Prison conditions delictual liability: statute of limitations accrual for continuous custody across multiple facilities and application of ECHR Article 3 standards.

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă în data de 25 mai 2017, sub nr. dosar x/2017, completată în data de 14 iulie 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român - Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, ca, prin hotărârea care se va pronunţa, să se dispună obligarea acestora la plata de despăgubiri morale, în cuantum de 100.000 euro, pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind supus unor condiţii de detenţie inumane şi degradante în cadrul unităţilor în care a fost încarcerat în perioada 20 aprilie 2010 - 03 mai 2017.

În motivarea cererii, reclamantul a învederat că, în perioada 20 aprilie 2010-03 mai 2017, a fost încarcerat în unităţile de deţinere ale pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, unde a fost nevoit să suporte consecinţele supraaglomerării din camere, lipsa luminii naturale, lipsa toaletelor şi a apei potabile în spaţiile amenajate pentru plimbări, programul de plimbare în curte prea redus şi lipsa activităţilor recreative, lipsa programelor de formare profesionale şi educaţionale, condiţiile de insalubritate din camere (igrasie, aer irespirabil, apă nepotabilă, şobolani şi insecte), fiindu-i afectat dreptul la sănătate fizică şi psihică.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin cererea modificatoare din data de 13 decembrie 2017, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a Ministerului Finanţelor, a Penitenciarului Rahova, a Arestului secţiei 6 Poliţie Bucureşti, a Penitenciarului Slobozia, a Penitenciarului Poarta Albă, a Penitenciarului Giurgiu şi a Penitenciarului Tulcea.

Prin încheierea de şedinţă din 04 martie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţiile netimbrării, inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor; a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Arestul secţiei 6 Poliţie Bucureşti şi a unit cu fondul cauzei excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea de şedinţă din 13 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a constatat, în conformitate cu prevederile art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., decăderea reclamantului din dreptul de a formula cererea modificatoare din data de 13 decembrie 2017, dat fiind faptul că primul termen de judecată a fost în data de 09 noiembrie 2017 şi luând act de opoziţia manifestată de pârâţi, prin întâmpinare, a respins cererea şi a dispus rectificarea citativului cu privire la cadrul procesual pasiv, cererea urmând a fi judecată în contradictoriu cu Statul Român - Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1796 din 31 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost admisă, în parte, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 3.000 RON, cu titlu de daune morale, respingând, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1623 A din 16 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelurile formulate de reclamantul A., de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1796 din 31 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1623 A din 16 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 27 ianuarie 2022.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, întrucât a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta a învederat că este eronată reţinerea instanţei de apel în sensul că, din coroborarea art. 2528 C. civ. şi a art. 2523 din acelaşi cod, dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut când acesta a cunoscut toate împrejurările care au determinat producerea prejudiciului, întrucât, potrivit art. 2523 C. civ., prescripţia a început să curgă la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, respectiv începând cu data de 23 septembrie 2010 şi pentru fiecare an în continuare până în data de 03 mai 2017, când a fost liberat.

Astfel, nu poate fi reţinut raţionamentul instanţelor de fond şi de apel, în sensul că prejudiciul suferit şi fapta ilicită au un caracter continuu, fiind suspendat momentul de început al cursului termenului de prescripţie până la încetarea ei, deoarece situaţia dedusă judecăţii nu este una similară unor infracţiuni continue, pentru a îmbrăţisa un astfel de raţionament, reclamantul executând pedeapsa în mai multe penitenciare din ţară şi în fiecare dintre acestea, doar o perioadă limitată de timp, iar nu în mod continuu.

În acest context, recurenta a opinat că intimatul-reclamant trebuia să cunoască împrejurarea producerii presupusei pagube, precum şi pe cel care răspunde de ea, încă din anul 2010, pentru fiecare perioadă în parte în care a executat pedeapsa în condiţii necorespunzătoare, cu atât mai mult cu cât acesta solicită despăgubiri pentru presupuse fapte prin care i s-au încălcat drepturile prevăzute în mod expres în legea de executare a pedepselor.

Prin urmare, recurenta a solicitat respingerea acţiunii, ca prescrisă, pentru perioada 23 septembrie 2010 - 25 mai 2014, raportat la data introducerii acţiunii, respectiv 25 mai 2017.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurenta a învederat că instanţa de fond, în mod greşit, a respins această excepţie raportat la lipsa parcurgerii procedurilor reglementate de Legea nr. 275/2006 şi de Legea nr. 254/2013, privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, dispoziţii legale care stabilesc calea de a accede la justiţie şi de a obţine realizarea unui drept pentru persoanele aflate în detenţie prin instituţia judecătorului de supraveghere.

Astfel, persoanele private de libertate, nemulţumite de modul de soluţionare a cererilor depuse pe durata executării pedepsei în penitenciar, se pot adresa judecătorului de supraveghere a privării de libertate, iar, ulterior, în cazul în care sunt nemulţumite de răspuns, se pot adresa instanţelor de judecată.

Din moment ce soluţionarea contestaţiilor formulate de persoanele private de libertate împotriva măsurilor administraţiei locului de deţinere referitoare la drepturi şi implicit, la încălcarea acestora, se soluţionează iniţial de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate şi ulterior de către judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, recurenta a susţinut că este întemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii, procedura de drept comun în materie administrativă neputând fi aplicată câtă vreme există o reglementare specială, fiind incident principiul aplicării normei juridice speciale atunci când aceasta intră în concurs cu legea generală.

Or, în speţă, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile, ipoteză în care recurenta a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile şi respingerea acţiunii, ca inadmsibilă, făcând referire la mai multe hotărâri judecătoreşti pronunţate în diferite dosare şi la decizia nr. 2760 din 22 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021, în soluţionarea unui conflict de competenţă ivit între Curtea de Apel Alba Iulia şi judecătorul de supraveghere de la Penitenciarul Deva.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a recurentei în cauză, aceasta a susţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 36 din C. proc. civ., nu are legitimitate procesuală, iar pretinsa faptă ilicită invocată de reclamant este atribuită exclusiv unităţilor penitenciare în care acesta a fost încarcerat.

Recurenta a opinat că acţiunea, formulată de reclamant pentru pretinsele condiţii necorespunzătoare de detenţie şi cazare, a fost justificată prin raportare la răspunderea generică pe care a atribuit-o acestei entităţi în mod eronat, cu nerespectarea art. 222 C. civ., potrivit cu care persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Cum penitenciarele au personalitate juridică, acestea trebuie să stea în nume propriu în cauza de faţă, Administraţia Naţională a Penitenciarelor neputând fi răspunzătoare pentru faptele acestora, iar instanţa de judecată trebuind, raportat la particularităţile speţei, să stabilească calitatea procesuală a fiecărei părţi, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, recurenta a susţinut că penitenciarele sunt instituţii publice de interes naţional, cu personalitate juridică, în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, astfel că nu se poate reţine în sarcina sa obligaţia de a repara un eventual prejudiciu cauzat de unităţile penitenciare din subordine pentru nerespectarea uneia dintre atribuţiile instituite de H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, deoarece nu dispune asupra modului în care execută pedeapsa persoanele private de libertate aflate în custodia unităţilor penitenciare, în speţă, persoanele juridice de drept public responsabile fiind unităţile penitenciare în custodia cărora s-a aflat reclamantul.

A mai arătat recurenta că Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, iar eventualele inacţiuni, în acest sens, nu sunt consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării, conform standardelor minime, a locurilor de detenţie.

Totodată, în ceea ce priveşte asigurarea condiţiilor de detenţie, recurenta a făcut referire la decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauza Polgar contra României, care a precizat (cu observarea de către Curtea Europeană a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 460/2020 din dosarul nr. x/2018) că Statului Român îi revine obligaţia reparării unor pagube pentru condiţii de detenţie improprii ale căror cauze nu pot fi imputate locurilor de detenţie, ci statului ca răspunzător de politică penală.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cazul problemelor cu caracter structural - astfel cum este precaritatea condiţiilor de igienă din penitenciar, aşa cum este şi în speţa dedusă judecăţii - care nu privesc situaţia strictă a unui deţinut, acesta din urmă nu dispune de o cale de atac efectivă în dreptul român pentru a ridica această problemă în faţa instanţelor naţionale (Fane Ciobanu împotriva Romaniei, pct. 59).

În acest sens, recurenta a solicitat ca pretenţiile reclamantului să fie analizate prin prisma art. 3 din Convenţie, conform căruia statul membru are obligaţia de a se asigura că privarea de libertate a oricărei persoane se realizează în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, iar modalităţile de executare nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau încercări de intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei, ţinând seama totodată de cerinţele practice din închisoare, astfel încât sănătatea şi confortul persoanei deţinute să fie asigurate în mod corespunzător.

A mai arătat, recurenta, că, prin hotărârea pilot Rezmiveş şi alţii contra României, din 25 aprilie 2017, Curtea a solicitat Statului Român, ca în termen de şase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să furnizeze, în cooperare cu Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei un calendar exact pentru punerea în aplicare a măsurilor generale adecvate, apte să soluţioneze problema supraaglomerării carcerale şi a condiţiilor inadecvate de detenţie (atribuţii ce nu intră în sarcina Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a penitenciarelor), în conformitate cu principiile Convenţiei, astfel cum sunt enunţate în hotărârea pilot. Curtea a decis, totodată, amânarea cauzelor similare, care nu au fost încă comunicate Guvernului României, până la adoptarea măsurilor necesare pe plan naţional.

Mai departe, recurenta a făcut referire la o serie de hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze similare, concluzionând că nu are calitate procesuală pasivă în speţa pendinte.

Pe fondul cauzei, recurenta a susţinut că, în mod greşit, instanta de fond a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, în condiţiile în care nu s-a dovedit existenţa unei fapte culpabile a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Instanţa de apel a reţinut că, în speţă, nu există date cu privire la intenţia de a-l umili sau înjosi pe reclamant, dar, cu toate acestea, a apreciat că respectivele condiţii de viaţă pe care reclamantul a trebuit să le suporte în perioada 23 septembrie 2010 - 03 mai 2017 au adus atingere demnitaţii sale şi i-au inspirat sentimente de umilinţă, încălcând art. 3 din Convenţie.

Astfel, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut încălcarea prevederilor Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 433/C/2010, cu privire la reclamant, având în vedere că acest ordin a fost emis în temeiul prevederilor art. 33 alin. (4) din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, iar potrivit prevederilor art. 2 din acest ordin, normele prevăzute în anexă sunt obligatorii la elaborarea documentaţiilor pentru obiective noi de investiţii, modernizarea, transformarea sau extinderea celor existente, iar penitenciarele în care a fost cazat reclamantul au fost construite cu mult anterior anului 2010, data emiterii ordinului.

Aşadar, recurenta a opinat că normele instituite prin acest ordin nu vizează unităţile penitenciare care, ca şi în cazul penitenciarelor în cauză, au fost construite cu mult înainte de intrarea în vigoare a Ordinului nr. 433/C/2010.

Ca atare, prevederile actului normativ, invocat ca bază legală de către reclamant şi reţinute de instanţă, nu sunt aplicabile, prevederile normelor reglementate de Ordinul nr. 433/C/2010 aplicându-se pe măsură ce penitenciarele efectuează investiţii, modernizări, transformări şi extinderi a fondului construit.

A mai învederat recurenta că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că reclamantul a fost supus la un tratament degradant, întrucât acest aspect a fost clarificat de Curtea Europeană, care a stabilit că o pedeapsă sau un tratament este degradant atunci când obiectivul urmărit este acela de a umili sau înjosi persoana respectivă şi dacă în funcţie de consecinţe, a afectat, în mod ireversibil, personalitatea condamnatului, dispoziţii, care nu sunt aplicabile în situaţia dedusă judecăţii.

Tratamentul inuman a fost estimat de Curtea Europeană ca fiind atunci când a fost premeditat, aplicat ore în şir şi a cauzat fie vătămare corporală, fie suferinţe fizice şi psihice profunde persoanei, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât reclamantului i-a fost asigurat un confort psihic constant, asistenţă medicală şi condiţii de detenţie corespunzătoare.

Referitor la existenţa unei fapte ilicite, recurenta a arătat că reclamantul nu a făcut dovada din care să rezulte că i s-ar fi încălcat vreun drept ca urmare a acţiunii sau inacţiunii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, de natură să determine atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei.

Recurenta a mai susţinut că nu există un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului suferit, iar drepturile reclamantului au fost asigurate în acord cu dispoziţiile legale în materie, sens în care nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a recurentei, întrucât nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile legale, respectiv prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate şi vinovăţia.

S-a mai susţinut că daunele morale se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite şi intervin în funcţie de importanţa valorilor lezate, în masura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura în care au fost afectate valorile lezate, iar în cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-au formulat întâmpinări.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în data de 20 iunie 2022, respectiv 21 iunie 2022, potrivit dovezilor aflate la dosar, fiind depus punct de vedere la raport, în data de 01 iulie 2022, de către recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prin care a solicitat admiterea recursului.

Prin încheierea din 27 octombrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 1623 A din 16 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 26 ianuarie 2023, ora 9:00, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor este fondat, pentru considerentele ce urmează.

1. Cu privire la criticile recurentei constând în nelegalitatea deciziei curţii de apel, atât din perspectiva respingerii excepţiei inadmisibilităţii, raportat la lipsa parcurgerii procedurilor reglementate de Legea nr. 275/2006 şi de Legea nr. 254/2013 şi în greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive

În esenţă, recurenta a susţinut greşita respingere de către instanţa de apel a criticilor privitoare la soluţia primei instanţe, de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, pentru lipsa parcurgerii, în prealabil, a procedurii reglementate de Legea nr. 275/2006 şi de Legea nr. 254/2013, respectiv de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, atât prin prisma faptului că răspunderea asupra modului de executare a pedepsei revine exclusiv unităţilor penitenciare, care au personalitate juridică, cât şi prin aceea că doar intimatului-pârât Statul Român îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie.

Criticile recurentei sunt neîntemeiate.

Potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Efectul devolutiv al apelului este reglementat de dispoziţiile art. 476 C. proc. civ., care prevede, în alin. (1), că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată a fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, iar, în alin. (2) prevede că, în cazul în care apelul nu s-a motivat ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.

Din dispoziţiile art. 477 - 478 C. proc. civ., rezultă că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat şi respectiv la ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, apelul fiind, astfel, guvernat de două principii, exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Astfel, art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, cu luarea în considerare a principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.

Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de către apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate şi dispoziţiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Plecând de la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că, în litigiul pendinte, instanţa de apel, în mod judicios, a respins criticile recurentei privitoare la greşita respingere, de către prima instanţă, a excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei calităţii sale procesuale pasive, în condiţiile în care cele două excepţii au fost soluţionate de către prima instanţă prin încheierea din 04 martie 2019, hotărâre care nu a fost apelată de către recurentă.

Se observă, aşadar, din cuprinsul cererii de apel formulate de către recurentă, că obiectul căii de atac este limitat la sentinţa civilă nr. 1796 din 31 iulie 2019 a Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Drept urmare, în mod corect a interpretat instanţa de apel dispoziţiile procedurale incidente atunci când a considerat că apelul formulat de către recurentă nu se presupune a fi declarat împotriva tuturor încheierilor pronunţate anterior, aceasta fiind concluzia care se desprinde din interpretarea coroborată a prevederilor art. 466 alin. (4) C. proc. civ. cu dispoziţiile art. 233 alin. (1) lit. k) şi art. 234 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ.

În aceste condiţii, reţinerea de către instanţa de apel ca inadmisibile a criticilor recurentei, privitoare la modalitatea de soluţionare a celor două excepţii este corectă, din moment ce soluţia tribunalului, prin care au fost respinse acestea, a intrat sub autoritate de lucru judecat, nemaiputând face obiectul analizei în cadrul judecăţii în apel.

Drept urmare, criticile formulate de către recurentă cu privire la greşita respingere a excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei calităţii sale procesuale pasive nu vor putea face nici obiectul analizei instanţei de recurs, în considerarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care statuează faptul că nu pot fi analizate în recurs chestiuni care sunt intrate sub autoritate de lucru judecat, ca efect al neapelării lor.

2. Cu privire la criticile privitoare la greşita aplicare şi interpretare, de către instanţa de apel, a normelor care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei

În esenţă, recurenta a susţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unei fapte ilicite, a prejudiciului, a vinovăţiei şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestor critici.

Instanţele de fond au făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1357 şi urm. C. civ., demonstrând, în mod judicios, întrunirea cumulativă a condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în solidar, a pârâţilor din prezenta cauză.

Referitor la susţinerea recurentei, potrivit căreia prevederile Ordinului nr. 433/C/2010 nu sunt aplicabile în cauză, se reţine că acest act normativ a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 103 din 15 februarie 2010, dată la care a intrat în vigoare şi a fost abrogat odată cu adoptarea Ordinului nr. 2772/2017 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 822 din 18 octombrie 2017.

Or, având în vedere că reclamantul a solicitat despăgubiri pentru condiţiile necorespunzătoare de arest preventiv, respectiv de detenţie suferite în perioada 23 septembrie 2010-03 mai 2017, în mod corect, instanţele de fond s-au raportat la dispoziţiile Ordinului nr. 433/C/2010 în soluţionarea cauzei.

Astfel, nu poate fi reţinută critica recurentei privitoare la inexistenţa unei fapte culpabile a sale, ca urmare a faptului că reclamantul nu ar fi făcut dovada încălcării unui drept ca urmare a unei acţiuni sau inacţiuni a recurentei, din moment ce, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 48 alin. (5) din Legea 254/2013 coroborate cu art. 1 alin. (1) din Anexa Ordinului nr. 433/C/2010, potrivit cărora spaţiile destinate cazării persoanelor private de libertate trebuie să respecte demnitatea umană şi să întrunească standardele minime sanitare şi de igienă, ţinându-se cont de condiţiile climate şi în special, de suprafaţa de locuit, volumul de aer, iluminare, sursele de încălzire şi ventilaţie, iar, în conformitate cu prevederile art. 3 lit. b) din acelaşi ordin, camerele de cazare din penitenciarele existente trebuie să se asigure cel puţin 4 metri pătraţi pentru fiecare persoană privată de libertate.

Înalta Curte constată că fapta ilicită a recurentei, ca instituţie al cărui scop constă în coordonarea şi controlul unităţilor care se organizează şi funcţionează în subordinea sa şi aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 254/2013, rezultă din chiar lipsa conformării cu standardul prevăzut în legislaţia internă, ce reglementează modalitatea de organizare a condiţiilor de detenţie, din moment ce prejudiciul reclamat survine din condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, cauzate de posibilităţile de decizie şi control ale acestei instituţii.

Critica recurentei potrivit căreia nu s-ar fi făcut dovada unui prejudiciu, respectiv că nu s-ar fi probat în ce fel ar fi fost lezate şi ce anume drepturi au fost lezate, ignoră în realitate şi nu combate în niciun fel statuările instanţei de apel, conform cărora, în ipoteza suferinţelor morale, întinderea sau cuantificarea prejudiciului moral nu poate fi dovedită prin probe materiale, existenţa acestuia fiind prezumată, conform art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în ipoteza încălcării unor drepturi fundamentale ale persoanei de către autorităţi ale statului, ceea ce este de natură să declanşeze răspunderea civilă delictuală a acestora.

În acelaşi context, este necesar să se sublinieze că sentimentele de umilinţă, afectarea demnităţii umane a reclamantului au fost reclamante şi constatate ca o consecinţă a condiţiilor de detenţie.

De altfel, o atare constare este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut că, şi în absenţa scopului de umilire sau înjosire a reclamantului, se poate constata încălcarea art. 3 din Convenţie, contrar susţinerilor recurentei.

În aprecierea existenţei legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, instanţa de apel a reţinut că aceasta rezultă din chiar existenţa faptelor ilicite denunţate în cauză, întrucât nerespectarea de către recurentă a obligaţiei de a asigura condiţii decente de detenţie, garantate de lege, în respectarea demnităţii umane, produce, în mod indiscutabil, un prejudiciu moral intimatului-reclamant.

Nici criticile recurentei privitoare invocarea unor soluţii de practică judecătorească în cadrul cărora s-a stabilit că pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci vor trebui dovedite şi daunele suferite nu vor putea fi reţinute, din moment ce acestea nu constituie critici de nelegalitate, iar jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept, conform art. 1 C. civ.

În privinţa celorlalte critici ale recurentei, privitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de condiţiile răspunderii civile delictuale, se reţine că instanţa de apel a analizat faptele reclamate ca reprezentând delicte civile şi prin raportare la art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care impune obligaţii în sarcina statelor membre, nefiind evidenţiate aspecte care să fi fost greşit evaluate din această perspectivă, pentru a se putea reţine un viciu de legalitate a deciziei recurate din acest aspect.

3. Cu privire la critica recurentei privitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune

Prin criticile formulate, recurenta invocă greşita menţinere de către instanţa de apel a soluţiei primei instanţe, de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în condiţiile în care intimatul-reclamant ar fi trebuit să cunoască împrejurarea producerii presupusei pagube şi pe cel care răspunde de ea, pentru fiecare perioadă în parte în care a executat pedeapsa în condiţii necorespunzătoare.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului întemeiat al acestora, potrivit celor ce urmează.

Aşa cum rezultă din datele dosarului, în cauza pendinte, reclamantul a dedus judecăţii, în data de 25 mai 2017, o acţiune în răspundere civilă delictuală, formulată împotriva recurentei-pârâte Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi intimatului-pârât Statul Român, întemeiată pe dispoziţiile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale, ca urmare a condiţiilor de detenţie în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiţii inumane şi degradante, incompatibile cu demnitatea umană.

Se reţine că instanţa de recurs nu examinează faptele cauzei, existenţa şi aprecierea lor aparţinând puterii suverane a instanţelor de fond, în acest stadiu procesual fiind posibilă doar verificarea legalităţii deciziei recurate, prin raportare la situaţia de fapt care a fost deja stabilită.

Drept urmare, Înalta Curte constată că instanţele de fond au reţinut că intimatul-reclamant a fost încarcerat în data de 23.09.2010 în Penitenciarul Bucureşti-Rahova, unde a rămas până în data de 01.02.2013, moment la care a fost transferat în Penitenciarul Giurgiu, unde a rămas până în 06.08.2013, fiind transferat în Penitenciarul Slobozia.

În data de 13.12.2013, intimatul-reclamant a fost transferat la Penitenciarul Poarta Albă, unde a rămas până în 11.11.2014, când a revenit în Penitenciarul Slobozia.

În data de 05.01.2015, intimatul-reclamant a fost transferat la Penitenciarul Tulcea, de unde a revenit în data de 27.06.2016, fiind liberat în data de 03.05.2017.

Prin urmare, în perioada 23.09.2010-03.05.2017, intimatul-reclamant a executat o pedeapsă privativă de libertate, fiind transferat, în mod succesiv, în mai multe penitenciare din cadrul sistemului administrat de către recurentă.

Având în vedere succesiunea legislativă a normelor de drept în materia prescripţiei extinctive, aplicabile în perioada anterior indicată, în care intimatul-reclamant a fost încarcerat în unităţile penitenciare din cadrul sistemului recurentei-pârâte, va reveni instanţei de rejudecare sarcina de a stabili, în concret, legea aplicabilă şi efectele decurgând din aceasta asupra raportului juridic dedus judecăţii.

Totuşi, trebuie menţionat faptul că, potrivit regulii generale, enunţate de art. 7 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, respectiv de art. 2523 C. civ., în sensul că prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Este, însă, posibil ca data naşterii dreptului la acţiune, adică data naşterii dreptului subiectiv sau a unui interes legitim, să nu fie cunoscută imediat de titularul dreptului, după cum se poate întâmpla ca acesta să aibă cunoştinţă de încălcarea dreptului din momentul în care este încălcat, contestat sau negat, însă se găseşte în imposibilitate fizică, morală sau juridică de a acţiona imediat.

În asemenea situaţii, începerea prescripţiei extinctive la data naşterii dreptului la acţiune, ar face ca prescripţia să se împlinească înainte ca titularul dreptului subiectiv să aibă posibilitatea efectivă de a acţiona pentru a-şi apăra dreptul, împrejurare care ar contraveni în mod flagrant principiilor şi raţiunilor care guvernează această materie.

Principiul consacrat de aceste dispoziţii legale are un caracter general, în sensul că se aplică ori de câte ori nu-şi găseşte incidenţa vreo regulă specială, edictată pentru un caz particular.

În speţă, însă, dată fiind natura juridică a acţiunii ce formează obiectul cauzei, prezintă relevanţă normele speciale reprezentate de prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, potrivit cărora:

"prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea", respectiv de art. 2528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora:

"prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea."

Doctrina juridică a consacrat două momente alternative de la care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită, respectiv un moment subiectiv, în care victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea şi un moment obiectiv, în care victima ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Scopul reglementării momentului obiectiv este acela ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Astfel, referitor la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, legiuitorul a legat începutul prescripţiei extinctive de naşterea dreptului la acţiune, iar nu de naşterea dreptului subiectiv material.

În prezenta cauză, se observă faptul că executarea pedepsei de către intimatul-reclamant nu a avut loc într-un singur penitenciar, ci, acesta a executat câte o fracţie din pedeapsă în mai multe unităţi penitenciare.

Drept urmare, în speţă, devin aplicabile termene deosebite de prescripţie pentru repararea prejudiciului suferit în cadrul fiecărui penitenciar, în care a fost executată câte o fracţie din pedeapsă.

Totuşi, se impune precizarea că, în mod greşit, instanţa de apel, în analiza criticilor recurentei, privitoare la respingerea de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a raportat la data cunoaşterii de către reclamant a întinderii prejudiciului cauzat prin faptele pârâţilor, ca moment de început al curgerii termenului de prescripţie, în condiţiile în care atât prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, cât şi dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., anterior citate, nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

În ceea ce priveşte întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probaţiune, fără să reprezinte, astfel, un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive.

Având în vedere aceste consideraţii, contrar reţinerilor instanţei de apel, în speţă, momentul naşterii dreptului material la acţiune pentru repararea prejuidiciului moral suferit nu poate fi reprezentat de momentul liberării reclamantului din detenţie, având în vedere că reclamantul nu a fost supus încarcerării într-un singur penitenciar, pentru a putea considera condiţiile de detenţie ca rămânând aceleaşi în întreg intervalul 23.09.2010-03.05.2017.

Dimpotrivă, Înalta Curte constată că termenul de prescripţie a început să curgă distinct, pentru fiecare dintre faptele care au determinat o suferinţă morală reclamantului, în raport cu fiecare perioadă în parte, aferentă executării pedepsei, în care acesta a fost încarcerat în penitenciare diferite, care conferă condiţii distincte de detenţie.

Drept urmare, se constată că reclamantul avea posibilitatea de a cunoaşte atât paguba produsă ca urmare a condiţiilor necorespunzătoare de detenţie la care a fost supus, cât şi pe cei care răspund de acesta cel mai târziu la momentul încetării executării respectivei fracţii din pedeapsă, pentru fiecare penitenciar în parte, marcată, după caz, prin transferul său într-o nouă unitate penitenciară, respectiv prin liberarea sa - în cazul celei din urmă părţi din pedeapsă.

Astfel, în absenţa luării în considerare a acestor repere temporale, esenţiale în cauză, nici chestiunea privitoare la natura juridică, de faptă delictuală continuă sau continuată, nu apare a fi fost clarificată de către instanţa de apel, urmând a reveni instanţei de rejudecare sarcina de a statua asupra acestor aspecte şi de a stabili, astfel, atât momentul naşterii dreptului material la acţiune, cât şi termenul de prescripţie aplicabil.

În rejudecare, instanţa de apel, pornind de la aceste coordonate, va identifica data naşterii dreptului material la acţiune în raport cu fracţia de pedeapsă executată de către reclamant în fiecare penitenciar în parte, iar, în ipoteza în care nu este incidentă funcţia sancţionatorie a prescripţiei extinctive, să stabilească, dacă este cazul, despăgubirile ce se impun a fi acordate, în vederea reparării prejudiciului suferit de către reclamant, în raport cu prejudiciul suferit prin încarcerarea sa în fiecare dintre penitenciarele în care a executat pedeapsa privativă de libertate.

Prin urmare, în rejudecare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune va trebui reevaluată integral, din moment ce aspectele privitoare la naşterea dreptului la acţiune în raport cu fiecare fracţie din pedeapsă executată separat de către reclamant, în unităţi penitenciare distincte, nu au primit o dezlegare din partea instanţei de apel şi drept urmare, nu pot fi cenzurate în prezentul recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 raportate la art. 496 alin. (2) C. proc. civ. şi cu referire la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul formulat, va casa în parte decizia recurată, în limitele rezultate din prezentele considerente (cu păstrarea soluţiei asupra celor două excepţii conţinute de încheierea din 04 martie 2019 a primei instanţe, referitoare la inadmisibilitatea acţiunii şi respectiv, la calitatea procesuală pasivă a recurentei, faţă de definitivarea judecăţii asupra lor, prin neatacare cu apel, respectiv cu privire la corecta aplicare a normelor de drept material privitoare la atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor) şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel, urmând ca, la reluarea judecăţii, să fie reevaluată prescripţia dreptului material la acţiune şi restabilite despăgubirile acordate reclamantului, dacă este cazul, în raport cu cele stabilite în decizia de faţă, conform dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 1623 A din 16 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2023.