Absence of property title bars annulment of reparative measure disposition under Law 10/2001 due to lack of legitimate interest

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtei la emiterea dispoziţiilor legale în dosarele nr. x/05.09.2001, întocmit în baza notificării nr. x/03.09.2001, nr. y/05.11.2002, întocmit în baza notificării nr. x/31.07.2001, nr. y/02.08.2001, întocmit în baza notificării nr. x/31.07.2001; obligarea pârâtei la corectarea greşelilor grave de înregistrare a notificărilor cu litera "T", adică numai teren şi înlocuirea cu litera "I", adică imobil compus din teren şi construcţiile demolate; obligarea pârâtei la repararea prejudiciului, prin plata despăgubirilor aferente măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru suprafaţa de teren de 1372 mp şi a construcţiilor demolate ce au fost pe acest teren situat în str. x, Bucureşti; obligarea pârâtei la plata diferenţei de despăgubiri, la valoarea reală a imobilului compus din suprafaţa de 151 mp şi construcţia casă de locuit ce au fost demolate, amplasată pe acest teren, situat în str. x, Bucureşti, anularea dreptului de proprietate al numitului C., pretins a fi proprietatea reclamanţilor din str. x, Bucureşti, prin desfiinţarea, ca ilegală şi abuzivă, a dispoziţiei nr. 5929/12.06.2006, emisă de pârâtă în dosarul nr. x/08.08.2001, cu atât mai mult cu cât nu a fost supusă controlului legalităţii exercitat de Prefect, aşa cum rezultă din răspunsul primit; obligarea pârâtei la plata despăgubirilor aferente măsurilor reparatorii prin echivalent, corelate cu rata inflaţiei, de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluţionarea prezentului proces.

Prin sentinţa civilă nr. 476 din 20 septembrie 2017, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.

După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă în data de 27 septembrie 2017, sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 604 din 14 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. şi a fost obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să emită o dispoziţie motivată, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care să propună reclamanţilor despăgubiri sub formă de puncte, conform art. 21 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 165/2013, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren, în suprafaţă de 151 mp, şi construcţie (în prezent demolată), în suprafaţă de 85,74 mp, şi a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată, privind acest imobil.

Prin sentinţa civilă menţionată, tribunalul a dispus, totodată, disjungerea capetelor de cerere privind imobilul situat în Bucureşti, str. x, cu formarea unui nou dosar civil.

În urma disjungerii, a fost format dosarul civil prezent, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2018, în data de 13.04.2018.

În data de 12 martie 2020, reclamanţii au depus cerere precizatoare şi au arătat că înţeleg să cheme în judecată pe pârâtul C., solicitând anularea dispoziţiei nr. 5929/12.06.2006, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti în favoarea pârâtului, obligarea pârâtului la restituirea despăgubirilor încasate şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, au arătat că dispoziţia a fost emisă în favoarea pârâtului în mod nelegal, este un act fals, întrucât aşa-zisul act de trecere a imobilului în proprietatea statului este o găselniţă a primarului, iar suprafaţa de teren nu este în concordanţă cu actul de proprietate al vânzătorilor şi nu rezultă cine este proprietarul.

Pârâtul C. a formulat întâmpinare, în data de 17 iunie 2020, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În motivarea excepţiei inadmisiblităţii, a arătat că reclamanta nu a motivat cererea, iar, faţă de dispoziţia emisă de primar, aceasta nu are nici calitate procesuală activă, iar în motivarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a arătat că dreptul rezultat din dispoziţia a cărei nulitate se solicită este un drept de creanţă, iar termenul de prescripţie s-a împlinit de mult timp.

La termenul din 22 iulie 2020, tribunalul a constatat că s-au invocat în cauză excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare şi excepţia prescripţiei de către pârâtul C., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive de către pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, iar din oficiu tribunalul a invocat excepţia tardivităţii cererii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1127 din 12 august 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de pârâtul C., ca neîntemeiată.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti - prin Primarul General, ca neîntemeiată.

A admis excepţia tardivităţii formulării cererii împotriva Dispoziţiei nr. 5929/12.06.2006, emisă de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, în favoarea pârâtului C..

A calificat excepţia prescripţiei dreptului referitoare la antecontractul încheiat cu D. de către autorul reclamantei în anul 1954, ca fiind apărare de fond.

A respins cererea formulată de reclamanta B., împotriva Dispoziţiei nr. 5929/12.06.2006, emisă de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti în favoarea pârâtului C., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi C., ca fiind tardivă.

A respins în rest cererea formulată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi C., ca fiind neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 48A din 11 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantei B., împotriva sentinţei civile nr. 1127/12.08.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A anulat în parte sentinţa atacată.

A respins excepţia tardivităţii cererii de anulare a dispoziţiei nr. 5929/2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.

A admis excepţia lipsei de interes şi a respins, ca atare, cererea de anulare a dispoziţiei.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A obligat pe pârâtă la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată în apel în favoarea apelantei-reclamante, cu aplicarea art. 451 alin. (2) şi art. 453 C. proc. civ.

A luat act că intimatul-pârât C. şi-a rezervat dreptul de a cere cheltuieli de judecată pe cale separată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 48A din 11 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta B..

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii excepţiei lipsei de interes, invocată din oficiu de instanţa de apel, admiterea cererii de obligare a Primăriei Municipiului Bucureşti la emiterea dispoziţiei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafaţă de 1372 mp şi construcţiile de pe acest imobil, preluate abuziv, situat în Bucureşti, Şoseaua x, admiterea cererii privind anularea Dispoziţiei nr. 5929/2006 şi obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti la plata sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată în apel şi eventuale cheltuieli ce se vor efectua în recurs.

În dezvoltarea recursului, recurenta a învederat că instanţele de fond trebuiau să judece cauza în baza probelor administrate şi aflate la dosar, însă au încălcat art. 20 şi art. 22 C. proc. civ. şi pentru că reclamanta, deşi a solicitat depunerea de către Primăria Municipiului Bucureşti a dosarului administrativ nr. x/2001, în care s-a emis Dispoziţia nr. 5929/2006, pentru a se observa actele care au stat la baza Dispoziţiei, instanţele au refuzat.

Instanţele de fond nu au analizat şi nu au constatat nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 5929/2006, care este un act fals, bazat pe un act normativ fals, întrucât imobilul nu a fost preluat în mod abuziv de către stat.

Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, de procuror sau de instanţă, din oficiu, iar în cauză, nu trebuiau invocate excepţiile tardivităţii şi lipsei de interes, deoarece acţiunea în constatarea nulităţii este imprescriptibilă, ambele excepţii invocate nefiind întemeiate.

Instanţa de apel nu şi-a exercitat rolul de instanţă de control asupra hotărârii primei instanţe, ci a nesocotit nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 5929/2006, emisă în favoarea intimatului C..

5. Apărările formulate în cauză

În data de 11 iulie 1022, în termenul legal, intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta B. împotriva deciziei nr. 48A din 18 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018, arătând că, prin motivele invocate, recurenta nu adus nicio critică hotărârii atacate şi nu a arătat, în concret, ce normă de drept a fost încălcată de către curtea de apel.

Cu privire la fondul recursului a arătat că, din cuprinsul certificatului de moştenitor nr. x/1957 autentificat de Notariatul Raionului Orăşenesc Tudor Vladimirescu, a rezultat că i s-a transmis cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Şos. x, de la defuncta D. - către unicul moştenitor testamentar E., autoarea intimatului-pârât.

Analizând şi menţiunile din fişa imobilului, privitoare la faptul că "imobilul a fost cumpărat de F. [...] cu chitanţa nr. x/1955, act care nu ţine loc de act de vânzare şi nu afectează transferul dreptului de proprietate" coroborat cu faptul că în certificatul de moştenitor este menţionată în masa succesorală cota de 1/2 din imobil, iar în pasivul succesiunii este menţionată datoria defunctei reprezentând preţul vânzării, susţine că rezultă că nu s-a transmis dreptul de proprietate.

În fişa imobilului este menţionată E., autoarea intimatului-pârât, alături de ceilalţi moştenitori ai defunctului G., la rubrica privind numele şi domiciliul proprietarului.

Pentru a aceste motive a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În data de 02 septembrie 2022, în termenul legal, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât C., prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate.

A arătat că recursul este motivat atât în fapt, cât şi în drept.

Susţine că instanţa de apel nu a soluţionat cauza în baza probelor, dat fiind faptul că nu au fost analizate actele care au stat la baza emiterii Dispoziţiei nr. 5929/2006 şi nici adresa Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti nr. CB/1655/P/2016, din care rezultă că această dispoziţie nu a fost supusă controlului de legalitate exercitat de către prefect.

De asemenea, precizează şi că Decretul nr. 22/05.02.1963, invocat ca temei legal, de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu, reprezintă un fals şi un abuz, fiind fără relevanţă în speţă, acesta având ca obiect înfiinţarea unui oficiu diplomatic la Alger şi acreditarea ambasadorului H., în calitate de ambasador, în Republica Algeriană, motiv pentru care dispoziţia nr. x/2006 este lovită de nulitate absolută.

Invocă, de asemenea, că imobilul nu a fost preluat abuziv de către regimul comunist şi prin urmare, nu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, neconferind intimatului-pârât dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în data de 15 septembrie 2022, potrivit dovezilor aflate la dosar.

Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raport, prin care a arătat că este de acord cu concluziile reţinute, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Prin încheierea din 10 noiembrie 2022, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât C., şi a admis în principiu recursul declarat de reclamanta B. împotriva deciziei nr. 48A din 18 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018.

De asemenea, a stabilit termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 26 ianuarie 2023, ora 9:00, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat de reclamanta B. este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că recurenta-reclamantă a dedus judecăţii o acţiune având ca obiect terenul în suprafaţă de 1372 mp şi construcţiile aferente, existente pe acesta, situat în Bucureşti, Şos. x, imobil preluat abuziv de fostul regim comunist.

Cu privire la acest imobil, recurenta-reclamantă a învestit prima instanţă cu o cerere în anularea Dispoziţiei nr. 5929/2006 a Municipiului Bucureşti, prin care au fost acordate despăgubiri intimatului-pârât C., în legătură cu suprafaţa de 878 mp din respectivul imobil.

În privinţa restului suprafeţei imobilului (care nu a făcut obiectul dispoziţiei anterior menţionate), recurenta-reclamantă a dedus judecăţii o cerere, prin care a solicitat obligarea intimatei-pârâte Primăria Municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii, conform Legii nr. 10/2001, şi la repararea prejudiciului, prin plata despăgubirilor aferente măsurilor reparatorii prin echivalent.

Procedând la analiza acţiunii, prima instanţă a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de anulare a Dispoziţiei nr. 5929/2006, respectiv a respins, ca neîntemeiată, cererea în obligarea intimatei-pârâte la emiterea dispoziţiei, conform Legii nr. 10/2001, prin care să fie acordate măsuri reparatorii pentru restul suprafeţei de teren.

Curtea de Apel Bucureşti, urmare a admiterii apelului reclamantei şi a anulării, în parte, a sentinţei primei instanţe, a dispus respingerea excepţiei tardivităţii formulării cererii de anulare a Dispoziţiei nr. 5929/2006, a admis excepţia lipsei de interes şi a respins, ca atare, cererea de anulare a dispoziţiei.

În ceea ce priveşte cererea privitoare la restul suprafeţei imobilului, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, de respingere a acestei cereri, ca neîntemeiată.

Astfel, în urma constatărilor de fond ale instanţei de apel, realizate cu ocazia rejudecării cauzei, s-a concluzionat că reclamanta nu justifică un interes legitim, în ceea ce priveşte solicitarea de anulare a Dispoziţiei nr. 5929/2006, în condiţiile în care interesul, într-un astfel de litigiu, este dat de posibilitatea reclamantei de a afirma şi dovedi existenţa unui drept real asupra imobilului în discuţie, de natură a crea vocaţia acesteia de a obţine măsuri reparatorii, potrivit legii.

S-a stabilit, de către instanţa de prim control judiciar, şi că reclamanta susţine că îndeplineşte condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001, pentru a se reţine, în favoarea sa, calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, sens în care îşi întemeiază pretenţia dedusă judecăţii pe existenţa unui drept de proprietate propriu asupra imobilului, obiect al dispoziţiei contestate, în contradictoriu cu dreptul intimatului-pârât asupra aceluiaşi bun.

Din interpretarea materialului probator s-a reţinut, de către instanţa de apel, că autorii reclamantei au încheiat doar un antecontract de vânzare-cumpărare în anul 1954, cu privire la imobilul compus din teren, în suprafaţă de 1372 mp, şi construcţie, actul de vânzare-cumpărare, translativ de proprietate, nefiind perfectat niciodată.

S-a mai reţinut, de către curtea de apel, şi faptul că, în chitanţa care atestă plata preţului de către promitenţii cumpărători se menţionează, cu claritate, că aceasta nu ţine loc de contract de vânzare-cumpărare.

Curtea de apel a statuat şi că simpla posesie asupra imobilului, de către autorii reclamantei, nu este în măsură să confere un drept de proprietate asupra acestuia şi nici dreptul la măsuri reparatorii, din moment ce acesta vizează doar dreptul de proprietate imobiliară, preluat abuziv în timpul fostului regim comunist.

Privitor la circumstanţele referitoare la măsura confiscării imobilului în anul 1962, aflat la acea dată în posesia antecesorilor reclamantei, prin intermediul sentinţei penale nr. 209/20.04.1960, recurenta-reclamantă a susţinut incidenţa prezumţiei prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Referitor la aceste susţineri, curtea de apel a reţinut inaplicabilitatea acestui text de lege, datorită existenţei unor probe contrare, reprezentate de certificatul de moştenitor întocmit în anul 1958, în urma decesului defunctei D., şi de faptul identificării imobilului, la nivelul anului 1955, în evidenţele publice pe numele promitenţilor-vânzători, precum şi faţă de lipsa oricăror probe contrare, care să ateste modificarea situaţiei juridice a bunului în litigiu până în anul 1962, în sensul transmiterii dreptului de proprietate în favoarea promitenţilor-cumpărători.

În temeiul acestor considerente, întemeiate pe aspectele de fapt reţinute şi pe interpretarea probatoriului, instanţa de apel, pe de o parte, a admis excepţia lipsei de interes a reclamantei în ceea ce priveşte solicitarea de anulare a Dispoziţiei nr. 5929/2006 şi a respins, ca atare, acest capăt de cerere, iar, pe de altă parte, a menţinut soluţia primei instanţe, de respingere, ca neîntemeiată, a cererii privitoare la obligarea intimatei-pârâte la emiterea unei dispoziţii pentru restul suprafeţei imobilului.

Examinând decizia recurată, prin raportare la actele dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel este legală, atât cu privire la excepţia lipsei de interes a reclamantei în solicitarea anulării Dispoziţiei nr. 5929/2006, cât şi în ceea ce priveşte soluţia de menţinere a hotărârii primei instanţe, de respingere, ca neîntemeiată, a cererii privitoare la obligarea intimatei-pârâte la emiterea unei dispoziţii pentru restul suprafeţei imobilului.

Referirile la cadrul factual reţinut de către instanţa de apel sunt necesare în contextul analizării legalităţii soluţiei instanţei de apel, din moment ce, în recurs, nu este posibilă reevaluarea aspectelor de temeinicie aplicabile cauzei, dezlegările date de către instanţa de apel elementelor factuale relevante în examinarea excepţiei lipsei de interes şi a temeiniciei pretenţiei privitoare la restul suprafeţei de teren urmând a fi menţinute în acelaşi cadru, fiind câştigate judecăţii.

Drept urmare, cadrul examinării soluţiei instanţei de apel va fi limitat doar la aspectele ce privesc legalitatea acesteia, iar nu la înseşi faptele cauzei, a căror existenţă şi apreciere aparţin puterii suverane a instanţelor fondului.

Deşi neîntemeiate în drept de către recurentă, criticile privitoare la modul în care a fost invocată şi soluţionată excepţia lipsei de interes sunt subsumabile motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din perspectiva acestor dispoziţii legale.

Condiţia justificării unui interes este stabilită de prevederile art. 32 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează cerinţele de exercitare a acţiunii civile.

Înalta Curte reţine că excepţia lipsei de interes este una de fond, absolută şi peremptorie, iar interesul, ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o persoană, pentru a justifica punerea în mişcare a acţiunii civile, în oricare dintre formele sale de manifestare.

Totodată, în doctrină, s-a statuat că interesul trebuie să fie: legitim, respectiv corespunzător cerinţelor legii materiale şi procesuale; actual, respectiv să existe la momentul la care a fost formulată cererea şi nu în ultimul rând, direct şi personal, respectiv să aparţină celui care a formulat cererea.

Se observă că obiectul acţiunii deduse judecăţii de către reclamantă este reprezentat de solicitarea de anulare a Dispoziţiei nr. 5929/12.06.2006, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti în favoarea pârâtului C. şi obligarea acestuia la restituirea despăgubirilor încasate.

Temeiul acţiunii este reprezentat de însuşi dreptul pretins de către recurenta-reclamantă asupra imobilului în litigiu, în opoziţie cu dreptul intimatului-pârât asupra aceluiaşi bun.

Interesul, într-o astfel de acţiune, este dat, aşadar, de justificarea unui drept propriu al reclamantei asupra bunului în legătură cu care a fost emisă Dispoziţia nr. 5929/12.06.2006, cauza juridică fiind aceea a obţinerii măsurilor reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 165/2013.

Fără a antama aspecte ce ţin de temeinicia deciziei recurate, se constată că, observând actele dosarului, instanţa de apel a reţinut faptul că autorii recurentei-reclamante şi autorii intimatului-pârât au încheiat, în anul 1954, o promisiune de vânzare-cumpărare, având ca obiect bunul în litigiu, act juridic care nu a fost urmat, la niciun moment, de perfectarea, de către părţile antecontractului, a unui act autentic translativ de proprietate.

Aceste aspecte nu au fost contestate de către reclamantă, aceasta nefăcând în niciun moment, inclusiv în faţa instanţei de recurs (cadru procedural în care avea deschisă această posibilitate, conform dispoziţiilor art. 492 C. proc. civ.) dovada existenţei unui astfel de înscris probatoriu, relevant în cauză şi care ar fi conferit legitimitate interesului reclamantei în exercitarea prezentei acţiuni.

Dimpotrivă, se constată că reclamanta şi-a limitat susţinerile la a invoca o eventuală culpă a promitenţilor-vânzători cu privire la neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare, aspect de fapt, necenzurabil în recurs, precum şi la aplicabilitatea, în cauză, a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, care au instituit o prezumţie legală, în lipsa unor probe contrare, în favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, ca deţinând imobilul sub nume de proprietar.

În acord cu considerentele instanţei de apel, Înalta Curte constată că, din decelarea scopului instituirii acestei prezumţii juris tantum, aceasta a fost reglementată pentru a surmonta dificultăţile privitoare la dovada dreptului de proprietate, generate de reglementarea restrictivă a probaţiunii în redactarea iniţială a Legii nr. 10/2001, însă, fiind o prezumţie relativă, poate fi răsturnată prin administrarea probei contrarii.

Cum, în cauză, această probă contrară a fost realizată de către intimatul-pârât (prin intermediul certificatului de moştenitor nr. x/13.01.1958 emis de Notariatul Raionului Tudor Vladimirescu), conform celor reţinute de către instanţa de apel, ca efect al administrării şi interpretării probatoriului, aspecte care nu pot primi o reevaluare din partea instanţei de recurs, în mod corect s-a stabilit inaplicabilitatea acestor dispoziţii legale şi pe cale de consecinţă, faptul că reclamanta nu îndeplineşte totalitatea condiţiilor de exercitare a acţiunii civile, prin aceea că nu justifică un interes legitim în promovarea prezentului demers judiciar.

În ceea ce priveşte critica privitoare la încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 20 şi art. 22 C. proc. civ., prin aceea că reclamanta, deşi a solicitat depunerea, de către intimata-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, a dosarului administrativ nr. x/2001, pentru a se observa actele care au stat la baza dispoziţiei atacate, aceasta a fost respinsă de către curtea de apel, se constată caracterul nefondat al acesteia.

Inclusiv această critică a reclamantei este subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a fi analizată în raport de aceste dispoziţii legale.

Înalta Curte reţine că, în limitele cadrului procesual cu care a fost învestit prin cererea reclamantei, judecătorul, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 211 C. proc. civ., completul de judecată constituit potrivit legii, efectuează activitatea de cercetare şi dezbatere a fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor şi garanţiilor procesuale, în vederea soluţionării legale şi temeinice a acestuia, iar, conform art. 20 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege.

Din aceste dispoziţii legale rezultă, pe de o parte, că legea îi impune judecătorului sarcina de a da dovadă de stăruinţă, pentru a afla adevărul în cauză, iar, pe de altă parte, îi recunoaşte acestuia un drept de apreciere, putând admite sau respinge solicitările părţii, în raport de teza probatorie propusă ori dacă consideră că nu sunt întrunite cerinţele art. 255 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora probele trebuie să fie admisibile, potrivit legii, şi să ducă la soluţionarea procesului.

Or, în condiţiile în care reclamanta, căreia îi revine sarcina de a îşi proba susţinerile, conform dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei operării transferului dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu către autorii săi, precum şi faţă de inaplicabilitatea prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, pentru a justifica, în acest mod, existenţa unui interes legitim în cauză, orice analiză ulterioară, cu privire la legalitatea emiterii dispoziţiei contestate, apare ca fiind de prisos, în raport de efectul peremptoriu care survine în ipoteza lipsei îndeplinirii acestei condiţii de exercitare a acţiunii civile.

Aşadar, în atare circumstanţe, dat fiind acest impediment legal în exercitarea acţiunii, nu se poate reţine o încălcare a prevederilor art. 20 şi art. 22 C. proc. civ. de către instanţa de apel.

Se impune, totodată, precizarea că, aspectele privitoare strict la utilitatea acestei probe nu vor fi examinate, din moment ce vizează exclusiv aspecte de netemeinicie, care exced, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, analizei în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

În final, se impune precizarea că, pentru identitate de raţionament juridic, reţinerile anterioare, cu privire la legalitatea soluţiei instanţei de apel cu privire la excepţia lipsei de interes a recurentei-reclamante în solicitarea anulării Dispoziţiei nr. 5929/2006, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în susţinerea legalităţii deciziei atacate sub aspectul menţinerii soluţiei primei instanţe, de respingere, ca neîntemeiată, a cererii recurentei-reclamante de obligare a intimatei-pârâte Primaria Municipiului Bucureşti la emiterea dispoziţiei pentru restul suprafeţei de teren (care nu a făcut obiectul dispoziţiei contestate).

Astfel, similar cu lipsa interesului, definit ca folos practic, ce ar fi obţinut de către parte ca urmare a admiterii acţiunii formulate şi care nu poate fi justificat, în cauză, de către recurenta-reclamantă, din moment ce, prin anularea dispoziţiei contestate, dreptul la măsuri compensatorii, aferente imobilului, nu ar reveni în patrimoniul acesteia, având în vedere lipsa îndeplinirii condiţiei operării transferului dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu către autorii recurentei-reclamantei, nici solicitarea acesteia de a i se recunoaşte un drept la măsuri reparatorii pentru restul suprafeţei nu poate fi întemeiată, dat fiind faptul că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada deţinerii unui drept de proprietate asupra imobilului, de către autorii săi, la momentul preluării abuzive a acestuia.

Pentru aceste motive, recursul declarat de reclamanta B. împotriva deciziei civile nr. 48A din 18 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B. împotriva deciziei civile nr. 48A din 18 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2023.