Road accident damages appeal fails; new lost-earnings claim barred on appeal as beyond trial scope.

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 01 februarie 2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. şi pe intervenientul forţat D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei S.C. C. S.A., la plata sumelor de: 60.000 euro (echivalentul în RON la data plăţii) cu titlu de daune morale, pentru reclamantul A., în calitate de persoană vătămată, ca urmare a accidentului rutier produs în data de 09.07.2017; 3.732 RON, reprezentând pierderea salarială suferită de către A., ca urmare a pierderii capacităţii de muncă şi a diminuării drepturilor salariale cu 25% şi ca urmare a pierderii bonurilor de masă, pe perioada concediului medical, conform adeverinţelor ataşate; 20.000 euro (echivalentul în RON la data plăţii) cu titlu de daune morale, pentru reclamanta B., în calitate de persoană vătămată, ca urmare a accidentului rutier produs în data de 09.07.2017; 1.101 RON, reprezentând pierderea salarială suferită de către B., ca urmare a pierderii capacităţii de munca şi a diminuării drepturilor salariale cu 25% şi ca urmare a pierderii bonurilor de masă, pe perioada concediului medical, conform adeverinţei ataşate şi 2.714,95 RON, reprezentând cheltuielile materiale efectuate de către victime cu spitalizarea şi îngrijirile medicale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349 alin. (1) C. civ. şi art. 41, art. 49, art. 50, art. 51, art. 54, art. 55 şi art. 58 ale O.U.G. nr. 54/2016.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2098 din 08 octombrie 2019 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi cu intervenientul-forţat D., a obligat pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamanta B. a sumei de 963 RON, şi respectiv, către reclamantul A. a sumei de 3.713,58 RON, cu titlu pierderi salariale cu 25% şi a bonurilor de masă, suferite ca urmare a concediului medical în care s-au aflat reclamanţii, a obligat pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamanţi a sumei de 2.714,95 RON, reprezentând cheltuieli materiale efectuate cu spitalizarea şi îngrijirile medicale; a obligat pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamantul A. a sumei de 14.238 RON, reprezentând contravaloarea salariului minim net pe economie pe o perioadă de un an de zile de la data accidentului şi a sumei de 13.836 RON, reprezentând contravaloarea pierderii calculată la nivelul salariului minim pe economie între aprilie 2019 şi martie 2020; a obligat pârâta S.C. C. S.A. la plata sumei de 50.000 de euro pentru reclamantul A. şi a sumei de 6.000 de euro pentru reclamanta B., la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale şi pe cale de consecinţă, a respins în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 2098 din 08 octombrie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă a declarat apel reclamantul A..

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 954A din 11 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 954A din 11 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, arătând, în esenţă, următoarele:

După prezentarea situaţiei de fapt, reclamantul a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât nu s-a ţinut cont de situaţia de fapt şi reprezintă o aplicare greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1385 C. civ., potrivit cărora prejudiciul se repară integral, norma legală nefăcând distincţie între natura prejudiciului, respectiv moral sau material, relevantă fiind existenţa prejudiciului şi nu natura acestuia.

A susţinut reclamantul că, dacă instanţa de apel ar fi avut nelămuriri cu privire la natura obiectului cererii de apel, aceasta avea obligaţia de a cere lămuriri părţii ori de a recalifica această cerere, potrivit art. 22 alin. (4) şi (5) din C. proc. civ.

Atât prin intermediul cererii de apel, cât şi prin intermediul concluziilor orale, recurentul arată că a explicat clar faptul că în cuantumul solicitat cu titlu de despăgubire se regăseşte şi pierderea din câştigul nerealizat din muncă.

În vederea respectării principiului reparării integrale, recurentul a solicitat repararea prejudiciului creat prin imposibilitatea prestării în prezent şi în viitor, până la pensionare, a unei munci de tipul celei pe care o desfăşura la momentul producerii accidentului, cât şi a altor activităţi sociale.

Totodată, arată că în practica judecătorească se acordă despăgubiri pentru prejudiciile rezultate din scăderea sau pierderea capacităţii de muncă a persoanei, astfel încât să acopere nu numai prejudiciul actual, ci şi pe cel viitor, constând în diminuarea veniturilor drept consecinţă a scăderii sau pierderii incapacităţii de muncă, ori a unei infirmităţi permanente.

Vătămarea gravă a integrităţii corporale a unei persoane se poate concretiza nu numai într-un prejudiciu material determinat şi imediat evaluabil, ci şi într-un alt prejudiciu aflat la limita dintre cel moral şi material şi care lipseşte persoana în cauză de posibilitatea deplină de a participa la viaţa socială şi de a se bucura efectiv de beneficiile acestei participări, fiind un prejudiciu de agrement - aşa cum a fost denumit de anumiţi autori de doctrină.

Concluzionând, consideră că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material invocate în cauză şi a respins nefondat pretenţiile acestuia, care au fost probate prin intermediul deciziilor privind capacitatea de muncă, context în care a creat o situaţie inechitabilă acestuia.

În continuare, susţine că instanţa de judecată avea obligaţia, potrivit art. 1387 coroborat cu art. 1388 C. civ., care prevede modalitatea de calcul a pierderii şi a nerealizării câştigului din muncă, prin raportare la decizia prin care se constată o incapacitate de muncă de 50%, să acorde despăgubiri sub forma unei sume globale.

Prejudiciul moral se stabileşte în acord cu dispoziţiile art. 1391 C. civ., precum şi cu dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudiciile produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie.

Astfel, susţine reclamantul că a trata această problemă a prejudiciului doar din perspectiva pur medicală, fără a analiza impactul psihologic al accidentului rutier asupra persoanei şi asupra modului în care acesta îşi desfăşoară viaţa socială, profesională şi familială în prezent, înseamnă a nu acorda despăgubirile integral şi reprezintă o neaplicare a art. 1381 şi urm. C. civ.

În ceea ce priveşte reţinerea curţii de apel cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză, arată că, potrivit art. 1346 alin. a) C. civ., această instituţie nu este aplicabilă în speţă, întrucât răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, fiind, astfel, o răspundere directă.

În aceste condiţii, în raport cu art. 1350 C. civ., asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor, ci îşi îndeplineşte obligaţia proprie, asumată prin contract.

Totodată, arată că, în ceea ce priveşte contractul de asigurare, acesta este un contract de adeziune şi aleatoriu, drepturile şi obligaţiile părţilor fiind stabilite de lege, astfel că asigurătorul îşi îndeplineşte propria obligaţie de plată a despăgubirilor şi trebuie să suporte, în mod direct şi efectiv, întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului său.

Conchinzând, reclamantul solicită admiterea recursului, casarea deciziei curţii de apel şi rejudecarea cauzei cu aplicarea corectă şi în totalitate a dispoziţiilor legale.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 21 decembrie 2021, intimata C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului susţinând că motivele de recurs nu cuprind motive de nelegalitate a hotărârii instanţei de apel, fiind invocate aceleaşi motive care au făcut obiectul cererii de apel şi care au fost deja, în mod corect, analizate de curtea de apel.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Sub aspectul cadrului normativ incident în cauză, intimata consideră că sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2016, coroborate cu dispoziţiile Normei ASF nr. 39/2016 şi ale C. civ., instanţele de fond cuantificând în mod just daunele acordate reclamantului.

Susţine, totodată, că în mod corect a stabilit instanţa că trimiterile reclamantului la dispoziţiile art. 1387 C. civ. nu pot servi la dezlegarea cauzei, întrucât se referă la cuantificarea prejudiciului material, iar suma de 30.000 euro solicitată de reclamant a fost solicitată cu titlu de daune morale.

De altfel, instanţa a calculat şi a acordat pierderile de venit suferite de reclamant raportat la capacitatea de muncă, conform înscrisurilor de la dosar.

Arată că ambele instanţe de fond au soluţionat pricina în echitate, în acord cu jurisprudenţa CEDO şi cea a României, suma acordată reclamantului cu titlu de daune morale conducând la repararea prejudiciului suferit.

În data de 6 ianuarie 2022, recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă C. S.A. şi admiterea recursului.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în 15 iulie 2022, respectiv 18 iulie 2022, potrivit dovezilor aflate la dosar.

Recurentul-reclamant a depus punct de vedere la raport, prin care a arătat că este de acord cu concluziile reţinute, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Prin încheierea din 10 noiembrie 2022, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă S.C. C. S.A., a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 954A din 11 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018 şi a stabilit termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 26 ianuarie 2023, ora 9:00, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

1. În ceea ce priveşte criticile recurentului privitoare la încălcarea dispoziţiilor procedurale reprezentate de art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.

În esenţă, în susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant precizează că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., prin aceea că nu a recalificat juridic cererea de apel şi nu a solicitat lămuriri părţii atunci când a statuat că suma de 30.000 euro, cu privire la care au fost ridicate pretenţii în apel de către recurentul-reclamant, a fost solicitată de acesta cu titlu de daune morale, iar nu materiale şi ca efect al acesteia, a reţinerii inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 1387 C. civ. în analiza acestei pretenţii.

Aspectele semnalate pun în discuţie încălcarea unor dispoziţii de ordin procedural, susţinerile încadrându-se, astfel, în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancţionează încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar nu în cel prevăzut de pct. 8 al aceluiaşi articol, cum eronat susţine recurentul-reclamant.

Potrivit prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

Obligaţia ce rezidă din cuprinsul articolului 22 alin. (4) C. proc. civ. trebuie, însă, înţeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia.

Or, este cunoscut că limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii.

În cauza dedusă judecăţii, însă, natura pretenţiilor, privitoare la suma de 30.000 euro, a fost clar stabilită prin însăşi cererea de apel, mijlocul procedural prin care au fost pretinse acestea, din moment ce s-a solicitat modificarea soluţiei primei instanţe, în sensul obligării intimatei-pârâte S.C. C. S.A., "la plata despăgubirilor, cu titlu de daune morale, majorate cu suma de 30.000 euro (echivalent în RON la data plăţii)".

În circumstanţele în care, prin soluţia primei instanţe, menţinută ca efect al respingerii apelului formulat de către reclamant, s-a dispus admiterea integrală a capătului de cerere privitor la plata de despăgubiri materiale, fiind obligată pârâta la plata sumelor reprezentând: contravaloarea salariului minim net pe economie pe o perioadă de un an de zile de la data accidentului; contravaloarea pierderii calculată la nivelul salariului minim pe economie între aprilie 2019 şi martie 2020; şi cheltuieli materiale efectuate cu spitalizarea şi îngrijirile medicale, în cuantumul solicitat de către reclamant, acesta nu avea deschisă calea de atac a apelului cu privire la pretenţiile reprezentând daune materiale.

În atare condiţii, în raport de prevederile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, reclamantul putea deduce, spre examinare, instanţei de prim control judiciar, doar pretenţiile reprezentând daune morale, admise în parte de către prima instanţă.

Observând prevederile art. 9 C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii şi care dispun, la alin. (2), faptul că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, rezultă că revenea însuşi reclamantului obligaţia de a expune într-o manieră clară şi concisă argumentaţia de fapt şi de drept cu privire la pretenţia de 30.000 euro, solicitată prin cererea de apel, care să permită exercitarea controlului judecătoresc.

Aşadar, instanţa de prim control judiciar era ţinută de limitele obiectului acţiunii şi de cauza acesteia, astfel cum au fost stabilite de către reclamant prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea adiţională formulată în faţa primei instanţe, motiv pentru care orice statuare în afara acestor limite, în care a fost învestită prima instanţă, ar fi reprezentat o încălcare a prevederilor art. 478 alin. (1) C. proc. civ., anterior indicate.

Invocarea, prin cererea de recurs, a faptului că pretenţia dedusă judecăţii în apel nu a fost corect analizată de către Curtea de Apel Bucureşti, întrucât, deşi partea a precizat pretenţia, în mod repetat, ca reprezentând "daune morale", instanţa nu a procedat, ex officio, la calificarea juridică exactă a acesteia, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., apare, date fiind precizările anterioare, mai degrabă, ca o invocare a propriei culpe de către reclamant (fiind relevant, sub acest aspect, inclusiv faptul că acesta a beneficiat de asistenţă juridică specializată în formularea cererii sale de apel), iar nu ca o încălcare a acestei forme de procedură de către instanţa de prim control judiciar.

Drept urmare, în cauză nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte criticile recurentului subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în nerespectarea, cu ocazia stabilirii despăgubirilor acordate, a dispoziţiilor de drept material incidente

2.1. Parte din criticile formulate de către recurentul-reclamant vizează aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art. 1385 C. civ., potrivit cărora prejudiciul se repară integral, norma legală nefăcând distincţie între natura acestuia, morală sau materială, relevantă fiind existenţa prejudiciului şi nu natura juridică a acestuia.

În susţinerea acestora, recurentul-reclamant a susţinut, de asemenea, că a precizat, atât prin intermediul cererii de apel, cât şi prin concluziile orale că, în cuantumul solicitat, cu titlu de despăgubire, se regăseşte şi pierderea din venitul nerealizat din muncă, ca efect al imposibilităţii prestării în prezent şi în viitor a unei activităţi economice, de tipul celei pe care o desfăşura anterior accidentului.

În dezvoltarea acestor critici a arătat şi că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1387 şi art. 1388 C. civ., respingând, în mod nefondat şi contrar probelor depuse de acesta la dosar, pretenţiile formulate.

Criticile recurentului-reclamant sunt neîntemeiate.

Se constată legalitatea soluţiei instanţei de apel cu privire la aspectele invocate, dat fiind faptul că recurentul-reclamant a înţeles să deducă judecăţii această nouă pretenţie direct în apel, contrar dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care stabilesc faptul că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Or, verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine faptul că recurentul-reclamant a învestit prima instanţă cu o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea intimatei-pârâte S.C. C. S.A. la plata sumei de 60.000 euro (echivalent în RON la data plăţii), cu titlu de daune morale ca urmare a accidentului rutier, la plata sumei de 3.732 RON, reprezentând pierdere salarială, precum şi la plata sumei de 2.714,95 RON, reprezentând cheltuieli materiale efectuate de ambii reclamanţi cu spitalizarea şi cu îngrijirile medicale.

La data de 04 aprilie 2018, în faţa primei instanţe, recurentul-reclamant a formulat o cerere adiţională, prin care a solicitat obligarea intimatei-pârâte S.C. C. S.A. şi la plata sumei de 24.300 RON, cu titlu de daune materiale, sumă alcătuită din: 22.800 RON (contravaloarea salariului minim pe economie pe o perioada de un an), din suma de 1.400 RON (pierderea salarială aferenta lunilor februarie si martie 2018 concediu medical) şi din suma de 100 RON (contravaloare cârje).

Prin cererea de apel, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, recurentul-reclamant a solicitat obligarea intimatei-pârâte S.C. C. S.A., la plata despăgubirilor, cu titlu de daune morale, majorate cu suma de 30.000 euro.

Deducând judecăţii critica în această manieră, recurentul-reclamant ignoră cadrul procesual, astfel cum a fost stabilit prin cererea de chemare în judecată (modificată în faţa primei instanţe), şi care a făcut obiectul analizei primei instanţe, stabilind, în acest mod, limitele devoluţiunii în apel.

Or, în calea de atac a apelului, instanţa verifică numai ceea ce s-a judecat în primă instanţă, neputând fi făcute cereri noi, respectiv formulate pretenţii care nu au fost analizate de către prima instanţă ori modificate elementele pe care aceasta le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei.

Deşi cel mai semnificativ efect al apelului este cel devolutiv, care constă într-o reînnoire a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instantei de apel, trebuie subliniat faptul că, totuşi, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut, acesta fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) şi tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).

Potrivit acestor principii, apelul vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanţă, neputându-se formula direct, în această cale de atac, cereri noi, respectiv nu se poate extinde, în apel, cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.

Drept urmare, instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală atunci când, pornind de la identificarea a ceea ce a făcut obiectul învestirii în primă instanţă, a stabilit limitele judecăţii în apel, cu consecinţa examinării susţinerilor recurentului-reclamant privitoare la diminuarea capacităţii sale de muncă, ca efect al infirmităţii cu care a rămas, doar din perspectiva prejudiciului moral suferit, în sensul aptitudinii acestuia de a se reintegra într-un mediu profesional şi a capacităţii acestuia de a participa la viaţa familială sau socială, iar nu şi din perspectiva unui eventual prejudiciu material suferit de acesta, din moment ce efectul devolutiv al apelului excludea această din urmă analiză.

Cu privire la susţinerea recurentului-reclamant că respectiva sumă de bani, solicitată prin cererea de apel, s-ar situa la limita dintre prejudiciul moral şi cel material, se impune precizarea că este imperios a nu confunda scopul daunelor morale, cel de a compensa, în măsura în care este posibil, prejudiciul cauzat în urma lezării unor valori fără conţinut economic, de cel al daunelor materiale, având ca obiect tocmai satisfacerea unui drept patrimonial.

Aşadar, nu poate fi reţinută, în speţa, existenţa unei încălcări, de către instanţa de prim control judiciar, a normelor de drept material anterior evocate.

2.2. În restul criticilor formulate recurentul-reclamant face referire la prejudiciul moral, indicând faptul că acesta se stabileşte conform art. 1391 C. civ. şi dispoziţiilor O.U.G. nr. 54/2016, astfel încât, susţine că a trata această problemă doar din perspectivă medicală, fără a analiza impactul psihologic al accidentului rutier asupra persoanei şi asupra modului în care acesta îşi desfăşoară viaţa socială, profesională şi familială în prezent, înseamnă a nu acorda despăgubirile integral şi reprezintă o neaplicare a art. 1381 şi urm. C. civ.

A mai susţinut şi faptul că instituţia îmbogăţirii fără justă cauză nu este aplicabilă în speţă, întrucât răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, directă, asumată prin contractul de asigurare, iar, în raport cu art. 1350 C. civ., asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor, ci îşi îndeplineşte obligaţia proprie, asumată prin contract.

De asemenea, a invocat şi că asigurătorul îşi îndeplineşte propria obligaţie de plată a despăgubirilor şi trebuie să suporte, în mod direct şi efectiv, întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului său.

Criticile au caracter nefondat.

Prealabil, se impune a se preciza că Înalta Curte nu poate proceda la reaprecierea situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate, întrucât atribuţiile acestei instanţe de control judiciar sunt circumscrise exclusiv verificării legalităţii deciziei recurate, prin prisma cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu şi unui control al temeiniciei hotărârii atacate.

În acest cadru, modul de aplicare a legii interesează analiza motivelor de recurs din perspectiva criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral, în sensul dacă instanţa de apel a identificat criteriile relevante pe baza cărora a acordat daunele morale.

Valorificarea propriu-zisă a acestora, în raport cu elementele de fapt, reţinute pe baza probelor administrate, şi verificarea cuantumului daunelor acordate sunt circumscrise, însă, unei aprecieri a temeiniciei hotărârii, motiv pentru care astfel de aspecte excedează controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Înalta Curte reţine, ca şi instanţa de apel, că, în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subiliat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge, însă, în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport cu circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte.

De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Recurentul-reclamant nu a contestat că, în determinarea cuantumului despăgubirilor morale, principiile aplicabile conturează aplicarea unor criterii ce vizează gravitatea suferinţei, echitatea şi proporţionalitatea, ci s-a rezumat la indicarea faptului că prejudiciul moral se stabileşte conform art. 1391 C. civ. şi dispoziţiilor O.U.G. nr. 54/2016.

Or, neconturând, în mod clar, o critică de nelegalitate, în acest sens, se impune precizarea că prevederile indicate de către recurentul-reclamant au fost avute în vedere de către instanţa de apel, în argumentarea dezvoltată în cuprinsul deciziei recurate, pentru a conchide în sensul că circumstanţele de fapt, pe care se fundamentează stabilirea, în sarcina intimatei-pârâte, a obligaţiei de plată a daunelor morale, au fost corect cântărite de tribunal sub aspectul proporţionalităţii lor cu paguba efectiv suferită.

Astfel, se observă că instanţa de apel a reţinut, în mod expres, incidenţa ratione temporis a prevederilor art. 11 alin. (1) şi art. 12 alin. (1) şi (2), precum şi a prevederilor art. 21 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, alături de dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 39/2016 privind asigurările auto din România.

În egală măsură, instanţa de apel a verificat posibilitatea acordării unei despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, conform art. 1391 alin. (1) C. civ., atunci când a reţinut că împrejurarea că recurentul-reclamant a rămas cu o infirmitate fizică permanentă nu conduce la suprimarea capacităţii acestuia de a participa la viaţa familială sau socială.

Este nefondată şi critica recurentului-reclamant privitoare la încălcarea prevederilor art. 1381 şi urm. C. civ., ca efect al neanalizării impactul psihologic al accidentului rutier asupra modului în care acesta îşi desfăşoară viaţa socială, profesională şi familială în prezent.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a avut în vedere efectele pe plan psihologic ale accidentului rutier, reţinând, astfel cum s-a arătat anterior, aptitudinea acestuia de a se reintegra într-un mediu profesional, precum şi capacitatea acestuia de a participa la viaţa familială sau socială.

Totodată, se observă că, prin această critică, recurentul-reclamant tinde, de fapt, la reevaluarea efectelor, în plan social, profesional şi familial, a deficienţei dobândite ca urmare a vătămării corporale suferite, punând în discuţie lipsa, chiar şi în prezent, a echilibrului său psihic, ca urmare a implicării sale în accidentul rutier.

Fiind vorba despre aspecte de temeinicie a deciziei recurate, în raport cu considerentele expuse în debutul analizei, Înalta Curte nu va primi susţinerile recurentului-reclamant cu acest obiect.

Nici critica privitoare la inaplicabilitatea instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză nu subzistă, aceasta având caracter formal, din moment ce trimiterea instanţei de apel la această instituţie juridică s-a conturat doar în privinţa verificării respectării principiului proporţionalităţii.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat în mod legal asupra condiţiei proporţionalităţii despăgubirii corespunzătoare prejudiciului moral suferit de către recurentul-reclamant.

În acest context, în acord cu reţinerile instanţei de apel, se impune precizarea că suma de bani, acordată cu titlu de daune morale, nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Aşadar, pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni, astfel, un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia.

Referitor la cea din urmă critică a recurentul-reclamant, constând în incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 1350 C. civ., privitoare la răspunderea civilă contractuală, se constată caracterul eronat al acesteia.

Este adevărat că raportul juridic dintre asigurat (autorul faptei ilicite) şi societatea de asigurări este situat pe tărâm contractual, însă acest aspect nu poate fi în măsură a modifica natura juridică a răspunderii civile delictuale a asigurătorului faţă de victima faptei ilicite.

În concluzie, se observă că motivele de recurs tind, în realitate, la o reapreciere a cuantumului daunelor morale, întrucât nu relevă criterii de evaluare ignorate sau greşit identificate de către instanţa de apel.

Motivarea recursului reflectă, din acest punct de vedere, propria apreciere a recurentului-reclamant asupra unui cuantum echitabil şi proporţional al daunelor morale ce i se cuvin.

Or, din perspectiva prezentei etape procesuale, aspectul referitor la întinderea despăgubirilor constituie o chestiune de evaluare a probelor, care nu poate fi supusă cenzurii în recurs.

Cum daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, ci acordarea lor trebuie să păstreze, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului-reclamant subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt neîntemeiate.

Pentru aceste motive, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 954A din 11 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie va fi respins, ca nefondat.

Reţinând culpa procesuală a recurentului-reclamant şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata către intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 350 RON reprezentând onorariu de avocat, fiind dovedit caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului cheltuielilor cu factura fiscală nr. x/22.02.2022 şi ordinul de plată nr. x/02.03.2022, depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 954A din 11 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul la plata sumei de 350 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, către intimata S.C. C. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2023