în judecată şi, nu în ultimul rând, să determine dezlegările jurisdicţionale, cu relevanţă şi pentru litigiul de faţă, intrate sub autoritate de lucru judecat, fie prin analizarea directă de către instanţa de recurs, fie prin identificarea dezlegărilor neatacate cu recurs în cauza respectivă şi intrate sub autoritatea lucrului judecat.

Constatarea este valabilă şi pentru celelalte hotărâri judecătoreşti invocate de către reclamanţi în apel (precizate şi prin motivele de recurs) în legătură cu diferite aspecte dezlegate cu autoritate de lucru judecat de instanţele anterioare, prin hotărâri definitive sau irevocabile.

S-a reţinut a fi fondată şi susţinerea recurenţilor referitoare la lipsa de relevanţă, în analiza efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, a mijloacelor de probă administrate în cauzele anterioare, întrucât nu probele administrate ar putea avea autoritate de lucru judecat într-o cauză ulterioară, ci dezlegările instanţelor (cu referire la chestiuni incidente şi în dosarul de faţă), posibil fundamentate pe unele dintre probele invocate de către recurenţi.

O atare perspectivă a analizei este străină atât de condiţiile în care autoritatea de lucru judecat acţionează cu efect pozitiv într-o cauză ulterioară, cât şi de susţinerile reclamanţilor din motivele de apel, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Înalta Curte a apreciat a fi fondată şi susţinerea recurenţilor privind neverificarea de către instanţa de apel a incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 32 alin. (6) din Legea nr. 64/1991 ce reglementează teoria echivalenţei.

Astfel, independent de modalitatea alternativă de stabilire a întinderii protecţiei conferite prin brevetul de invenţie nr. x/30.12.2005, curtea de apel, deşi a enunţat această normă, nu a făcut o verificare a incidenţei acesteia nici în varianta recunoaşterii protecţiei pentru cupa poligonală în ansamblul ei şi nici în cazul subsidiar al recunoaşterii protecţiei pentru dinţii cupei.

Prin urmare, în rejudecare, după stabilirea corectă a premiselor de analiză a cauzei, precum şi după identificarea dezlegărilor jurisdicţionale anterioare care se impun şi în cauza de faţă cu valoarea efectului pozitiv al lucrului judecat, instanţa de apel trebuie să procedeze, dacă va fi cazul, şi la aplicarea dispoziţiilor art. 32 alin. (6) din Legea nr. 64/1991 şi a art. 64 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991, în înţelesul conceptual al acestei norme.

S-a constatat a fi fondate şi criticile recurenţilor privitoare la nesocotirea principiului disponibilităţii şi, implicit, a prevederilor art. 129 alin. (6), dar şi neaplicarea dispoziţiilor art. 246 din C. proc. civ., cu referire la cererea acestora de renunţare la judecată împotriva pârâtei B. S.R.L., depusă la dosarul de fond.

În rejudecare, după casare, prin decizia nr. 506/3.06.2022, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanţii C., D., E., H., I., J., K., precum şi apelul declarat de reclamantul L. (decedat pe parcursul judecăţii) şi însuşit de moştenitorii U. şi V. şi apelul declarat de reclamantul G. (decedat pe parcursul judecăţii) şi însuşit de moştenitorii W. şi X., împotriva sentinţei civile nr. 188/13.02.2020 a Tribunalului Harghita.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a luat act de declaraţia reclamanţilor de renunţare la judecarea cauzei în contradictoriu cu intimata pârâtă B. S.R.L..

A menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei atacate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanţii susţin că pârâta le-ar fi încălcat drepturile de proprietate industrială asupra invenţiei "Cupă poligonală pentru excavator" protejată prin brevetul nr. x/30.12.2005, prin producerea şi comercializarea neautorizată a dinţilor pentru cupă excavator protejaţi prin brevetul de invenţie anterior indicat, în perioada 30 iulie 2009 - 31 iulie 2010, solicitând instanţei să stabilească despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi, în echivalentul sumelor încasate de pârâta A. S.A., din producerea şi comercializarea dinţilor pentru cupă, în perioada indicată.

Potrivit probelor administrate în cauză, Brevetul de invenţie nr. x a avut ca titular iniţial pe Q. S.A., care la data de 25.12.2003 a fost decăzută din drepturi pentru neplata taxelor legale de menţinere în vigoare. Urmare a acestei decăderi, invenţia a aparţinut domeniului public, nefiind protejată juridic, ceea ce a dat dreptul terţilor ca, în temeiul art. 32 din Legea 64/1991, să folosească invenţia între data decăderii din drepturi şi data revalidării brevetului.

Revalidarea a intervenit ca urmare a cesiunii drepturilor patrimoniale către reclamanţi şi publicarea acestei cesiuni, începând cu data de 30.07.2009, prin urmare, pentru perioada dedusă judecăţii, 30 iulie 2009 - 31 iulie 2010, reclamanţii sunt titularii drepturilor protejate prin brevet şi pot pretinde despăgubiri de la pârâtă, cu condiţia îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 32 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 64/1991, în forma în vigoare în acest interval.

Conformându-se dispoziţiilor instanţei de control judiciar, instanţa de rejudecare a apelului a reţinut că pretenţiile reclamanţilor se impun a fi analizate din perspectiva aplicării teoriei echivalenţei dintre produsele fabricate şi comercializate de către pârâtă ulterior publicării revalidării brevetului şi produsele obiect ale brevetului, în temeiul art. 32 alin. (6) din Legea nr. 64/1991, iar pentru determinarea obiectului şi întinderii protecţiei conferite de brevetul de invenţie, a avut în vedere că între părţi au existat numeroase litigii, în care a fost tranşată chestiunea în discuţie.

Astfel, având în vedere decizia nr. 2671 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, definitivă prin decizia nr. 2738/15.12.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2013, ale cărei statuări se impun în prezenta cauză, prin efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, s-a reţinut că protecţia oferită de brevetul în cauză se întinde atât asupra cupei de excavator, ca ansamblu, cât şi asupra dinţilor pentru cupă de excavator.

De asemenea, s-a mai reţinut şi autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv de care se bucură sentinţa nr. 1319/20.06.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 2328/29.11.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011, care a avut ca obiect anularea brevetului de invenţie şi în care s-a stabilit că elementele de noutate protejate prin brevetul de care se prevalează reclamanţii privesc alcătuirea dintelui, cu specificaţiile tehnice menţionate în brevet şi în Raportul OSIM de examinare a cererii de invenţie, elementele de noutate privind atât dintele cât şi cupa, respectiv ansamblul creat ca urmare a folosirii dinţilor de cupă cu un anumit profil.

În ceea ce priveşte identitatea/echivalenţa între produsul folosit de către pârâtă în perioada 30 iulie 2009 - 31 iulie 2010 şi cel care formează obiectul invenţiei reclamanţilor, instanţa de apel a constatat, pe baza expertizelor de specialitate efectuate în cursul judecăţii în primă instanţă, că s-a făcut dovada încălcării de către A. S.A. a drepturilor de proprietate industrială asupra invenţiei "Cupă poligonală pentru excavator" protejată prin brevetul de invenţie nr. x/30.12.2005, prin producerea/fabricarea şi comercializarea neautorizată a "Dinţilor cupă excavator 1400 (II) desen E 14-328.05/M", părţi componente ale invenţiei reclamanţilor.

În ceea ce priveşte prejudiciul, însă, s-a constatat că reclamanţii nu au cuantificat prejudiciul, arătând că solicită instanţei să stabilească despăgubirile în echivalentul sumelor încasate de pârâtă prin producerea şi comercializarea neautorizată a dinţilor protejaţi prin brevetul de invenţiei nr. x, în perioada 30 iulie 20009 - 31 iulie 2010. Ulterior, au solicitat, prin notele scrise depuse la 19 mai 2022, să fie obligată pârâta la plata despăgubirilor în cuantum de 951.107,40 RON, aceasta fiind suma încasată de pârâtă în urma comercializării produselor, de la achizitorii SNL Oltenia, Complexul Energetic Turceni şi Complexul Energetic Rovinari.

Instanţa de apel a constatat că sunt incidente prevederile art. 59 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, potrivit cărora "pentru prejudiciile cauzate, titularul ori beneficiarul unei licenţe are dreptul la despăgubiri, potrivit dreptului comun", iar acestea se interpretează prin coroborare cu dispoziţiile art. 998 - 999 din vechiul C. civ., ce reprezintă dreptul comun în materie, la data săvârşirii faptelor reclamate.

Totodată, s-a considerat că sunt incidente dispoziţiile 36 alin. (2) din Legea nr. 61/1991, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, interpretate prin raportare la prevederile art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii.

Or, solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata integrală a sumei obţinute din comercializarea produselor obţinute prin utilizarea invenţiei protejate nu respectă criteriile orientative reglementate în vederea stabilirii despăgubirilor, prin textul de lege anterior indicat.

Apelanţii reclamanţi nu s-au achitat de sarcina probării câştigului pe care l-ar fi obţinut, respectiv că ar fi putut obţine, prin exploatarea directă a invenţiei, sau prin cedarea folosinţei acesteia către un terţ, deşi aceste aspecte au fost puse în discuţia părţilor în cursul soluţionării apelului.

De asemenea, nu s-a făcut nici dovada că pârâta a realizat un profit suplimentar prin utilizarea invenţiei protejate de brevetul invocat, astfel încât să putem vorbi despre o eficienţă economică, iar în lipsa acestui element, nu se poate cuantifica prejudiciul care se impune a fi recuperat.

În condiţiile în care din probele administrate în cauză nu rezultă că aplicarea invenţiei reclamanţilor a condus la obţinerea de către pârâtă a unei eficienţe economice şi nici nu s-a făcut dovada prejudiciului efectiv suferit de către reclamanţi prin fapta intimatei pârâte, instanţa de apel a apreciat că nu se justifică cererea de angajare a răspunderii civile a A. S.A. în temeiul dispoziţiilor 998 - 999 din vechiul C. civ.

Solicitarea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor la nivelul valorii totale a produselor comercializate reprezintă un prejudiciu speculativ, fără caracter cert, această modalitate de stabilire a despăgubirilor nefiind reglementată de O.U.G. nr. 100/2005.

Principiul disponibilităţii guvernează procesul civil iar în conţinutul acestuia este cuprins dreptul reclamantului de a determina obiectul şi limitele procesului. Instanţa a pus în discuţia părţilor modalitatea de calcul a despăgubirilor solicitate, prin raportare la criteriile de evaluare oferite de legea specială, iar reclamanţii au indicat, în mod expres, că solicită obligarea pârâtei la plata sumei ce reprezintă încasările obţinute prin comercializarea produsului dinţi de excavator, astfel încât pretenţiile acestora nu pot fi analizate prin raportare la prevederile art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, s-a constatat prin decizia recurată.

Faţă de cele expuse, întrucât din conţinutul suplimentului la raportul de expertiză realizat de expertul contabil Y. şi depus la data de 13 aprilie 2022 a rezultat că pârâta nu a realizat profit din producerea şi comercializarea dinţilor de cupă 1400 MII, motivat de faptul că a fost mai mare costul de producţie/produs decât preţul de vânzare/produs, iar din probele administrate în cauză nu au rezultat consecinţele economice negative suferite de către reclamanţi, instanţa de apel a conchis în sensul că nedovedirii prejudiciului suferit de aceştia prin fapta pârâtei şi, nefiind îndeplinită cerinţa prejudiciului, nu s-a mai impua analizarea celorlalte două condiţii, răspunderea pârâtei neputând fi antrenată în această speţă.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâta A. S.A., după cum urmează:

1. Prin motivele de recurs formulate, reclamanţii C., D., E., H., I., J., K., U., V., W. şi X. au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, susţinând, în esenţă, următoarele:

- Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7).

Prin acţiunea introductivă, cu precizările ulterioare, reclamanţii au solicitat obligarea A. S.A. la plata despăgubirilor pentru producerea şi comercializarea neautorizată, în perioada 30.07.2009-31.07.2010, a dinţilor pentru cupă excavator protejaţi prin brevetul de invenţie x, în echivalentul sumelor încasate din comercializarea respectivilor dinţi, cuantumul despăgubirilor urmând să fie determinat printr-o expertiză contabilă.

Prin întâmpinarea depusă la Tribunalul Gorj şi ulterior prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională depuse la Tribunalul Harghita, pârâta nu a negat cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamanţi, susţinând faptul că nu a produs, vândut sau oferit spre vânzare produsul "Cupă poligonală pentru excavator", iar brevetul de invenţie pe care-l invocă reclamanţii nu are ca obiect dinţi de cupă, ci doar cupă poligonală de excavator.

Prin urmare, reclamanţii trebuiau să dovedească faptul că pârâta a produs şi comercializat dinţi pentru cupă excavator având caracteristici tehnice identice/similare cu dinţii pentru cupă aparţinând brevetului de invenţie x, dar şi a sumelor încasate de către pârâtă din comercializarea fără drept a dinţilor pentru cupă excavator, în perioada 01.08.2007-31.07.2010, iar pârâtei îi revenea sarcina de a dovedi că nu a produs dinţi pentru cupă excavator cu caracteristicile tehnice ale dinţilor protejaţi prin brevetul de invenţie, ci în temeiul unor documentaţii proprii.

Obiectul şi limitele procesului, astfel determinate, urmau să fie dovedite cu înscrisurile depuse la dosar şi expertize tehnice de specialitate, al căror obiective să nu excedeze obiectul şi limitele procesului.

Expertiza tehnică efectuată în cauză a lămurit faptul că dinţii pentru cupă excavator produşi de către pârâtă sunt conform brevetului de invenţie ce aparţine reclamanţilor, astfel încât este justificată cererea acestora privitoare la constatarea încălcării dreptului de proprietate industrială conferit prin brevetul de invenţie, dar şi cererea privitoare la obligarea aceleiaşi pârâte la despăgubirile pretinse de reclamanţi.

Cu ocazia rejudecării apelului, instanţa a dispus efectuarea unui supliment de expertiză contabilă în dosarul nr. x/2010, stabilind următoarele obiective: să se stabilească echivalentul sumelor încasate de pârâta A. S.A. din producerea şi comercializarea dinţilor de cupă care fac obiectul brevetului de invenţie în perioada 30.07.2009-31.07.2010; să se precizeze valoarea beneficiului, respectiv a profitului încasat de pârâtă în perioada 30.07.2009-31.07.2010.

Suplimentul la raportul de expertiză contabilă judiciară, întocmit de către expert Y., a fost depus la instanţa de apel pentru termenul din 14.04.2022.

În răspuns la obiectivul nr. 1, expertiza a reţinut că suma totală încasată de A. S.A. din producerea şi comercializarea dinţilor de cupă 1400 (II), livraţi în perioada 30.07.2009-31.07.2010 la achizitorii: SNL Oltenia, Complexul, Energetic Turceni şi Complexul Energetic Rovinari, este de 951.107,40 RON fără TVA.

În răspuns la obiectivul nr. 2, expertiza a constatat că A. S.A. nu a realizat profit din producerea şi comercializarea dinţilor de cupă M (II) pentru toate facturile emise în perioada 30.07.2009-31.07.2010, preţul de producţie pe produs fiind mai mare decât preţul de vânzare.

Obiectivul nr. 2 stabilit de către instanţa de apel excedează cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările părţilor, deoarece reclamanţii nu au solicitat obligarea pârâtei la plata profitului realizat din comercializarea dinţilor pentru cupă, ci obligarea pârâtei la despăgubiri în echivalentul sumelor încasate din comercializarea dinţilor pentru cupă, iar pârâta nu a contestat cuantumul despăgubirilor astfel solicitate.

În această situaţie, sunt străine de natura pricinii motivările instanţei de apel privitoare la:

- respectarea dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 61/1991, în vigoare la data introducerii acţiunii care condiţionează drepturile patrimoniale ale inventatorilor în funcţie de efectele economice şi/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcţie de aportul economic al invenţiei, care excedează cadrul procesual;

- nedovedirea de către reclamanţi a câştigului pe care l-ar fi obţinut, respectiv l-ar fi putut obţine, prin exploatarea directă a invenţiei sau prin cedarea folosinţei acesteia către un terţ, în condiţiile în care pârâta nu a contestat cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamanţi;

- nu s-a făcut dovada că pârâta a realizat un profit suplimentar prin utilizarea invenţiei protejate prin brevetul invocat, astfel încât să se poată vorbi de o eficienţă economică, când prin acţiune nu au solicitat acordarea unor despăgubiri din eficienţa economică realizată de pârâtă ca urmare a utilizării invenţiei;

- imposibilitatea cuantificării prejudiciului care se impune a fi recuperat, datorat lipsei eficienţei economice, când prejudiciul solicitat de noi nu s-a raportat la eficienţa economică, ci la sumele încasate ilegal de către pârâtă din comercializarea fără drept a dinţilor pentru cupă excavator aparţinând invenţiei x; în lipsa unei eficiente economice nu s-a făcut dovada prejudiciului efectiv suferit de reclamanţi prin fapta pârâtei, nejustificându-se cererea de angajare a răspunderii civile, în temeiul dispoziţiilor 998 şi 999 din vechiul C. civ.

- Hotărârea dată a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) (art. 304 pct. 5).

Recurenţii au susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în apel nu se pot schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot face alte cereri noi, în condiţiile în care instanţa de apel a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată din despăgubiri la valoarea încasărilor pentru dinţii comercializaţi, în despăgubiri din eficienţa economică obţinută de pârâtă din comercializarea dinţilor de cupă, stabilind, totodată, un obiectiv 2 la suplimentul de expertiză contabilă, în ceea ce priveşte eficienţa economică din comercializarea dinţilor pentru cupă. Un asemenea obiectiv excedează cadrul procesual, dar reprezintă şi o cerere nouă făcută în apel, nepermisă de dispoziţiile art. 294 alin. (1) din vechiul C. proc. civ.

De asemenea, s-a susţinut că au fost încălcarea dispoziţiilor art. 296 din vechiul C. proc. civ., conform cărora apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată.

Or, în condiţiile în care singurul motiv pentru care prima instanţă a respins acţiunea a fost acela că dinţii produşi de S.C. A. S.A. nu sunt identici şi nici similari cu dinţii pentru cupă excavator protejaţi prin brevetul de invenţie x, instanţa de apel a creat apelanţilor - reclamanţi o situaţie mai grea în propria cale de atac, respingând acţiunea cu motivarea că nu s-a făcut dovada prejudiciului suferit pentru aplicarea dispoziţiilor art. 998 şi 999 din vechiul C. civ., deşi a înlăturat motivarea primei instanţe.

- Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8).

Astfel, prin acţiune s-a solicitat acordarea de despăgubiri în echivalentul sumelor încasate de către pârâtă din comercializarea dinţilor pentru cupă excavator, însă instanţa de apel a respins acţiunea cu motivarea că pârâta nu a realizat eficienţă economică din comercializarea dinţilor pentru cupă, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acţiunii noastre.

- Hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9).

Cu privire la despăgubirea reală, trebuie subliniat faptul că acţiunea introductivă nu s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 100/2005, care, oricum nu este aplicabil în speţă, deoarece vizează numai persoana "...care cu intenţie a desfăşurat o activitate de contrafacere", ci pe dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (2), art. 56 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, art. 8 alin. (1) şi (2), art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării dreptului de proprietate industrială, art. 998-999 din vechiul C. civ.

Pe de altă parte, despăgubirea reală a titularului unui drept de proprietate industrială protejat, ce i-a fost încălcat, potrivit art. 9 şi 11 din O.U.G. nr. 100/2005, poate consta cumulativ în aplicarea măsurilor prevăzute în art. 11 alin. (1), iar despăgubirea solicitată de reclamanţi reprezintă o mică parte din despăgubirile la care erau îndreptăţiţi conform art. 9 şi 11 din O.G. nr. 100/2005, evident şi cea care afectează în cea mai mică măsură patrimoniul societăţii pârâte, căreia nu i s-a cerut şi retragerea mărfurilor, din reţelele circuitelor comerciale, scoaterea definitivă din circuitele comerciale sau distrugerea acestora pe cheltuiala acesteia.

2. Pârâta A. S.A. a formulat recurs împotriva considerentelor deciziei de apel, în ceea ce priveşte constatarea încălcării drepturilor reclamanţilor conferite prin brevet, inclusiv prin aprecierea greşită de către instanţa de apel a efectului pozitiv al hotărârilor anterioare.

III. Apărările formulate în cauză

Pârâta A. S.A., în termen legal a formulat întâmpinare la recurs, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

1. În ceea ce priveşte recursurile declarate de către reclamanţi, se reţine că, evocând fondul cauzei, instanţa de apel a stabilit (prin valorificarea efectului pozitiv al unor hotărâri judecătoreşti anterioare) că obiectul invenţiei protejate prin brevetul al căror titulari sunt reclamanţii îl reprezintă atât ansamblul cupei de excavator, cât şi, distinct, dinţii pentru cupă.

Totodată, s-a constatat că din probele administrate în cauză rezultă dovada încălcării de către pârâtă a drepturilor reclamanţilor asupra invenţiei, prin producerea/fabricarea şi comercializarea neautorizată a "Dinţilor cupă excavator 1400 (II) desen E - 14-328.05/M", părţi componente ale invenţiei reclamanţilor.

Această constatare favorabilă reclamanţilor reprezintă lucru judecat în cauză şi nu poate fi reevaluată de către instanţa de control judiciar, în condiţiile în care pârâta a declarat, într-adevăr, recurs împotriva considerentelor deciziei de apel prin care s-a reţinut existenţa încălcării drepturilor patrimoniale ale reclamanţilor, însă recursul este inadmisibil, după cum se va arăta în evaluarea căii de atac declarate de către pârâtă.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că instanţa de apel a evaluat îndreptăţirea reclamanţilor la despăgubiri, însă a constatat, în esenţă, că nu s-a făcut dovada existenţei şi a întinderii prejudiciului, motiv pentru care, dată fiind necesitatea întrunirii în mod cumulativ a condiţiilor răspunderii civile delictuale, a apreciat că nu se justifică angajarea răspunderii societăţii pârâte, în temeiul dispoziţiilor art. 998 şi 999 din vechiul C. civ.

Motivele de recurs au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 din vechiul C. proc. civ., însă, din dezvoltarea argumentelor expuse în susţinerea criticilor astfel fundamentate juridic, reiese că acestea pot fi analizate exclusiv din perspectiva pct. 5 şi 9 ale art. 304.

Astfel, în ceea ce priveşte inserarea în cuprinsul deciziei recurate a unor motive străine de natura pricinii, care ar justifica, în opinia recurenţilor reclamanţi, incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinerile formulate, în parte, coincid cu cele circumscrise pct. 5 al aceleiaşi norme, vizând încălcarea principiului disponibilităţii de către instanţa de apel, astfel încât vor fi analizate în cadrul acelui motiv de recurs, iar, în parte, pot fi analizate din perspectiva modului de aplicare a legii, dat fiind că se pun în discuţie temeiul juridic analizat de către instanţa de apel, precum şi forţa probantă a pretinsei recunoaşteri de către pârâtă a cuantumului despăgubirilor solicitate de către reclamanţi.

Cât priveşte pretenţia recurenţilor de interpretare greşită de către instanţa de apel a actului juridic dedus judecăţii ori de schimbare a naturii şi a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, susţinerile recurenţilor nu relevă domeniul de aplicare al art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, "actul juridic dedus judecăţii" la care se referă cazul de recurs în discuţie are în vedere cauza juridică a cererii, respectiv situaţia de fapt calificată juridic.

În speţă, cauza cererii de chemare în judecată constă în folosirea neautorizată de către pârâtă a obiectului protejat al invenţiei reclamanţilor, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acesteia, iar, după cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a constatat cu putere de lucru judecat existenţa unei asemenea fapte ilicite a pârâtei.

Or, recurenţii, invocând prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu se referă la modalitatea de utilizare de către pârâtă a obiectului invenţiei - stabilită în mod necontestat ca fiind reprezentată de comercializarea dinţilor de cupă excavator -, ci au în vedere din nou încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, prin schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată, adică nerespectarea unor norme de drept procesual, ipoteză care corespunde, însă, motivului de casare descris de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Prin această din urmă critică, recurenţii pretind că instanţa de apel nu ar fi respectat modul de calcul al despăgubirilor, indicat prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, reclamanţii au solicitat constatarea încălcării de către pârâtă a drepturilor patrimoniale asupra invenţiei cupă poligonală pentru excavator, protejate prin brevetul nr. x/30.12.2005, încălcare produsă prin fabricarea şi comercializarea neautorizată a dinţilor pentru cupă excavator protejaţi prin brevetul de invenţie ce aparţine reclamanţilor, în perioada 30 iulie 2009 - 31 iulie 2010; reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri, constând în sumele încasate de către pârâtă, în perioada indicată, din producerea şi comercializarea dinţilor pentru cupă.

Instanţa de apel a apreciat că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, coroborate cu art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, şi, verificând criteriile de evaluare a despăgubirilor oferite de legea specială, a conchis, după cum s-a arătat deja, în sensul că nu s-a făcut dovada existenţei şi a întinderii prejudiciului.

În acest context, Înalta Curte constată că evaluarea criticii întemeiate pe art. 304 pct. 5 din cod depinde de analiza criticii vizând modul de aplicare de către instanţa de apel a normelor de drept substanţial incidente în cauză: în măsura în care acestea din urmă au fost corect identificate şi a fost avut în vedere criteriul legal de determinare a daunelor - interese în cazul unei încălcări a dreptului subiectiv invocat de către reclamanţi, nu se poate vorbi despre nerespectarea legii, dar nici despre încălcarea principiului disponibilităţii, deoarece reclamanţii sunt cei care nu şi-au adaptat conduita procesuală la reglementările incidente, indicând un alt criteriu decât cel prefigurat în conţinutul acestora.

Recurenţii au susţinut că nu şi-au întemeiat acţiunea dedusă judecăţii pe dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 100/2005, ci au invocat dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (2), art. 56 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, art. 8 alin. (1) şi (2), art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării dreptului de proprietate industrială, art. 998-999 din vechiul C. civ.. Art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 nici nu au aplicabilitate, deoarece vizează numai persoana care a desfăşurat cu intenţie o activitate de contrafacere.

De asemenea, instanţa de apel a făcut în mod greşit referire la prevederile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, în forma în vigoare la data formulării acţiunii, care excedează cadrul procesual.

Faţă de aceste critici, se reţin următoarele:

În conformitate cu art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, în forma în vigoare la data formulării acţiunii (30.07.2010), "(1) Pentru invenţiile create şi realizate în condiţiile art. 5 alin. (1) cu clauză contrară şi, respectiv, ale art. 5 alin. (2) inventatorul beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului. (2) Drepturile patrimoniale se stabilesc în funcţie de efectele economice şi/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcţie de aportul economic al invenţiei."

Acest text de lege se referă la invenţia de serviciu, astfel cum rezultă din trimiterea expresă la prevederile art. 5 din Legea nr. 64/1991, şi priveşte desocotirea între salariat şi unitatea angajatoare în cadrul căreia a fost creată invenţia, respectiv drepturile patrimoniale de care beneficiază inventatorul salariat, precum şi întinderea acestora, conform contractului încheiat cu titularul brevetului, în cazul în care dreptul la acordarea brevetului de invenţie aparţine unităţii.

Or, această ipoteză nu este întrunită în cauză, potrivit situaţiei de fapt reţinute chiar de către instanţa de apel (şi tranşate, de altfel, încă din ciclul procesual anterior parcurs în cauză, potrivit deciziei de casare): se pretind despăgubiri de la un terţ care a folosit invenţia - nu de la angajatorul care foloseşte invenţia -, pentru o perioadă de timp în care reclamanţii au devenit titulari de brevet nu în aplicarea art. 5 din lege, ci ca urmare a cesiunii încheiate cu unitatea, titular iniţial al brevetului.

Din acest punct de vedere, sunt corecte susţinerile recurenţilor potrivit cărora instanţa de apel s-a referit în mod greşit la dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.

Cu toate acestea, constatarea anterioară nu conduce la infirmarea raţionamentului juridic prin intermediul căruia instanţa de apel a ajuns la concluzia nedovedirii existenţei şi a întinderii prejudiciului, atât timp cât norma din legea privind brevetele de invenţie a fost formal citată, făcându-se, în mod efectiv, aplicarea doar a prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

Astfel, sintagma "efectele economice şi/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcţie de aportul economic al invenţiei" din cuprinsul art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 (în forma din anul 2010) a fost interpretată prin raportare la criteriile de evaluare a despăgubirilor din O.U.G. nr. 100/2005.

Faptul că art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 nu a fost indicat în mod expres în cuprinsul cererii de chemare în judecată este lipsit de relevanţă, din perspectiva rolului activ al judecătorului, ce relevă conţinutul unui principiu fundamental al procesului civil.

Art. 129 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865 prevede că judecătorul cauzei "are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".

O asemenea obligaţie include şi calificarea corespunzătoare a cererii de chemare în judecată, independent de denumirea cererii şi de calificarea juridică dată de către reclamant, în măsura în care o anumită normă este socotită ca reprezentând reglementarea proprie materiei vizate de pretenţiile deduse judecăţii, fiind necesar a se verifica întrunirea în concret, în funcţie de circumstanţele speţei, a condiţiilor sale de aplicare.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a considerat în mod corect că prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 sunt incidente în cauză, punând în discuţia părţilor, în prealabil, modalitatea de calcul a despăgubirilor prin raportare la acest act normativ, în aplicarea art. 129 alin. (3) din cod, potrivit căruia judecătorul fiind îndreptăţit să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală a fost adoptată în scopul transpunerii Directivei nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, având ca obiect de reglementare măsurile, procedurile şi repararea daunelor în scopul asigurării respectării drepturilor de proprietate industrială, inclusiv a drepturilor asupra unei mărci (art. 1).

După cum rezultă din art. 2, ordonanţa de urgenţă se aplică pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, aşa cum sunt prevăzute prin legislaţia comunitară şi/sau naţională, fără a afecta dispoziţiile de drept comun ori dispoziţiile legilor speciale referitoare la sancţiunile aplicabile în caz de încălcare a drepturilor de proprietate industrială protejate.

O.U.G. nr. 100/2005 nu vizează doar măsuri cu caracter urgent sau temporar (precum măsurile provizorii din art. 9 - 13), ci şi măsurile pe care instanţa le poate adopta ori actele pe care le poate dispune în cursul procesului în care se pretinde încălcarea unui drept de proprietate intelectuală (art. 5 - 8) şi chiar dispoziţii cu caracter definitiv pe care instanţa le poate adopta atunci când a constatat o faptă de încălcare, în raport de pretenţiile concrete ale titularului.

În această ultimă categorie intră acordarea de daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care titularul dreptului l-a suferit ca urmare a încălcării săvârşite, reparaţie expres prevăzută de art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

C. civ. ori C. proc. civ. nu cuprindeau, în perioada de referinţă din cauză, vreo reglementare a sancţiunilor aplicabile în caz de încălcare a drepturilor de proprietate industrială protejate (precum art. 978-979 din actualul C. proc. civ.).

Aşadar, O.U.G. nr. 100/2005 constituie reglementarea specifică în cazul încălcărilor unor asemenea drepturi, respectiv dreptul comun, care se aplică în absenţa unor prevederi speciale contrare.

Or, Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie nu conţine vreo prevedere derogatorie de la ordonanţă, în privinţa modalităţii de despăgubire a titularilor pentru încălcarea drepturilor decurgând dintr-un brevet.

Este adevărat, astfel cum s-a arătat în memoriul de recurs, faptul că reclamanţii au invocat prin cererea de chemare în judecată şi dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 64/1991, în forma de la data cererii de chemare în judecată - 30.07.2010.

Conform alin. (3) al acestei norme, "Pentru prejudiciile cauzate, titularul ori beneficiarul unei licenţe are dreptul la despăgubiri, potrivit dreptului comun, şi poate solicita instanţei judecătoreşti competente să dispună măsura confiscării sau, după caz, a distrugerii produselor contrafăcute. Aceste dispoziţii se aplică şi materialelor şi echipamentelor care au servit nemijlocit la săvârşirea faptelor de contrafacere."

Aşadar, Legea nr. 64/1991 trimite la dreptul comun în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea despăgubirilor la care este îndreptăţit titularul de brevet în cazul unei încălcări a drepturilor sale, ceea ce deschide calea aplicării prevederilor O.U.G. nr. 100/2005, dreptul comun în materie.

Contrar susţinerilor recurenţilor, aplicarea art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 nu este condiţionată de stabilirea vinovăţiei autorului faptei ilicite în forma intenţiei, în sensul legii penale (consacrat şi de actualul C. civ.).

În conformitate cu această normă, "La cererea părţii vătămate, instanţa judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenţie a desfăşurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârşite."

Noţiunea de "intenţie" evocă dispoziţiile art. 19 pct. 1 C. pen. de la 1968 (ce corespunde art. 16 alin. (3) din actualul C. pen. şi art. 16 alin. (2) din C. civ. din 2009), ce stabilesc semnificaţia acesteia, aplicabilă şi în materia răspunderii civile, în sensul că fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (intenţie directă), fie, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat (intenţie indirectă).

În dreptul comun al răspunderii civile, forma de vinovăţie a culpei, în sensul art. 19 pct. 2 din C. pen. de la 1968 (şi art. 16 alin. (3) din C. civ. 2009), implică atât imprudenţa, atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce şi neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

Prin O.U.G. nr. 100/2005 a fost transpusă Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, iar potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, la aplicarea dreptului intern, instanţele naţionale sunt obligate, în măsura posibilului, să interpreteze dispoziţiile acestuia în lumina textului şi a finalităţii directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta şi, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea paragraf TFUE.

Principiul interpretării conforme impune în plus ca instanţele naţionale să facă tot ce ţine de competenţa lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuţie şi pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (a se vedea, în acest sens, de exemplu, hotărârea din cauza C-282/10 Maribel Dominguez, pct. 23 - 27, cu jurisprudenţa acolo citată).

În contextul obligaţiei ce revine instanţei naţionale, este necesar a se stabili dacă interpretarea intenţiei, ca formă de vinovăţie, din cuprinsul art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, prin reţinerea exclusiv a semnificaţiei acesteia din C. pen. (sau C. civ. actual), astfel cum pretinde recurenta, corespunde finalităţii Directivei 2004/48/CE.

Potrivit art. 13 alin. (1) din Directivă, "Statele membre asigură ca, la cererea părţii prejudiciate, autorităţile judecătoreşti competente să ordone contravenientului care a acţionat cu bună ştiinţă sau având motive suficiente de a şti acest lucru, plata către titularul dreptului a unor daune-interese adaptate prejudiciului real suferit de acesta prin încălcarea dreptului său."

Se impune precizat, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante a CJUE, termenii unei dispoziţii de drept al Uniunii care, precum în speţă, nu conţine nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul şi domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă şi uniformă, în funcţie de termenii acesteia, dar şi de contextul prevederii şi de obiectivul urmărit de reglementarea din care face parte (a se vedea, în special, hotărârile din cauzele C-550/14 Envirotec Denmark, pct. 27 şi C-617/15 Hummel Holding, pct. 22, cu jurisprudenţa citată).

Prin comparaţie, versiunea în limba română în privinţa cerinţei vinovăţiei coincide celei în limbile engleză şi franceză, ceea ce permite interpretarea art. 13 alin. (1) al Directivei, pe baza termenilor folosiţi, ca vizându-l pe autorul care a ştiut că săvârşeşte o încălcare a unui drept de proprietate industrială sau trebuia şi putea să prevadă rezultatul faptei sale.

Această interpretare este posibilă şi prin raportare la alin. (2) al aceluiaşi art. 13 din Directivă, care reglementează o ipoteză distinctă, aceea în care fapta de încălcare a fost săvârşită fără ca autorul "să aibă ştiinţă de aceasta sau fără a avea motive rezonabile de a şti aceasta" (directiva trimiţând la dreptul naţional pentru stabilirea, în atare situaţie, a posibilităţii acordării de despăgubiri şi al întinderii lor). Aşadar, spre deosebire de alin. (2), alin. (1) nu îl are în vedere pe cel care nu a ştiut că săvârşeşte o faptă de încălcare sau nu putea să prevadă acest rezultat.

În acelaşi timp, considerentul (10) al Directivei prevede că obiectivul acesteia constă în a asigura un nivel de protecţie ridicat, echivalent şi omogen al proprietăţii intelectuale în cadrul pieţei interne, ţinându-se cont că directiva consacră un standard minim privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, în sensul că statele membre pot să prevadă mijloace de protecţie mai favorabile titularilor drepturilor (hotărârea din cauza C-481/14 Hansson, pct. 36 şi 40).

Faţă de contextul art. 13 şi de obiectivul urmărit de Directivă, nu este posibilă o interpretare a normei corespondente din dreptul naţional în sensul restrângerii condiţiilor de acordare a despăgubirilor pentru încălcarea unui drept de proprietate industrială la cerinţa vinovăţiei în forma intenţiei, astfel cum este definită de C. pen. (şi de C. civ. actual).

Această interpretare ar exclude din sfera faptelor pentru care titularul dreptului încălcat este îndreptăţit la despăgubiri, conform Directivei, anumite fapte săvârşite de autorul care a ştiut că încălcă un drept (dar a socotit fără temei că încălcarea nu se va produce), precum şi pe cele în care autorul putea să prevadă rezultatul faptei sale. Or, Directiva acoperă toate cazurile în care autorul a cunoscut că fapta sa este o încălcare a dreptului şi chiar şi situaţiile în care acesta avea motive suficiente să prevadă încălcarea.

Limitarea cazurilor de acordare a despăgubirilor se situează sub standardul minim prevăzut de Directivă, iar o asemenea consecinţă a interpretării normei naţionale este inacceptabilă, deoarece este contrară rezultatului urmărit de actul Uniunii Europene.

Din acest motiv, singura soluţie conformă cu finalitatea urmărită de Directivă, care garantează efectivitatea deplină a acesteia, este aceea a recunoaşterii dreptului la despăgubiri, pe temeiul art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, în toate cazurile în care autorul faptei de încălcare a acţionat cu bună ştiinţă sau având motive suficiente de a şti acest lucru, adică nu numai cu intenţie, în sensul legii penale, dar şi din culpă, în sensul art. 19 pct. 2 din C. pen.

Drept urmare, va fi înlăturată susţinerea recurenţilor conform căreia art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 nu este aplicabil întrucât ar reglementa dreptul la despăgubiri doar în cazul actelor de contrafacere săvârşite cu intenţie, în sensul legii penale.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, în aplicarea criteriilor de evaluare a despăgubirilor prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. a) din ordonanţă, a considerat că reclamanţii nu au făcut dovada, în contextul actelor de contrafacere săvârşite de pârâta din cauză, nici a "pierderii câştigului", dar nici a "beneficiilor realizate în mod injust" de către pârâtă, în condiţiile în care din suplimentul la raportul de expertiză contabilă întocmit în faza rejudecării apelului a rezultat că pârâta nu a realizat profit din producerea şi comercializarea dinţilor de cupă 1400 M (II).

Recurenţii nu au formulat nicio critică referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat dispoziţiile art. 14 alin. (2) din ordonanţă, respectiv la semnificaţia dată sintagmei "beneficii realizate în mod injust", utilizată în art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, precum şi a noţiunii de "profit", avută în vedere în cauză la determinarea întinderii daunelor - interese, astfel încât nu este posibilă cercetarea legalităţii deciziei sub acest aspect, în absenţa unei învestiri în acest sens prin motivele de recurs.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a legii aplicabile, din perspectiva dispoziţiilor O.U.G. nr. 100/2005, urmând a respinge criticile recurenţilor.

Aceeaşi concluzie se impune şi din perspectiva aplicării legii referitoare la pretinsa recunoaştere de către pârâtă în cursul procesului a întinderii despăgubirilor solicitate de către reclamanţi, caz în care ar fi nelegală soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată pentru motivul nedovedirii condiţiei prejudiciului.

Mărturisirea judiciară, în sensul art. 1206 C. civ. de la 1864 (art. 348 şi 349 C. proc. civ. din 2013), presupune recunoaşterea de către una dintre părţi în cursul procesului a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţia sau apărarea.

Or, propria evaluare a prejudiciului pretins suferit de către reclamanţi prin fapta ilicită a pârâtei nu reprezintă un fapt de natură a antrena efectele juridice ale unei eventuale recunoaşteri din partea pârâtei.

Pe de altă parte, pentru a produce efectele unei mărturisiri judiciare, în sensul legii, recunoaşterea părţii trebuie să fie expresă, şi nu tacită, dedusă din absenţa vreunei apărări de fond pe acest aspect în cuprinsul întâmpinării la cererea de chemare în judecată. Mărturisirea tacită este valabilă ca mijloc de probă doar în cazurile şi condiţiile prevăzute în mod explicit de către legiuitor (de exemplu, în cazul refuzului nejustificat de a răspunde la interogatoriu sau de a se prezenta în faţa instanţei - art. 225 din vechiul C. proc. civ. sau al refuzului unei părţi de a răspunde la interogatoriu cu privire la deţinerea sau existenţa unui înscris interesând obiectul procesului - art. 174 din acelaşi cod de procedură, etc.).

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge toate criticile circumscrise cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, va fi respins şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., deoarece instanţa de apel nu a încălcat principiul disponibilităţii şi nici nu a schimbat obiectul cererii în apel, în condiţiile în care s-a raportat la criterii legale de determinare a daunelor - interese în cazul încălcării dreptului subiectiv invocat de către reclamanţi, inclusiv prin stabilirea unui obiectiv suplimentar al expertizei contabile care să releve aceste criterii legale. Reclamanţii nu s-au raportat, în mod greşit, la normele incidente, din moment ce au evaluat despăgubirile cu ignorarea criteriilor legale şi nici nu s-au conformat dispoziţiei instanţei de apel de a indica o modalitate de calcul compatibilă cu aceste criterii.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat, pe temeiul art. 296 C. proc. civ. din 1865.

2. În ceea ce priveşte recursul pârâtei A. S.A., acesta urmează a fi soluţionat din perspectiva excepţiei inadmisibilităţii invocate din oficiu la termenul de judecată din 4 octombrie 2022.

Prin sentinţa civilă nr. 188/13.02.2020, Tribunalul Harghita a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta A. S.A., iar prin decizia nr. 506/3.06.2022 a Curţii de Apel Târgu Mureş, această soluţie a fost menţinută.

Hotărârea astfel pronunţată este favorabilă pârâtei, iar această parte a arătat explicit că recursul declarat vizează considerentele deciziei de apel.

Recurenta urmăreşte pronunţarea unei soluţii corespunzătoare celei din art. 461 alin. (2) al actualului C. proc. civ. (plasat în cadrul dispoziţiilor generale privind căile de atac), care constă în înlăturarea unor considerente şi înlocuirea lor cu propriile considerente ale instanţei de recurs, totodată, menţinerea soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate.

Nici soluţia preconizată şi nici măcar posibilitatea atacării numai a considerentelor, separat de dispozitiv, nu au fost, însă, prevăzute şi în vechiul cod, ale cărui dispoziţii sunt incidente, în mod necontestat, în cauză.

Faptul că art. 299 din C. proc. civ. de la 1865, ce reglementează obiectul recursului, indicând hotărârile supuse acestei căi de atac, nu prevede în mod expres partea din hotărâre care poate fi atacată, nu înseamnă că recursul ar putea fi declarat şi separat împotriva considerentelor, atunci când în dispozitiv este consemnată o soluţie favorabilă recurentului.

Dimpotrivă, absenţa unei distincţii explicite conduce la concluzia că hotărârea se atacă în întregul ei, dispozitivul sau o parte din el, împreună cu considerentele care sprijină dispoziţiile atacate.

În consecinţă, în reglementarea C. proc. civ. de la 1865, nu este deschisă o cale de atac doar împotriva considerentelor, de către partea care beneficiază de o soluţie favorabilă consemnată în dispozitivul deciziei.

Drept urmare, recursul pârâtei A. S.A. va fi respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C., D., E., H., I., J., K., U., V., W. şi X. împotriva deciziei nr. 506/A din 03 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 octombrie 2022.