Extinguishment of mortgage via enforcement prescription and applicability of pre-2011 limitation laws to conventional executive titles

Şedinţa publică din data de 08 iunie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/62, la data de 9.04.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C., solicitând instanţei ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunţe o sentinţă prin care să constate stingerea dreptului de ipotecă şi a interdicţiei de înstrăinare şi grevare, înscrise pentru suma de 180.000 USD, în foaia C, de sarcini, a următoarelor cărţi funciare: x Braşov, nr. top x Braşov, nr. top. x Braşov, nr. top x Braşov, nr. top. x Braşov, nr. top. x, Braşov x, nr. top. x, Braşov x, nr. top. x, Braşov x, nr. top. x, Braşov x, nr. top. x, Braşov x, nr. top. x, şi, pe cale de consecinţă să dispună radierea acestora. De asemenea, prin cererea de chemare în judecată pe care a promovat-o, reclamanta a solicitat şi instituirea în sarcina părţilor pârâte a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe dispoziţiile articolelor 907, 908 alin. (1) pct. 3, 91 alin. (1) şi alin. (2) din C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 93/S/13.07.2020, Tribunalul Braşov a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C.. S-au constatat stinse dreptul de ipotecă şi interdicţia de înstrăinare şi grevare, înscrise până la concurenţa sumei de 180.000 USD, în foaia C a următoarelor cărţi Funciare: x Braşov, nr. top x Braşov, nr. top. x Braşov, nr. top x Braşov, nr. top. x Braşov, nr. top. x, Braşov x, nr. top. x, Braşov x, nr. top. x, Braşov x, nr. top. x, Braşov x, nr. top. x, Braşov x, nr. top. x.

S-a dispus radierea dreptului de ipotecă şi a interdicţiei de înstrăinare şi grevare din cărţile funciare mai sus indicate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul C..

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1119/05 octombrie 2021, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul declarat în cauză de apelantul pârât C. împotriva sentinţei civile nr. 93/S/13.07.2020 pronunţate în dosarul civil nr. x/2019 al Tribunalului Braşov.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâtul C., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea evocării fondului, iar în subsidiar, ca urmare a admiterii apelului formulat, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii introductive.

Prin cel dintâi motiv de recurs, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor 480 alin. (3), ale art. 22 alin 5 C. proc. civ. şi ale principiilor disponibilităţii şi dreptului la apărare.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că, prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, a invocat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, însă prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acesteia.

Cu toate că instanţa de apel a constatat împrejurarea că prima instanţă nu a pus în discuţia părţilor şi nici nu s-a pronunţat cu privire la această excepţie de procedură, aceasta a analizat pe fond excepţia invocată, soluţionând-o în cadrul apelului.

Or, dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. prevăd, în mod clar, că în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Faţă de aceste prevederi legale, apreciază că era obligatorie anularea sentinţei şi abia ulterior, după punerea în discuţia părţilor, soluţionată efectiv excepţia invocată prin întâmpinare.

Totodată, arată că, în încercarea de a clarifica şi a suplini toate lipsurile motivării primei instanţe, instanţa de apel a modificat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, cu încălcarea limitelor rolului activ al instanţei şi a principiului disponibilităţii, nesocotind dispoziţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ.

Sub acest aspect, a arătat că prima instanţă s-a pronunţat cu privire la prescripţia dreptului material de creanţă, aspect nesolicitat de către reclamantă. Astfel, reclamanta a invocat doar prescripţia executării silite, nu prescripţia dreptului real de ipotecă şi cu atât mai puţin prescripţia dreptului material de creanţă sau prescripţia dreptului de a cere executarea silită a dreptului de creanţă.

Însă, în mod greşit, instanţa de apel a recalificat, din nou fără a pune în discuţia părţilor, cererea introductivă. Mai grav, instanţa de apel a recalificat inclusiv considerentele sentinţei apelate, în contextul în care prima instanţă, fără niciun dubiu, a calificat contractul de ipoteca drept accesoriu al creanţei principale, făcând referire expresă la prescripţia dreptului material de creanţă, nu a dreptului de a cere executarea ipotecii.

In acest context, consideră se impune a sublinia faptul că instanţele de fond nu aveau voie a se pronunţa dincolo de cadrul procesual dedus judecăţii, raportat la principiul disponibilităţii părţilor, neputând modifica nici cauza, nici temeiul de drept al acţiunii introductive, în locul reclamantei, care a beneficiat de asistenţă juridică.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte legislaţia aplicabilă raporturilor dintre părţi.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că instanţa de apel nu a clarificat legislaţia aplicabilă cauzei, oscilând între a-şi motiva decizia în baza Decretului-Lege 167/1958 (pagina 7) sau în baza art. 1800 vechiul C. civ. (pagina 7, ultimul alineat), pentru ca, la pagina 9, să considere aplicabile dispoziţiile art. 405 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia apelată se apreciază că temeiul stingerii dreptului de ipotecă prin prescripţie ar fi dispoziţiile art. 1800 alin. (1) pct. 4 vechiul C. civ. - prin prescripţie, pentru ca, ulterior, să se menţioneze că dispoziţiile alin. (3) din acelaşi articol nu ar fi aplicabile, cu referire la Decretul Lege 167/1958, iar, în finalul deciziei, instanţa apreciază că durata termenului de prescripţie este reglementat de art. 405 alin. (1) C. proc. civ., dar că nu ne aflăm în cazul unei acţiuni reale imobiliare.

Faţă de această situaţie, recurentul consideră că toate aceste oscilări între legislaţia aplicabilă cauzei aduc o vătămare evidentă şi atrag nelegalitatea deciziei apelate.

Totodată, arată că instanţa de apel a analizat cererea introductivă drept o cerere în constatarea stingerii dreptului de ipotecă, dar şi ca o acţiune în constatarea intervenirii dreptului de a cere executarea silită în baza contractului de împrumut.

În ceea ce priveşte soluţia de radiere a interdicţiilor, consideră că ambele hotărâri ale instanţelor de fond sunt complet nemotivate.

Prin cel de al treilea motiv de recurs, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că actul juridic încheiat, contractul de împrumut din data de 9 februarie 2010, a fost încheiat la Tel Aviv, astfel cum se menţionează expres în contractul de garanţie reală imobiliară (contractul de ipotecă), sens în care legea română nu este aplicabilă constatării unei eventuale stingeri a creanţei principale., iar conform legislaţiei din Israel, drepturile de creanţe sunt imprescriptibile.

Faţă de acest aspect, a considerat că raportul juridic de bază este supus legislaţiei şi jurisdicţiei din Israel, în timp ce raportul juridic subsidiar, cel de garantare, este supus legislaţiei române, iar instanţa nu a fost investită cu o acţiune în constatarea stingerii dreptului de creanţă şi nici nu a fost adusă dovada constatării stingerii acestuia, pe cale judiciară sau convenţională.

În continuare, arată că se impune distincţia între prescripţia dreptului la acţiunea ipotecară (aspect de drept material) şi prescripţia dreptului de a obţine executarea silită (aspect de drept procesual). Or, în cauză, a fost invocată doar prescripţia dreptului de a obţine executarea silită (aspect de drept procesual), cu privire la care instanţa de drept comun nu era competentă, nefiind instanţa de executare silită.

Totodată, recurentul a apreciat că, din perspectiva executării silite, este aplicabil noul C. proc. civ., executarea silită fiind demarată în luna februarie 2020, iar instanţa de fond, în mod eronat, a analizat prescripţia dreptului de a cere executarea silită în baza contractului de ipotecă prin raportare la dispoziţiile art. 6 al Decretului-Lege 167/1958, ignorând toate celelalte norme legale aplicabile în speţă.

În continuare, recurentul a arătat că, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1800 alin. (3) C. civ. anterior şi consideră că instanţele de fond au făcut confuzie între prescripţia dreptului de a cere executarea silită a contractului de ipotecă şi prescripţia acţiunii ipotecare, această distincţie fiind subliniată de Legea nr. 138/2014 care a modificat şi textul art. 74 din Legea nr. 76/2012.

Ca urmare, consideră că, în speţă, o eventuală constatare a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită nu putea avea drept consecinţă stingerea dreptului de ipotecă (drept real) şi nici radierea înscrierii acestuia în cartea funciară, împreună cu interdicţia de înstrăinare.

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea reevocării fondului, iar în subsidiar, ca urmare a admiterii apelului formulat de acesta, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii introductive.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. - Braşov a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac formulată de recurentul-pârât, ca nefondată.

Se arată că întreaga apărare a recurentei la fond, apel cât în recurs porneşte de la o prezumţie greşită şi anume existenţa unui raport juridic obligaţional născut între recurent în calitate de creditor/împrumutător şi intimata S.C. A. S.R.L. - Braşov în calitate de debitor/împrumutat, raport ce ar fi putut justifica luarea unei inscripţii ipotecare - drept real accesoriu - garanţie a restituirii împrumutului acordat, însă, în realitate, între cele două părţi nu există niciun raport juridic.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, intimata a arătat că excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată a fost invocată prin întâmpinare, nedepusă în termenul legal. Această excepţie fost pusă în discuţia părţilor în faza apelului, şi a respinsă, astfel că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs, privitor la imprescriptibilitatea drepturilor de creanţă în dreptul altei ţări (Israel), şi urmările ce ar produce în România, intimata consideră că este nefondat, dispoziţiile art. 2504 nefiind incidente în cauză, deoarece imprescriptibilitatea acţiunii ipotecare este legată de existenţa acţiunii privind creanţa principala. Or, aşa cum arată recurentul, acesta nu are împotriva intimatei o acţiune privind creanţa principală.

Totodată, intimata arată că discuţiile privitoare la concursul între legea veche şi legea nouă exced cauzei, întrucât, între părţi, nu s-a născut o legătură obligaţională - drept de creanţă - care să fie analizat în raport cu momentul schimbării legislaţiei de la 01 octombrie 2001. Consideră că, pentru situaţia dată, art. 908 C. civ. reprezintă singurul temei de drept al acţiunii.

Pe cale de consecinţă, solicită respingerea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge, în considerarea celor ce succed:

1. Circumscris celui dintâi motiv de casare, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul afirmă o încălcare a prevederilor art. 480 alin. (3) art. 22 alin. (5) C. proc. civ., a principiilor disponibilităţii părţilor şi dreptului la apărare, sub un dublu aspect, şi anume: a) instanţa de apel s-a pronunţat în mod direct cu privire la excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, lăsată nesoluţionată de către prima instanţă; b) instanţa de apel a modificat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată şi a recalificat considerentele sentinţei apelate, fără a pune în discuţia părţilor aceste chestiuni.

Critica vizând aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor care reglementează nulitatea actelor de procedură, raportat la modul în care instanţa de apel a soluţionat ea însăşi excepţia nulităţii absolute parţiale a cererii de chemare în judecată - excepţie invocată de parte prin întâmpinarea depusă în primă instanţă şi apoi în cuprinsul declaraţiei de apel-, ignoră atât efectul devolutiv al apelului (art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (2) C. proc. civ.), precum şi regula instituită prin art. 177 alin. (1) C. proc. civ., potrivită căruia judecătorul are obligaţia să dispună îndreptarea neregularităţilor în toate cazurile în care este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului. Sancţiunea procesuală a nulităţii îşi găseşte aplicarea ca ultim remediu, pentru ipoteza în care numai prin desfiinţarea actului, vătămarea ar putea fi reparată.

Mai mult, instanţa de apel, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, este îndreptăţită să judece întreaga cauză, sub toate aspectele, complinind astfel eventuale lacune în ceea ce priveşte abordarea fondului ori a incidentelor procedurale invocate. Potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel judecă ea însăşi fondul, fiind îndreptăţită să reanalizeze motivele, mijloacele de apărare şi dovezile invocate în faţa primei instanţe sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare,. Fără a se putea reţine încălcarea de către instanţa de apel devolutivă a formulat procedurile prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii.

Rezultă cu evidenţă că instanţa de apel, ca primă instanţă de control judiciar, învestită cu soluţionarea unui apel care a devoluat integral fondul cauzei, a procedat corect la soluţionarea excepţiei nulităţii cererii de chemare în judecată, înlăturând-o motivat şi îndreptând, în această modalitate, orice pretinse neregularităţi săvârşite de prima instanţă.

Soluţia anulării prealabile a sentinţei apelate, reglementată cu titlu de excepţie, prevăzut de art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., vizează cazul de strictă interpretare în care, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, ceea se înseamnă admiterea greşită a unei excepţii procesuale peremptorii ori cazul în care instanţa a judecat altceva decât s-a cerut, înţelegând greşit limitele învestirii sale.

De vreme ce apelul este devolutiv, orice încălcare a unor reguli procedurale, precum în speţa dată, nu poate fi echivalată cu nejudecare a fondului, de natură să atragă anularea sentinţei prin aplicarea art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ. aprecierile recurentului în acest sens fiind greşite.

Referitor la pretinsa modificare a cauzei cererii de chemare în judecată, de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că o astfel de modificare nu poate fi identificată. Dimpotrivă, în cuprinsul considerentelor, instanţa de apel reţine explicit că ceea ce pretinde reclamanta este prescripţia dreptului de a cerere executarea silită în baza contractului de ipotecă şi în aceste limite judecă acţiunea. Astfel, se arată textual:

"Reclamantul urmăreşte astfel obţinerea unei hotărâri prin care să se constate stins dreptul de ipotecă şi interdicţia de înstrăinare şi grevare înscrise în foaia de sarcini şi în consecinţă radierea acestora din cartea funciară. Motivele invocate în susţinerea cererii de constatare ca stins a dreptului de ipotecă sunt achitarea împrumutului, dar şi intervenirea caducităţii acestui drept ca urmare a împlinirii prescripţiei executării silite. Din modul de formulare a motivelor, rezultă că este vorba despre intervenirea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită în baza contractului de ipotecă, nu în baza contractului de împrumut, care nu este titlu executoriu."

În continuare, instanţa de apel, referindu-se la pretinsa inadmisibilitate a acţiunii în constatarea stingerii dreptului de ipotecă în lipsa unui petit care să vizeze constatarea stingerii dreptului de creanţă, reţine că" în speţă s-a invocat prescripţia dreptului de a cere executarea silită în baza contractului de ipotecă drept temei al stingerii dreptului de ipotecă." Explică instanţa de apel că prima instanţă a procedat la determinarea termenului de prescripţie pentru executarea silită în baza contractului de ipotecă, ajungând la concluzia unui termen de 3 ani conform prevederilor art. 6 din Decretul lege 167/1958. Chiar dacă a făcut referire şi la prescripţia dreptului material la acţiune, s-a arătat că dreptul material la acţiune include dreptul de a obţine condamnarea pârâtului şi pe cel de a obţine executarea silită, acestea fiind doar considerente ce au stat la baza raţionamentului de determinare a termenului aplicabil dreptului de a cere executarea silită în baza contractului de ipotecă.

Judecata cauzei fiind realizată, inclusiv în apel, în limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată, nefiind constatată o modificare a cauzei acestei cereri, în sensul celor afirmate de recurent, motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 se va respinge ca nefondat.

2. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul afirmă caracterul contradictoriu al motivelor deciziei recurate, în ceea ce priveşte legea aplicabilă raporturilor dintre părţi, instanţa "oscilând" între a-şi motiva decizia în baza Decretului-lege nr. 167/1958, a dispoziţiilor art. 1800 din C. civ. de la 1864, pentru ca în final să constate incidenţa art. 405 alin. (1) C. proc. civ.

Verificând decizia instanţei de apel, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt nefondate, motivarea deciziei fiind clară, concisă şi necontradictorie, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate, într-o exprimare coerentă şi logică, care permite exercitarea controlului judiciar şi respectiv exigenţele art. 425 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel apreciază că, în raport cu data încheierii contractului de credit şi a celui de ipotecă, acestea sunt supuse regimului juridic stabilit prin C. civ. de la 1864, care prevede că art. 1800 alin. (1) pct. 4 reglementează prescripţia ca modalitate de stingere a ipotecii. Or, în ceea ce priveşte regimul juridic al prescripţiei, reţine, confirmând considerentele primei instanţe, că acesta este cel stabilit prin Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie a executării silite în baza contractului de ipotecă fiind termenul general de 3 ani (art. 6, Decretul nr. 167/1958). Trimiterile la art. 405 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ. "vechi" sunt cu valoare de argumente complementare, care nu contrazic cele enunţate anterior de instanţă şi nu conferă considerentelor un caracter contradictoriu.

În realitate, recurentul este nemulţumit de opţiunea instanţei de apel pentru incidenţa legii vechi în materia prescripţiei, însă această chestiune excede motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin urmare, aceste critici se vor înlătura ca nefondate.

3. Cu privire la criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se afirmă că, în mod eronat, a fost analizată prescripţia dreptului de a cere executarea silită în temeiul contractului de ipotecă prin raportare la art. 6 din Decretul-Lege nr. 167/1958, în realitate aplicându-se termenul de 10 ani, reglementat prin art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul C. proc. civ.. Mai mult, constatarea prescripţiei executării silite este de competenţa instanţei de executare, iar nu a instanţei de drept comun.

Totodată, recurentul susţine că în mod greşit a fost înlăturată aplicarea art. 1800 alin. din C. proc. civ. de la 1864, urmare unei confuzii între prescripţia acţiunii în executarea contractului de ipotecă şi prescripţia acţiunii ipotecare, aceasta din urmă fiind imprescriptibilă, conform art. 2504 C. civ.

Prealabil cercetării acestor critici de nelegalitate, Înalta Curte relevă împrejurările de fapt esenţiale în prezentul proces, astfel cum acestea a fost stabilite prin hotărârea instanţei de apel, ca instanţă de fond.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. este, în prezent, titular al dreptului de proprietate asupra unor imobile înscrise în mai multe cărţi funciare, drept dobândit prin efectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1999.

În foaia de sarcini a acestor cărţi funciare apare înscris, în favoarea pârâtului C., un drept de ipotecă, în valoare de 180.000 USD şi este notată o interdicţie de înstrăinare şi de grevare, în temeiul contractului de garanţie reală imobiliară autentificat sub nr. x/22.02.2010, de către Notarul Public D., perfectat între pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de debitor ipotecar, şi pârâtul C., în calitate de creditor ipotecar, obiectul său fiind reprezentat de garantarea obligaţiei de rambursare a împrumutului în sumă de 180.000 USD, a dobânzilor, comisioanelor şi costurilor aferente, acordat de creditorul ipotecar debitorului ipotecar în baza contractului de împrumut încheiat de părţi la data de 9 februarie 2010, în Israel, Tel Aviv, împrumut ce trebuia restituit cel mai târziu la data de 17 iunie 2010.

Ceea ce a permis pârâtei S.C. B. S.R.L. să constituie dreptul de ipotecă asupra bunurilor imobile din litigiu a fost calitatea de proprietar al acestora, calitatea pe care o deţinea la momentul perfectării contractului de garanţie reală imobiliară, în baza contractului de vânzare-cumpărare pe care l-a încheiat cu reclamanta, contract autentificat sub nr. x/27 mai 2008, de către Notarul Public E..

Acest act juridic translativ de proprietate a fost desfiinţat, ca urmare a constatării intervenirii sancţiunii rezoluţiunii de drept, prin sentinţa civilă nr. 225/1.07.2013 pronunţată de Tribunalul Braşov, în dosarul nr. x/2012, cu consecinţa repunerii părţilor contractante în situaţia juridică pe care o aveau anterior datei la care au încheiat actul juridic analizat.

Reclamanta a promovat prezenta acţiune civilă pentru a obţine radierea dreptului de ipotecă şi a interdicţiei de înstrăinare şi de grevare, invocând două motive: executarea, prin plată, a obligaţiei pe care o garantează şi stingerea sarcinilor pe cale indirectă, ca urmare a intervenirii prescripţiei dreptului creditorului ipotecar de a cere executarea silită a obligaţiei pentru garantarea executării căreia au fost instituite.

Prima instanţă a respins cel dintâi motiv pe care reclamanta şi-a fundamentat pretenţiile, constatând că nu a fot făcută proba restituirii împrumutului către creditorul ipotecar, iar sub acest aspect, sentinţa nu a fost atacată, dobândind autoritate de lucru judecat.

Rămâne în analiză problema prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în temeiul unui contract de ipotecă încheiat în România, în anul 2010, sub imperiul C. civ. de la 1864, ca accesoriu al unei creanţe constând într-un împrumut bănesc în valoare de 180.000 USD, în aprecierea reclamantei, prescripţia executării reprezentând un temei legal al stingerii dreptului de ipotecă, independent de creanţă.

În acest context, corect instanţa de apel a subliniat, cu titlu preliminar, că este posibilă invocarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită pe cale principală, în cadrul unei acţiuni ce urmăreşte radierea inscrierii unui drept de ipotecă în cartea funciară, chiar în absenţa cadrului procedural specific executării silite, pentru a preîntâmpina o astfel de executare. Prezenta acţiune a fost formulată înainte să fi fost declanşată procedura executării silite de către pârâtul C., în baza contractului de ipotecă şi ea este una în constatarea stingerii dreptului de ipotecă ca urmare a prescripţiei executării silite a acestuia.

Constatarea stingerii dreptului de ipotecă fiind posibilă pe cale principală, chiar dacă este un drept real accesoriu, nu era necesară formularea unui petit distinct, prin care să se pretindă constatarea stingerii dreptului de creanţă.

De asemenea, s-a apreciat corect că nu interesează în speţă nici aspectele invocate de partea pârâtă privind legea aplicabilă contractului de împrumut şi imprescriptibilitatea drepturilor de creanţă conform legii israeliene, cât timp nu este necesară o statuare prealabilă obligatorie cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune în baza contractului de împrumut.

În privinţa legii procesuale aplicabile prescripţiei dreptului creditorului ipotecar de acere executarea silită, născut înaintea intrării în vigoare a noului C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că, în construcţia juridică a Decretului nr. 167/1958, dar şi a noului C. civ., conexiunea dintre prescripţia executării silite a creanţei garantate şi cea a executării ipotecii reprezintă o dimensiune a regimului juridic al prescripţiei extinctive. Aceasta întrucât, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind un drept accesoriu, în virtutea principiului accesorium sequitur principale.

În raport cu textul normativ care reglementează conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului C. civ., dacă prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de împrumut a început înainte de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a noului C. civ.), rezolvarea chestiunii de drept intertemporal dintre Decretul nr. 167/1958 şi noul C. civ. va fi reglementată de norma înscrisă în art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit căreia:

"Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit", soluţie legislativă consacrată, de altfel, şi în art. 6 alin. (4) din C. civ., potrivit cărora "prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".

Din această perspectivă, relevante sunt şi statuările, cu caracter general obligatoriu, ale Deciziei nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a dispus:

"Legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi cele de drept procesual referitoare la prescripţie".

Prin urmare, relaţia dintre prescripţia executării silite a creanţei garantate şi soarta dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii nu va fi influenţată de data formulării cererii de executare silită, întrucât identificarea normei procesuale aplicabile în timp, chestiune reglementată de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 şi art. 24 alin. (1) din noul C. proc. civ., nu este utilă în stabilirea şi, implicit, în aplicarea normelor de drept material ce interesează prescripţia executării silite a creanţei principale ori a celei întemeiate pe un contract de ipotecă, ce garantează creanţa născută dintr-un contract de credit. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, s-a considerat că prescripţia dreptului de a obţine executarea silită rămâne o instituţie de drept material, care produce în mod inevitabil efecte şi pe plan procesual. Aceasta pentru că ea are ca efect imediat stingerea raportului substanţial de executare silită născut odată cu obţinerea titlului executoriu şi nevalorificat în termenul de prescripţie stabilit prin lege.

Aşa fiind, spre deosebire de legea aplicabilă procedurii de executare silită, ce se determină prin raportare la momentul începerii procedurii, respectiv al sesizării organului de executare silită cu cererea de executare silită, pentru determinarea legii aplicabile prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii interesează momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie, respectiv momentul la care, în concret, începe să curgă prescripţia dreptului creditorului garantat de a obţine executarea silită a titlului executoriu, reprezentat de contractul de împrumut. Chiar dacă cererea de executare este formulată după data la care a intrat în vigoare noul C. proc. civ., precum în litigiul dedus judecăţii, cu efectul că întreaga procedură execuţională va fi supusă reglementării acestuia, prescripţia dreptului creditorului garantat de a obţine executarea contractului de credit va rămâne supusă legii în vigoare la momentul la care aceasta a început să curgă şi va avea impact asupra executării silite a ipotecii.

Prin urmare, efectele pe care prescripţia dreptului creditorului de a obţine executarea silită a creanţei garantate le produce asupra dreptului la executarea silită a ipotecii vor fi guvernate de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, dacă cursul prescripţiei celei dintâi a început să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011, iar dacă acest moment se plasează ulterior acestei date, efectele vor fi supuse dispoziţiilor noului C. civ.

Concluziv, în prezentul proces, este lipsit de relevanţă că actul juridic care constituie titlu executoriu a fost încheiat sub regimul C. civ. din 1864, fiind lipsită de importanţă şi data demarării procedurii execuţionale(februarie 2020), din moment ce efectele intervenirii prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale asupra prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă pot fi guvernate de legi diferite, relevant fiind, în determinarea legii aplicabile prescripţiei, doar momentul la care prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei garantate prin ipotecă a început să curgă.

Or, momentul la care se naşte dreptul de a obţine executarea silită, este momentul la care creanţa principală, decurgând din contractul de împrumut devine exigibilă, situaţie în care poate fi pus în executare contractul de ipotecă. Acest moment este data scadenţei menţionată în contract, în speţă. 17 iunie 2010.

Plecând de la premisa că naşterea dreptului la executarea silită a creanţei garantate nu este condiţionată de obţinerea vreunui alt titlu condamnatoriu, aceasta va avea loc la data exigibilităţii creditului garantat prin ipotecă, moment din care creditorul ipotecar este îndreptăţit să exercite prerogativele de constrângere pentru executarea silită a dreptului său, în cadrul procedurii de executare silită.

Întrucât începutul prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, se plasează, în timp, înainte de 1 octombrie 2011 (când a intrat în vigoare noul C. civ.), efectele acestei prescripţii asupra dreptului creditorului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă vor fi guvernate de Decretul nr. 167/1958, indiferent de momentul la care este iniţiată procedura execuţională, aşa cum temeinic a apreciat şi instanţa de apel.

Identificarea termenului de prescripţie corespunzător valorificării dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii impune a observa diferenţa de conţinut între dispoziţiile cuprinse în art. 405 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., potrivit cărora "dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel; în cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani"; şi cele înscrise în art. 706 alin. (1) din noul C. proc. civ., în conformitate cu care "dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani".

Analiza art. 405 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ. relevă că legiuitorul a prevăzut aplicabilitatea termenului special de 10 ani numai în privinţa executărilor întemeiate pe un titlu condamnatoriu, emis într-o procedură jurisdicţională, ca efect al valorificării dreptului material la acţiune condamnatorie, prin intermediul unei acţiuni judiciare, în cursul căreia, în scopul realizării protecţiei judiciare a drepturilor şi intereselor ocrotite de lege, instanţa de judecată sau organul arbitral examinează îndreptăţirea titularului dreptului subiectiv dedus judecăţii în legătură cu dreptul real imobiliar reclamat.

În ceea ce priveşte prescripţia executării drepturilor reale, sfera de cuprindere a titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, la care se referă art. 405 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ., vizează, aşadar, doar acele titluri condamnatorii jurisdicţionale, pronunţate în materia acţiunilor reale imobiliare, ceea ce ne îndreptăţeşte să excludem din aria acestora pe cele nonjurisdicţionale, extrajudiciare, a căror componentă executorie este conferită direct, prin lege, titularului pentru satisfacerea dreptului sau a interesului legitim, în cadrul procedurii execuţionale.

Este adevărat că, în principiu, creditorul ipotecar (titular al dreptului real de ipotecă) are la dispoziţie, în scopul realizării creanţei sale, două acţiuni cu caracter real, respectiv acţiunea ipotecară executorie (dreptul de a obţine executarea silită) şi acţiunea ipotecară condamnatorie (dreptul de a obţine condamnarea pârâtului), acţiuni pe care şi recurentul le evocă în cuprinsul declaraţiei de recurs, susţinând o confuzie realizată în apel de către instanţă. Aceste mijloace aflate la îndemâna creditorului ipotecar sunt, indiscutabil, distincte de prerogativele de constrângere a dreptului patrimonial de creanţă garantat prin ipotecă. În prezentul recurs, problema de drept supusă interpretării are ca premisă existenţa unui titlu executoriu nonjurisdicţional, respectiv contractul de ipotecă, care conferă creditorului un drept real de garanţie.

În contextul reţinut, chiar dacă legea ar recunoaşte contractului de ipotecă natura de titlu executoriu, acest titlu convenţional nu este rezultatul soluţionării unei acţiuni reale şi nu poate fi inclus în sfera demersurilor executorii întemeiate pe "titluri emise în materia acţiunilor reale imobiliare", pentru care este aplicabil termenul special de prescripţie de 10 ani.

În raport cu toate cele enunţate anterior, Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat de către instanţa de apel că prescripţia dreptului de a cere executarea silită a contractului de ipotecă este supusă regimului stabilit prin Decretul-Lege nr. 167/1958 şi termenuli de prescripţie de 3 ani, care în speţă este împlinit, conducând la stingerea dreptului de ipotecă, cu posibilitatea radierii acestuia din foaia de sarcini a cărţii funciare.

Pentru cele ce preced, întrucât nu se verifică niciunul dintre motivele de nelegalitate susţinute de recurent, în raport cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ.,Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat

Aplicând art. 453 alin. (1) C. proc. civ.,instanţa de recurs îl va obliga pe recurent la plata sumei de 5000 lei‚ cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs, către intimata S.C. A. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1119/Ap din data de 05 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 5000 lei‚ cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata- reclamantă S.C. A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 08 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.