Rome II Regulation: Characterization of indirect moral damages from foreign traffic fatality and rejection of closer-connection exception to lex loci delicti

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2022

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 29 decembrie 2017 pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, sub nr. x/2017, astfel precizată, reclamanţii A., B. şi C., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al minorilor D. şi C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR), E. Direct, F., G. şi intervenienţii H. şi I., obligarea acestora, în solidar, la plata următoarelor sume: 150.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamantul A., în calitate de tată al defunctei J.; 15.000 euro, reprezentând despăgubiri materiale, suportate de reclamantul A., constând în costurile de spitalizare, repatriere şi înmormântare a defunctei; 150.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamanta B., în calitate de mamă a defunctei J.; 150.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamantul C., în calitate de soţ al defunctei J.; 200.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamanta D., în calitate de fiică a defunctei; 200.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamantul C., în calitate de fiu al defunctei J., cu cheltuieli de judecată.

2. Judecata la fond şi hotărârea Tribunalului Maramureş

Prin încheierea din 31 ianuarie 2019, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a respins excepţia necompetenţei instanţei române, invocată de pârâtul H. prin întâmpinare, raportat la prevederile Regulamentului UE nr. 1215/2012 şi la jurisprudenţa Curţii de Apel Cluj, apreciind că este competentă să soluţioneze cauza, dreptul material incident fiind al statului pe teritoriul căruia s-a produs prejudiciul.

Prin sentinţa nr. 1261 din 13 decembrie 2019, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Biroul Asigurătorilor din România, E. Direct şi F. şi a respins cererea ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă. I-a obligat pe reclamanţi să achite pârâtei F. suma de 932 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. A admis în parte cererea reclamanţilor A., B. (decedată la data de 26.08.2019), acţiunea fiind continuată de moştenitorii legali A., D. şi C., C., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al minorilor D. şi C., în contradictoriu cu pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L. şi cu intervenienţii H. şi I.. A obligat-o pe pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L., să achite reclamantului A. suma de 1.644,42 euro şi suma de 1.380 RON, reprezentând daune materiale. A obligat-o pe pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L., să achite reclamantului A. suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale. A obligat-o pe pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L., să achite reclamantului C., în nume propriu, suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale şi în calitate de reprezentant al minorilor D. şi C. suma de câte 50.000 RON, reprezentând daune morale. A respins în rest cererea. A respins cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Cluj

Prin decizia nr. 136 din 2 iunie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamanţii A., B. (decedată la 26.08.2019), acţiune continuată de moştenitorii legali A., D. şi C., C., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al minorilor D. şi C., împotriva sentinţei nr. 1261 din 13 decembrie 2019 şi a încheierii din 31 ianuarie 2019 ale Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, pe care le-a schimbat în parte, stabilind că legea aplicabilă litigiului este legea română. A obligat-o pe pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L., să achite reclamantului A. suma de 1.767,35 euro, cu titlu de daune materiale, în loc de suma de 1.644,42 euro, cu acelaşi titlu. A obligat-o pe pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L., să achite reclamantului A. suma de 25.000 euro, cu titlu de daune morale, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plăţii, în loc de suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale. A obligat-o pe pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L., să achite reclamantei B. - decedată la data de 26.08.2019, acţiunea sa fiind continuată de moştenitorii legali A., D., prin reprezentant legal C. şi C., prin reprezentant legal C., suma de 25.000 euro, cu titlu de daune morale, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plăţii. A obligat-o pe pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L., să achite reclamantului C., în nume propriu, suma de 20.000 euro, cu titlu de daune morale, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plăţii, în loc de suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale. A obligat-o pe pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L., să achite minorilor D. şi C., prin reprezentant legal C., câte 40.000 euro, cu titlu de daune morale, sumă echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plăţii, pentru fiecare dintre minori, în loc de suma de 50.000 RON, reprezentând daune morale. A menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa apelată, care nu contraveneau deciziei. A respins, ca nefondat apelul declarat de pârâta G., împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Recursurile

Împotriva deciziei nr. 136 din 2 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au formulat recurs reclamanţii A., C., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al minorilor D. şi C., precum şi pârâta G..

4.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a apreciat fondat motivul III de apel şi, în consecinţă, a suplimentat daunele materiale în sensul solicitat de reclamanţi, a considerat parţial fondat motivul V de apel şi, ca atare, a majorat daunele morale acordate, însă nu a prezentat raţionamentul pentru care a înlăturat argumentele dezvoltate de reclamanţi în susţinerea motivului IV de apel, care viza soluţia instanţei de fond de a limita întinderea reparaţiei stabilite în sarcina pârâtei G. la partea de prejudiciu imputabilă asiguratului său doar în limita a 50%.

Au menţionat, în acest sens, jurisprudenţa CEDO (cauza Albina împotriva României), precum şi prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susţinând că motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism juridic de natură să explice inteligibil soluţia adoptată, ceea ce, chiar dacă nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de una dintre părţi, nu permite nici ignorarea lor. Au arătat că trebuie să existe un răspuns la toate argumentele fundamentale, respectiv la cele care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia, precum sunt cele dezvoltate prin motivul IV de apel, respectiv prin răspunsul la întâmpinarea depusă de recurenta-pârâtă.

Însă, în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsesc considerentele pentru care instanţa de apel a înlăturat argumentele dezvoltate de recurenţii-reclamanţi în susţinerea motivului IV de apel, prin aceasta fiind încălcate condiţiile unui proces echitabil şi dreptul lor la apărare.

Or, lipsa de motivare a hotărârii şi de prezentare a argumentelor pentru care au fost înlăturate susţinerile esenţiale ale recurenţilor-reclamanţi echivalează cu o necercetare (parţială) a fondului cauzei, situaţie care impune casarea în parte a deciziei atacate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au afirmat că, prin menţinerea soluţiei instanţei de fond, de respingere a pretenţiilor recurenţilor-reclamanţi cu privire la obligarea recurentei-pârâte la repararea integrală a prejudiciului moral, au fost încălcate prevederile art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 1382 şi 1384 C. civ., pentru argumentele dezvoltate pe larg în susţinerea motivului IV de apel, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul V de apel, au arătat că au criticat soluţia instanţei de fond din perspectiva cuantumului daunelor morale acordate, învederând că acestea ar fi trebuit stabilite în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei şi de jurisprudenţa în materie, anexând cererii de apel hotărâri judecătoreşti pronunţate în speţe similare, din care rezultă intervalul valoric în care se situează daunele morale acordate în practica judiciară recentă.

Faţă de cuantumul stabilit prin aceste hotărâri, se observă că daunele morale acordate de instanţa de apel pentru fiecare dintre recurenţii-reclamanţi sunt, după caz, mai mici sau cel mult egale cu limita inferioară stabilită în jurisprudenţă, curtea neraportându-se la hotărârile depuse, pentru a justifica, în funcţie de circumstanţele speciale ale cauzei, motivul pentru care a stabilit un cuantum mai mic decât cel rezultat din aceste hotărâri, dar nici nu a menţionat care ar fi cuantumul care s-ar acorda în situaţii similare, potrivit jurisprudenţei constante în materie şi de care ar fi luat cunoştinţă în mod direct în activitatea sa.

Prin urmare, au susţinut că lipsa oricărei referiri la argumentele dezvoltate de recurenţii-reclamanţi la jurisprudenţa în materie echivalează cu o nemotivare a hotărârii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, prin acordarea unui cuantum mai mic al daunelor morale decât în alte speţe similare, au fost încălcate dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29 noiembrie 2011, potrivit cărora, în cazul despăgubirilor rezultând din deces, daunele morale se vor stabili în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România. În acest sens, au susţinut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4.2. Recurenta-pârâtă G., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a analizat dreptul/pretenţiile reclamanţilor şi, implicit, a soluţionat pricina în raport de prevederile de drept substanţial român, deşi sunt incidente, exclusiv, cele ale dreptului german.

În ciuda faptului că evenimentul rutier şi prejudiciul creat pe fondul decesului rudei reclamanţilor în accident s-au produs în străinătate, curtea a opinat că litigiul trebuie judecat potrivit dispoziţiilor de drept substanţial român, cu motivarea că în speţă, raportat la efectele faptei ilicite, respectiv la cetăţenia şi domiciliul victimei, reclamanţilor şi unuia din cei doi intervenienţi forţaţi, se poate reţine o legătură vădit mai strânsă cu România, evocându-se în acest sens prevederile de excepţie ale art. 4 alin. (3) şi ale art. 5 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 864/2007 (ROMA II), statuarea fiind însă nelegală.

În realitate, niciunul dintre elementele reţinute de instanţa de apel - efectele/urmările accidentului, respectiv cetăţenia/domiciliul victimei directe, reclamanţilor şi unuia din cei doi intervenienţi forţaţi - nu sunt de natură să determine concluzia că fapta ilicită (accidentul) ar avea o mai strânsă legătură cu România şi, implicit, să ducă la judecarea cauzei potrivit prevederilor legii române.

Recurenta-pârâtă a arătat că în ceea ce priveşte criteriul efectelor/consecinţelor faţă de victimelor indirecte/"prin ricoşeu" ale accidentului (reclamanţii din prezenta cauză), acesta nu poate fi avut în vedere, întrucât, potrivit dispoziţiilor pct. 17 din preambulul Regulamentului CE nr. 864/2007, legea aplicabilă se stabileşte în funcţie de locul în care se produce prejudiciul, indiferent de ţara în care ar putea apărea efectele indirecte. În cazul unor vătămări corporale sau daune asupra bunurilor, ţara în care se produce prejudiciul trebuie să fie cea în care s-a produs vătămarea, respectiv daunele asupra bunurilor.

Menţionând, de asemenea, dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 864/2007, recurenta-pârâtă a susţinut că nu se poate determina legea aplicabilă în funcţie de ţara în care s-au produs sau se manifestă, de-a lungul timpului, efectele indirecte ale faptei ilicite generatoare de prejudiciu.

Referitor la criteriul cetăţeniei sau domiciliului victimei directe, reclamanţilor şi unuia din cei doi intervenienţi, recurenta-pârâtă a afirmat că nici acesta nu poate fi reţinut în raport de dispoziţiile pct. 18 din preambulul Regulamentului CE nr. 864/2007 şi art. 4 din acelaşi act normativ, numai unele dintre părţile litigante fiind cetăţeni români cu domiciliul în România.

Faptul că recurenta-pârâtă şi unul dintre intervenienţii forţaţi sunt polonezi, cu sediul/domiciliul în Polonia, nu poate atrage îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Regulament, pentru a se constata că pricina trebuie judecată potrivit legislaţiei române, din moment ce România nu este statul în care îşi au domiciliul sau reşedinţa toate părţile ori cel puţin reclamanţii şi pârâta.

Mai mult, a arătat că nici dispoziţiile art. 4 alin. (3) şi art. 5 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 864/2007 nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză, în condiţiile în care, pe de o parte, art. 4 alin. (3) este privit de legiuitorul comunitar ca o derogare de la regulă, aplicându-se numai în cazurile excepţionale în care, din toate circumstanţele speţei reiese indubitabil o legătură vădit mai strânsă între fapta ilicită şi o altă ţară decât cele prevăzute la art. 4 alin. (1) şi (2) din Regulament. Or, o atare legătură cu România nu reiese din toate împrejurările cauzei.

Nu există, prin raportare la teza a II-a a art. 4 alin. (3) din Regulament, o relaţie preexistentă între reclamanţi şi pârâtă, nici o legătură între aceste părţi care să fie întemeiată pe un raport contractual anterior. Simplul fapt că reclamanţii şi unul dintre intervenienţii forţaţi (I., care a fost citat numai pentru opozabilitate), sunt cetăţeni români, domiciliaţi în România, respectiv împrejurarea că efectele indirecte ale faptei ilicite continuă să se manifeste şi în România, nu pot constitui veritabile criterii legale de natură să atragă incidenţa legii române.

Pe de altă parte, art. 5 alin. (2) din Regulament nu are nicio legătură cu genul de faptă ilicită dedusă judecăţii, accident rutier, chestiune ce rezultă cu evidenţă din acest text legal.

Astfel, sub aspectul legii aplicabile litigiului, raportat la împrejurarea că locul producerii faptei ilicite (accidentul) este în Germania, iar locul producerii urmării păgubitoare pentru reclamanţi (decesul rudei) este tot în această ţară, Regulamentul CE nr. 864/2007 trimite neechivoc dezlegarea litigiului la legislaţia germană. Or, câtă vreme accidentul şi decesul victimei s-au produs în Germania, este cert că aplicabilă în speţă este legea germană (adică legea locului producerii atât a faptului delictual, cât şi a pagubei corelative).

Recurenta-pârâtă a făcut referire şi la Directiva nr. 2009/103/CE, prin care se prevede că dreptul material aplicabil în cauze ca cea pendinte nu se stabileşte în funcţie de statul în care intentează acţiunea persoana prejudiciată şi nici în funcţie de cetăţenia ori domiciliul celui prejudiciat sau de naţionalitatea ori sediul reprezentantului de despăgubiri al societăţii de asigurare, elocvente în acest sens fiind prevederile explicite ale pct. 34 şi 35 din preambulul Directivei.

A menţionat că, în aplicarea principiului lex loci delicti commissi, în cadrul Conferinţei de la Haga de drept internaţional privat a fost determinată legea aplicabilă pentru responsabilitatea civilă extracontractuală ce decurge dintr-un eveniment rutier ca fiind legea statului pe teritoriul căruia a survenit accidentul, soluţie adoptată prin Convenţia cu privire la legea aplicabilă pentru accidentele de circulaţie, încheiată la 04.05.1971. În acest sens, recurenta-pârâtă a invocat hotărârea dată în cauza C-350/14 Lazăr vs. E. a Curţii Europene de Justiţie şi practica judiciară depusă.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a admis apelul reclamanţilor şi a majorat despăgubirile acordate acestora la fond, fără a motiva suficient soluţia şi fără a preciza în raport de care dintre criticile formulate de reclamanţi a decis suplimentarea despăgubirilor.

Prin motivul IV de apel, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata integrală a despăgubirilor, arătând că societatea de asigurare trebuie să acopere întregul prejudiciu chiar dacă accidentul s-a produs din culpa comună a doi şoferi şi doar unul conducea un vehicul asigurat RCA la G., solicitarea având ca efect, în ipoteza admiterii, majorarea despăgubirilor acordate de prima instanţă distinct de o eventuală majorare ca efect al admiterii motivelor de apel III şi V (care viza majorarea despăgubirilor pe alte considerente).

Ca atare, în condiţiile în care curtea a admis apelul reclamanţilor şi a majorat despăgubirile acordate la fond, trebuia să arate explicit în raport de care dintre motivele de apel a dispus în acest sens, mai exact să precizeze clar dacă suplimentarea despăgubirilor a avut la bază doar motivele de apel III şi V ori IV sau le-a avut în vedere pe toate acestea la pronunţarea soluţiei.

Parcurgând considerentele hotărârii apelate se constată însă că, sub acest aspect, nu există o motivare suficientă, neputând fi confirmată cu certitudine, dar nici exclusă, ipoteza majorării despăgubirilor ca efect al admiterii motivului IV de apel, din moment ce, pe de o parte, daunele materiale au fost suplimentate cu câtimea cerută (100%). Dacă s-ar fi păstrat soluţia fondului, relativă la cota de răspundere de 50% a pârâtei, atunci reclamanţilor li s-ar fi cuvenit doar 50% din suma în plus cerută cu acest titlu. Or, în considerente nu se menţionează că motivul IV de apel al reclamanţilor ar fi fost respins, ca nefondat, ci, la pag. 37 din hotărâre s-a reţinut că toate criticile reclamanţilor referitoare la necesitatea majorării cuantumului daunelor morale sunt fondate. Aşadar, din formularea curţii s-ar putea înţelege că a fost admis, inclusiv, motivul IV de apel, câtă vreme acesta tindea la majorarea despăgubirilor acordate de prima instanţă.

În acest context, recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel, analizând sumar calea de atac a reclamanţilor şi argumentând ambiguu, a pronunţat o hotărâre nelegală, cu o motivare vagă şi insuficientă, ceea ce echivalează cu nemotivarea soluţiei.

5. Apărările formulate în cauză

La 14 septembrie 2021, intimata F. a depus întâmpinare la recursurile formulate în cauză, prin care a susţinut că acestea nu sunt îndreptate împotriva sa, întrucât părţile nu au formulat cale de atac împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, această hotărâre intrând în puterea lucrului judecat sub aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin întâmpinarea formulată la 7 octombrie 2021, pârâta G. a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi, ca nefondat.

La 8 octombrie 2021, intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat menţinerea sentinţei sub aspectul soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Prin întâmpinare, recurenţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului declarat de pârâta G.; la 29 octombrie 2021 au formulat răspuns la întâmpinarea acestei pârâte.

La 28 octombrie 2021, intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a depus răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte.

6. Procedura de filtru

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 11 august 2021, sub nr. x/2017, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 5 mai 2022 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanţii A., C., D. şi C. şi de pârâta G., prin mandatar S.C. L. S.R.L. (fostă K. SRL) împotriva deciziei civile nr. 136/A din 2 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 23 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte reţine că, prin sentinţa penală din 12.01.2016, pronunţată de Judecătoria Ohringen, Germania, s-a stabilit că, în urma unui incident rutier produs în data de 21.12.2014, în jurul orei 00:30, pe autostrada federală 6, pe raza localităţii Brezfeld, pe direcţia Nurnberg, şi-a pierdut viaţa defuncta J., fiica, respectiv soţia şi mama reclamanţilor. La acel moment, autospeciala x, condusă de intervenientul forţat H., pe fondul unor condiţii de drum de ploaie torenţială, a lovit frontal partea din dreapta spate a autoturismului marca x, în care se afla pe bancheta din spate defuncta, condus de fratele acesteia, I.. După impact, J. a decedat ca efect al traumatismului cranio - cerebral suferit. În procesul penal declanşat s-a reţinut culpa comună a celor doi şoferi.

Prin cererea formulată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata de daune materiale şi morale urmare a decesului defunctei J., susţinând că, în conformitate cu prevederile Regulamentului Consiliului Europei nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000, au posibilitatea introducerii unei acţiuni civile pentru plata despăgubirilor derivate din raporturile de asigurare de răspundere civilă în faţa instanţelor de judecată competente din ţara de domiciliu, respectiv din România.

Astfel, reclamanţii au arătat că în art. 11 din regulamentul invocat se prevede dreptul persoanei păgubite/vătămate de a formula o acţiune civilă pentru plata despăgubirilor la instanţa de judecată competentă de la domiciliul său, în condiţiile în care legea aplicabilă acelei instanţe permite acest lucru. Potrivit art. 115 alin. (3) C. proc. civ., în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă terţul prejudiciat poate introduce acţiune directă şi la instanţa domiciliului ori sediului său. În conformitate cu art. 27 alin. (1) C. proc. pen., persoana păgubită/vătămată, dacă nu şi-a formulat pretenţiile civile în cadrul procesului penal, are posibilitatea de a se adresa instanţelor civile.

Intervenientul H. a invocat, prin întâmpinare, excepţia necompetenţei instanţei române.

Prin întâmpinare, pârâta G. a susţinut că, în speţă, sunt incidente prevederile de drept substanţial german, de vreme ce accidentul şi paguba creată reclamanţilor prin acesta s-a produs în Germania. Astfel, sub aspectul legii aplicabile soluţionării litigiului dedus judecăţii, ce are la bază o obligaţie născută dintr-un fapt delictual - un eveniment rutier, raportat la împrejurarea că locul producerii faptei ilicite (accidentul) este situat în Germania, după cum şi locul producerii consecinţei păgubitoare (decesul rudei reclamanţilor) este tot în Germania, Regulamentul CE 864 al Parlamentului European din 11.07.2007, ROMA II, trimite dezlegarea litigiului la legislaţia germană. Sunt incidente astfel, dispoziţiile pct. 15 şi 17 din Preambulul Regulamentului, prevederile art. 4 alin. (1) din Regulament, precum şi Directiva 2009/103/CE, pct. 34 şi 35 din Preambulul Directivei.

Prin încheierea din 31.01.2019, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, deliberând asupra excepţiei necompetenţei instanţei române, raportat la prevederile Regulamentului UE nr. 1215/2012 şi la jurisprudenţa Curţii de Apel Cluj, a constatat că este competent să soluţioneze cauza, dreptul material incident fiind cel al statului pe teritoriul căruia s-a produs prejudiciul. Instanţa a mai reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile din Cartea a VII-a - Procesul civil internaţional - din C. proc. civ. român, deoarece acestea se aplică doar dacă nu există vreun regulament comunitar care să reglementeze conflictul de jurisdicţii. Astfel, raportat la legea aplicabilă, a considerat că instanţele române sunt competente, întrucât art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 1215/2012 permite beneficiarului poliţei de asigurare să acţioneze asigurătorul în faţa instanţei în raza căreia este domiciliat, or beneficiarul poliţei în cazul asigurării pentru răspundere civilă delictuală este persoana vătămată.

Prin sentinţa nr. 1261 din 13 decembrie 2019, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a admis în parte cererea reclamanţilor formulată în contradictoriu cu pârâta G., prin mandatar S.C. K. S.R.L. şi cu intervenienţii H. şi I. şi a obligat-o pe pârâtă la plata de daune materiale şi morale către reclamanţi.

În considerente, s-a reţinut că, deşi, iniţial, reclamanţii s-au prevalat de dispoziţiile din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din Romania, respectiv de dispoziţiile C. civ. privind răspunderea delictuală, în urma poziţiei procesuale exprimate de pârâta G. şi a punerii în discuţia părţilor a dispoziţiilor legale incidente, tribunalul, prin încheierea de şedinţă din 31.01.2019, a stabilit că în cauză instanţele romane sunt competente a soluţiona pricina şi sunt aplicabile, conform prevederilor legale ale Regulamentului CE nr. 1215/2012, dispoziţiile de drept material german, pârâta asigurator fiind de acord cu primirea precizării de acţiune din această perspectivă.

În acest context, prima instanţă a făcut aplicarea art. 7 alin. (2), art. 249 şi urm., art. 823 alin. (1), art. 842 şi urm. şi art. 1922 din C. civ. german, art. 17 alin. (2), (3) din Codul rutier german, art. 115 din Legea germană a contractelor de asigurare, constatând că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile a conducătorului auto H., ce conducea autovehiculul asigurat la acel moment de pârâta G., respectiv a asiguratorului acestuia - pârâta G..

Prin cererea de apel formulată, reclamanţii au criticat soluţia pronunţată de Tribunalul Maramureş, susţinând că aplicabil în cauză este dreptul material român, în acest sens făcând trimitere la dispoziţiile art. 4 alin. (1)-(3) din Regulamentul (CE) nr. 864/2017.

Prin decizia nr. 136 din 2 iunie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanţii împotriva sentinţei nr. 1261 din 13 decembrie 2019 şi a încheierii din 31 ianuarie 2019 ale Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, pe care le-a schimbat în parte, stabilind că legea aplicabilă litigiului este legea română.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel concluzionat că, în speţă, se poate constata că, deşi fapta ilicită s-a produs în Germania, totuşi, consecinţele/efectele acestei fapte ilicite s-au produs, în persoana reclamanţilor, în România, unde, de altfel, aceştia au domiciliul stabil. Prejudiciul nepatrimonial cauzat reclamanţilor pe teritoriul României, unde aceştia trăiesc în mod normal şi obişnuit, conferă faptei ilicite săvârşite în Germania, în mod vădit, o mai mare legătură cu România, dat fiind că vătămarea morală cauzată acestora prin această faptă ilicită continuă să-şi producă efectele asupra lor, în mod constant şi continuu, pe teritoriul României.

A arătat că România are o legătură mai strânsă cu fapta ilicită, prin aceea că victima directă a faptei ilicite, J., victimele indirecte ale aceleaşi fapte ilicite, adică reclamanţii din prezenta cauză, precum şi unul dintre şoferii vinovaţi de producerea faptei ilicite, respectiv intervenientul forţat I., sunt cetăţeni români, la momentul săvârşirii faptei ilicite aveau domiciliul/reşedinţa obişnuită în România, iar prejudiciul moral cauzat reclamanţilor prin pierderea mamei, a soţiei şi a fiicei, continuă să se producă şi în prezent în România, neputându-se aprecia că suferinţa sufletească, psihică şi emoţională a acestora, cauzată prin săvârşirea faptei ilicite, s-a produs şi a şi încetat în chiar momentul producerii faptei ilicite în Germania.

Astfel, curtea a reţinut că în speţă legea aplicabilă este legea română.

Înalta Curte constată că, pentru a examina pe fond motivele de recurs formulate de recurenţii-reclamanţi, se impune a analiza, prioritar, chestiunile invocate de recurenta-pârâtă privind legea aplicabilă litigiului pendinte.

Prealabil, Înalta Curte reţine că instanţa de recurs nu este învestită cu o critică privitoare la competenţa/necompetenţa instanţelor române în soluţionarea litigiului, problema competenţei rămânând definitiv soluţionată prin încheierea din 31.01.2019, argumentele pârâtei G. expuse în recursul promovat vizând alte aspecte, şi anume legea de drept material aplicabilă în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii.

Recurenta-pârâtă a arătat că evocarea de către curte a prevederilor de excepţie ale art. 4 alin. (3) şi ale art. 5 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 864/2017 (ROMA II) este nelegală, niciunul dintre elementele reţinute (efectele/urmările accidentului, respectiv cetăţenia/domiciliul victimei directe, reclamanţilor şi unuia din cei doi intervenienţi forţaţi) nefiind de natură să determine concluzia că fapta ilicită (accidentul) ar avea o mai strânsă legătură cu România şi, implicit, să ducă la judecarea cauzei potrivit legii române de drept material.

Înalta Curte apreciază că în mod greşit instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2017, sens în care sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în condiţiile în care reclamanţii pretind repararea unei daune pe care ar fi suferit-o urmare a decesului unui membru al familiei lor, era necesar a se stabili dacă această pagubă constituie un prejudiciu în sensul art. 4 alin. (1) din regulament sau un efect indirect al faptei ilicite, în sensul aceleiaşi dispoziţii.

Conform art. 2 din Regulamentul (CE) nr. 864/2017, "În sensul prezentului regulament, "prejudiciu" reprezintă orice consecinţă a unei fapte ilicite".

Pentru a identifica legea aplicabilă unei obligaţii necontractuale care rezultă dintr-o faptă ilicită, art. 4 alin. (1) din acest regulament reţine legea ţării în care s-a produs "prejudiciul", indiferent de ţara în care are loc faptul cauzator de prejudicii şi de ţara sau ţările în care se manifestă "efectele indirecte" ale respectivului fapt. Prejudiciul de care trebuie să se ţină seama, pentru a stabili locul în care acesta s-a produs, este prejudiciul direct, astfel cum reiese din considerentul 16 al regulamentului menţionat.

Pct. 17 din Preambulul Regulamentului (CE) nr. 864/2017 prevede că "Legea aplicabilă se stabileşte în funcţie de locul în care se produce prejudiciul, indiferent de ţara sau ţările în care ar putea apărea efectele lor indirecte. În consecinţă, în cazul unor vătămări corporale sau daune asupra bunurilor, ţara în care se produce prejudiciul trebuie să fie ţara în care s-au produs vătămarea şi respectiv daunele asupra bunurilor".

De asemenea, pct. 18 din preambul statuează că "Norma generală în sensul prezentului regulament ar trebui să fie lex loci damni, prevăzută la art. 4 alin. (1). Articolul 4 alin. (2) ar trebui văzut ca o excepţie de la acest principiu general, care creează o legătură particulară în cazul în care părţile îşi au reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară. Articolul 4 alin. (3) trebuie înţeles ca o "clauză derogatorie" de la dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2), atunci când reiese clar, din toate circumstanţele cauzei, că fapta ilicită are în mod evident legături mai strânse cu o altă ţară".

Art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2017 stipulează că:

"(1) Cu excepţia dispoziţiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea ţării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce ţară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt. (2) Cu toate acestea, în cazul în care persoana a cărei răspundere este invocată şi persoana care a suferit prejudiciul îşi au reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară în momentul producerii prejudiciului, se aplică legea respectivei ţări. (3) În cazul în care reiese clar, din toate circumstanţele referitoare la caz, că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea menţionată la alin. (1) sau la alin. (2), se aplică legea acelei alte ţări. O legătură vădit mai strânsă cu o altă ţară se poate întemeia, în special, pe o relaţie preexistentă între părţi, ca de pildă un contract, care este în strânsă legătură cu respectiva faptă ilicită".

Rezultă că, în cazul unor vătămări corporale sau al unor daune asupra bunurilor, legiuitorul Uniunii a precizat, în considerentul 17 al Regulamentului Roma II, că ţara locului în care survine prejudiciul direct este cea a locului care s-a produs vătămarea ori în care s-au produs daunele asupra bunurilor.

Punctul 17 din preambul indică tipul de prejudicii la care reclamanţii trebuie să se raporteze în cazul unor vătămări corporale sau unor daune asupra bunurilor şi, totodată, întăreşte ideea conform căreia, prin prisma regulamentului, rămân fără relevanţă asupra legii aplicabile efectele indirecte survenite ulterior faptei prejudiciabile. Practic, din perspectiva determinării legii aplicabile sunt relevante numai daunele directe, nu şi cele indirecte, cele care apar ulterior, dar sunt cauzate de aceeaşi faptă ilicită.

În cazul în care este posibil să se identifice producerea unui prejudiciu direct, situaţie care se regăseşte în mod normal în cazul unui accident de circulaţie, locul acestui prejudiciu direct va fi punctul de legătură pertinent pentru stabilirea legii aplicabile, independent de efectele indirecte ale acestui accident. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C - 350/14, Florin Lazăr împotriva E. SpA.

În speţă, prejudiciul invocat de reclamanţii este justificat de vătămările care au determinat decesul numitei J., vătămarea cauzatoare de moarte producându-se Germania. Or, prejudiciile suferite de rudele apropiate ale acesteia trebuie să fie considerate drept efecte indirecte ale accidentului în discuţie în litigiul principal, în sensul art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 864/2017.

Aşa cum s-a reţinut în cauza CJUE menţionată, "Această interpretare este confirmată de art. 15 lit. f) din regulamentul respectiv, care conferă legii aplicabile sarcina de a stabili care sunt persoanele care pot invoca prejudiciul propriu, punctul respectiv acoperind ipoteza, în discuţie în litigiul principal, a prejudiciilor suferite de rudele apropiate ale victimei . . . . . . . . . .legea desemnată stabileşte de asemenea persoanele care au dreptul la despăgubiri pentru prejudicii personale. Această noţiune ar viza în special aspectul dacă o altă persoană decât victima directă poate obţine repararea prejudiciului care îi este cauzat "prin ricoşeu", ca urmare a daunei suferite de persoana prejudiciată. Acest prejudiciu ar putea fi moral, de exemplu tristeţea cauzată de decesul unei persoane apropiate, sau financiar, cauzat, de exemplu, copiilor sau partenerului unei persoane decedate. Având în vedere aceste elemente, trebuie, mai întâi, să se stabilească legea aplicabilă unui fapt juridic pentru a fi, ulterior, în măsură a determina, în temeiul acesteia, care sunt persoanele care au suferit un prejudiciu care dă dreptul la reparaţie. Astfel, aplicarea legii locului în care s-a produs prejudiciul direct contribuie la obiectivul, prevăzut în considerentul 16 al Regulamentului Roma II, care urmăreşte asigurarea unei previzibilităţi a legii aplicabile, evitând totodată riscul ca respectiva faptă ilicită să poată fi descompusă în mai multe părţi supuse unei legi diferite în funcţie de locurile unde alte persoane decât victima directă suferă prejudicii".

În concluzie, art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 864/2017 trebuie interpretat, pentru a stabili legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-un accident de circulaţie, în sensul că pagubele legate de decesul unei persoane într-un astfel de accident şi suferite de rudele apropiate ale acesteia care au reşedinţa într-un alt stat membru trebuie să fie calificate drept "efecte indirecte" ale acestui accident, în sensul dispoziţiei menţionate.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că, potrivit considerentului 17 din Preambul şi art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 864/2017, conform cărora legea aplicabilă se stabileşte în funcţie de locul în care se produce prejudiciul, indiferent de ţara sau ţările în care ar putea apărea efectele indirecte, legea aplicabilă litigiului pendinte este legea germană. Aşadar, în raport de dispoziţiile citate anterior, criteriul efectelor/consecinţelor faţă de victimelor indirecte/"prin ricoşeu" ale accidentului (reclamanţii din prezenta cauză), nu poate fi avut în vedere în determinarea normei de drept material incidente.

Înalta Curte mai reţine că, în speţă, instanţa de apel a avut în vedere în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 864/2017, care reglementează o excepţie de la prevederile art. 4 alin. (1) din acelaşi regulament.

Într-adevăr, Regulamentul Roma II stabileşte o normă derogatorie de la regula care plasează răspunderea civilă delictuală în sfera sistemului de drept al statului în care s-a produs prejudiciul sau a statului reşedinţei obişnuite comune a părţilor, permiţând aplicarea unei alte legi în situaţiile în care fapta ilicită are legături mai strânse cu acea ţară decât cele menţionate la art. 4 alin. (1) sau 2 din regulament.

O astfel de excepţie poate fi reţinută însă în situaţii în care fapta ilicită, privită în întregul său, prezintă legături vădit mai strânse cu legea altui stat decât cea în care s-a produs prejudiciul cauzat victimei directe.

În cauză, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu societatea de asigurare, care se substituie părţilor din raportul juridic iniţial, precum şi faptul că în speţă se dispută drepturi izvorâte din săvârşirea unei fapte ilicite în străinătate, simpla împrejurare a existenţei unei naţionalităţi comune ori a unui domiciliul comun al victimei directe/reclamanţilor/intervenientului forţat I. nu pot determina o legătură mai strânsă cu legea română.

Clauza derogatorie se justifică în cazurile în care este clar, din toate circumstanţele cazului, că fapta ilicită are în mod evident o legătură mai puternică cu o altă ţară, în situaţia de faţă, România, însă, constată Înalta Curte, o astfel de premisă nu a fost probată în litigiul pendinte.

Faţă de recomandarea legiuitorului european, cuprinsă în Preambulul Regulamentului (CE) nr. 864/2017, în sensul că instanţa naţională ar trebui să trateze fiecare cauză în parte în mod corespunzător, curtea avea responsabilitatea de a analiza în concret toate elementele deja prezentate, să identifice care este relaţia preexistentă între părţi, care este în strânsă legătură cu fapta ilicită invocată, iar nu să se limiteze la verificarea "criteriului" cetăţeniei sau domiciliului victimei directe, reclamanţilor şi a unuia din cei doi intervenienţi. Nu există, prin raportare la teza a II-a a art. 4 alin. (3) din Regulament, o relaţie preexistentă între reclamanţi şi pârâtă, după cum nici o legătură între aceste părţi care să fie întemeiată pe un raport contractual anterior. Simplul fapt că reclamanţii şi unul dintre intervenienţii forţaţi (I., care a fost citat numai pentru opozabilitate), sunt cetăţeni români, domiciliaţi în România, respectiv împrejurarea că efectele indirecte ale faptei ilicite continuă să se manifeste şi în România, nu pot constitui veritabile criterii legale de natură să atragă incidenţa legii române.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că art. 5 alin. (2) din Regulament nu se aplică în cauză, norma invocată vizând răspunderea pentru produse defectuoase, iar nu faptă ilicită imputată pârâţilor.

Ca atare, câtă vreme accidentul şi decesul victimei s-au produs în Germania, aplicabilă în speţă este legea germană (adică legea locului producerii atât a faptului delictual, cât şi a pagubei corelative).

Recurenta-pârâtă a făcut referire şi la Directiva nr. 2009/103/CE, prin care se prevede că dreptul material aplicabil în cauze ca cea pendinte nu se stabileşte în funcţie de statul în care intentează acţiunea persoana prejudiciată şi nici în funcţie de cetăţenia ori domiciliul celui prejudiciat sau de naţionalitatea ori sediul reprezentantului de despăgubiri al societăţii de asigurare, făcând trimitere în acest sens la prevederile pct. 34 şi 35 din preambulul Directivei.

Înalta Curte constată că Regulamentele (CE), ca acte normative comunitare, sunt de aplicabilitate directă, instanţele fiind obligate să aibă în vedere dispoziţiile din acestea în litigiile cu care sunt învestite, în timp ce Directivele nu au o aplicabilitate directă, ci ele se adresează statelor membre UE şi trebuie transpuse în legislaţia internă a acestora, astfel că nu se impune o analiză detaliată în legătură cu acest argument al recurentei-pârâte.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a indicat ca fiind incidente în cauză prevederile legii române, iar determinarea legii materiale aplicabile constituie un element esenţial al analizei cererii de apel, care face inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs formulate de recurenta-pârâtă, privind majorarea despăgubirilor acordate reclamanţilor la fond, fără o motivare a soluţiei pronunţate, respectiv de recurenţii-reclamanţi, ce vizează lipsa unor considerente pentru care instanţa de apel a înlăturat argumentele dezvoltate de aceştia în susţinerea motivului IV de apel, încălcarea prevederilor art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995, art. 1382 şi 1384 C. civ. şi art. 49 pct. 2 lit. d) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29 noiembrie 2011.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursurile formulate de reclamanţii A., C., D. şi C. şi de pârâta G., prin mandatar S.C. L. S.R.L. (fostă K. SRL) împotriva deciziei nr. 136/A din 2 iunie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, instanţă care, în rejudecarea apelului, cu aplicarea art. 501 C. proc. civ., va examina criticile formulate de reclamanţii şi de pârâta G., potrivit dezlegărilor în drept ale instanţei de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de reclamanţii A., C., D. şi C. şi de pârâta G., prin mandatar S.C. L. S.R.L. (fostă K. SRL) împotriva deciziei nr. 136/A din 2 iunie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iunie 2022.