Validity of public domain status for unused military land under Article 213/1998 and scope of res judicata in administrative illegality exceptions

Şedinţa publică din data de 29 iunie 2023

Asupra cauzei deduse judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 5 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale Bucureşti şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, constatarea nelegalităţii parţiale a H.G. nr. 1075/2006 şi a anexei privind bunurile care alcătuiesc domeniul public al Statului, în ce priveşte terenurile situate în Bd. x nr. 83 şi 85; obligarea pârâţilor să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie următoarele imobile: a) terenul în suprafaţă de 19213 mp situat în Bucureşti, Bd. x nr. 77/A, având nr. cadastral x, înscris în CF nr. x, dobândit de reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.06.2006; b) terenul în suprafaţă totală de 88.184 mp, situat în Bucureşti, Bd. x nr. 83 şi nr. 85, având nr. cadastral x, respectiv 7069, înscris în CF nr. x, respectiv nr. 51463, dobândit de reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.06.2006; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata despăgubirilor în valoare de 17.939.208,25 RON (3.866.292 euro) pentru lipsa de folosinţă a terenurilor situate în Bucureşti, Bd. x nr. 77 A, 83 şi 85, în suprafaţă totală de 107.397 mp şi actualizarea acestei sume, până la data predării efective, cu valoare de 1 euro/mp/luna chirie.

Reclamanta şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 563 C. civ., ale art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ale art. 44 din Constituţia României, ale Decretului nr. 281/1995.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Apărării Naţionale (pentru Unitatea Militară 02545 Bucureşti) a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a invocat, prin întâmpinare, inadmisibilitatea primului capăt de cerere, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Referitor la cel de-al treilea capăt de cerere, a invocat excepţia prematurităţii formulării acestuia, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. Pe fondul cererii de revendicare a terenurilor, a solicitat respingerea pretenţiilor reclamantei, ca neîntemeiate.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 929 din 7 august 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţiile invocate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice (excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea nelegalităţii parţiale a H.G. nr. 1075/2006 şi excepţia prematurităţii capătului de cerere privind obligarea la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă); a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 780 A din 23 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 929 din 7 august 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Ministerul Apărării Naţionale şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea; a admis excepţia de nelegalitate parţială a H.G. nr. 1705/2006, respectiv a anexei 4 privind bunurile care alcătuiesc domeniul public al Statului, în ceea ce priveşte terenurile situate în bd. x, 83 şi 85; a obligat pe pârâţi să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie: a) terenul în suprafaţă de 19213 mp, situat în Bucureşti, Bd. x nr. 77/A, având nr. cadastral x, înscris în CF nr. x, dobândit de reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.06.2006; b) terenul în suprafaţă totală de 88.184 mp, situat în Bucureşti, Bd. x nr. 83 şi nr. 85, având nr. cadastral x, respectiv 7069, înscris în CF nr. x, respectiv nr. x, dobândit de reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.06.2006; a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata despăgubirilor în valoare de 17.939.208,25 RON, pentru lipsa de folosinţă a acestor terenuri, pentru perioada iunie 2015 - iunie 2018 şi, în continuare, la 1 euro/mp/lună (echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii) până la predarea efectivă a terenurilor. I-a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată, respectiv: 127.000 RON, taxa judiciară de timbru în apel; 252.318,88 RON, taxă judiciară de timbru în primă instanţă şi 55.000 RON, onorariu avocaţial în apel şi în primă instanţă, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata sumei de 125.318,88 RON, cu titlul de taxă de timbru în apel şi a sumei de 252.318,88 RON, taxă judiciară de timbru în primă instanţă, în condiţiile art. 44 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Recursurile

Împotriva deciziei nr. 780 A din 23 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanta A. S.R.L., împotriva considerentelor, în temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., şi pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

4.1. Recursul recurentei-reclamante A. SRL

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta A. S.R.L., contestând considerentele deciziei nr. 780 A din 23 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti de la pct. 1, pag. 47-48 şi 50, a arătat că, prin decizia recurată, instanţa de apel a admis în integralitate acţiunea, astfel cum a fost formulată, făcând o aplicare corectă a legii la situaţia de fapt pe deplin stabilită, reţinând că titlurile sale de proprietate asupra terenurilor nu au fost niciodată anulate, şi că Statul Român nu deţine un drept de proprietate publică asupra celor trei loturi de teren revendicate, includerea acestora în inventarul centralizat al domeniului public, respectiv în Anexa nr. 4 a H.G. nr. 1705/2006, fiind realizată în absenţa unui act de dobândire.

Cu toate acestea, în soluţionarea excepţiei de nelegalitate parţială a H.G. nr. 1705/2006, prin motivarea ce se regăseşte la pct. 1.1, pag. 47-48 din hotărârea recurată, Curtea de Apel a realizat o interpretare şi o aplicare greşită a dispoziţiilor speciale privind proprietatea publică, atât a celor din Constituţia României, cât şi a celor din C. civ. şi Legea 213/1998, apreciind că un teren alocat administrativ Ministerului Apărării printr-o listă de inventar ca cea anexă la H.G. nr. 1705/2006, contestată, dobândeşte şi îşi păstrează caracterul de utilitate publică, indiferent de modalitatea în care este folosit sau de contextul factual teoretic în care respectivul teren se găseşte (într-o zonă intravilană, înconjurată de blocuri, spaţii comerciale, drumuri publice, stadion şi bază sportivă), respectiv că terenurile în cauză, deşi niciodată folosite de armată, ar putea oricând să fie deservite pentru uzul acesteia.

A precizat că uzul declarat de pârâtul Ministerul Apărării de-a lungul conflictului judiciar cu recurenta-reclamantă, început în anul 2008, a fost întotdeauna acela al exerciţiilor şi instrucţiei militare, fără o nuanţare a instrucţiei militare, în sensul încercat de către instanţa de apel - "...conducerea autovehiculelor, tele şi radio comunicaţiilor, acordarea ajutorului medical."

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a ignorat faptul că nelegalitatea H.G. nr. 1705/2006 trebuia verificată la data întocmirii listei de bunuri declarate ca fiind publice, anexată la această Hotărâre de Guvern, respectiv a ignorat faptul că, la momentul adoptării H.G. nr. 1705/2006, terenurile aflate în proprietatea recurentei-reclamante nu îndeplineau criteriile pentru a fi considerate de uz sau interes public.

A arătat, de asemenea, că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. civ., care stipulează că bunurile eventual considerate ca parte a domeniului public în virtutea uzului lor, "reintră în comerţ când nu mai servesc uzul public", precum şi declaraţiile Ministerului Apărării care a susţinut că, începând cu data aderării României la NATO (2004), terenurile în cauză nu au mai fost folosite pentru instrucţie militară, neîndeplinind condiţiile necesare pentru un astfel de scop.

Consideră că instanţa de apel a apreciat greşit că nu se poate reţine puterea de lucru judecat/autoritatea de lucru judecat cu privire la soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2012 (paragr. 4, pag. 50 din hotărâre).

A susţinut că reprezentanţii Ministerului Apărării nu au prezentat, la momentul deposedării (aprilie 2008), titlul de proprietate al statului sau actul din care ar fi rezultat apartenenţa la domeniul public a bunului, pretinzând că proprietatea statului a fost identificată în cuprinsul unei anexe speciale a H.G. nr. 1705/2006, fără posibilitatea de consultare de către terţi, datorită caracterului secret al informaţiei şi fără a exista o evidenţiere în registrele publice de carte funciară.

A învederat că analiza legalităţii H.G. nr. 1705/2006 a fost realizată anterior prezentei acţiuni, în litigiul care a avut loc între recurenta-reclamantă şi recurenţii-pârâţi, cu privire la terenurile din Bd. x nr. 77 şi 81. Prin soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti (confirmată de decizia din recurs a ICCJ), având ca obiect excepţia de nelegalitate parţială cu privire la H.G. nr. 1705/2006, Curtea de Apel Bucureşti a statuat că nu se poate reţine încadrarea proprietăţilor din Bd. x în domeniul public al statului ex lege, raportat la prevederile art. 136 alin. (3) din Constituţia României sau ale pct. I din anexa la Legea nr. 213/1998, iar încadrarea acestora în domeniul public s-a făcut formal, în lipsa unei folosinţe care să fie în acord cu interesul şi utilitatea publică (instrucţia militară). În judecarea recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 3680/8.10.2014, a confirmat că terenurile fac parte, cel mult, din domeniul privat al statului, arătând că intrarea unui bun în proprietatea publică nu este determinată de cuprinderea acestuia în inventarul întocmit de autorităţile locale, această operaţiune neavând caracter constitutiv de drepturi.

Soluţia indicată, ignorată de instanţele de fond din actualul dosar, viza alte două terenuri aflate în proprietatea recurentei-reclamante, din imediata vecinătate a celor ce fac obiectul revendicării curente şi care fac corp comun cu acestea, având un istoric identic. Pentru identitate de raţiune aceste considerente sunt esenţiale şi în soluţionarea prezentei cereri/a excepţiei de nelegalitate invocate, fiind inadmisibil a se ajunge la alte concluzii, care să confirme de această dată uzul şi interesul public al statului asupra terenurilor recurentei-reclamante.

Recurenta a arătat, că, deşi a fost admisă excepţia de nelegalitate şi acţiunea în revendicare pe care a formulat-o, au fost reţinute parţial argumentele de nelegalitate invocate, respectiv că statul nu justifică preluarea celor trei terenuri în inventarul centralizat al bunurilor ce alcătuiesc domeniul public, în baza unui titlu valabil. Curtea a constatat că intimaţii-pârâţi nu au exhibat acte subsecvente de aplicare a Legii secularizării averilor mănăstireşti, cu efect translativ de proprietate. Cu toate acestea, prin considerentele criticate în prezentul recurs, instanţa de apel a respins argumentele recurentei-reclamante în susţinerea excepţiei de nelegalitate, referitoare la neîndeplinirea criteriului uzului sau utilităţii publice a terenurilor revendicate.

Cu privire la admisibilitatea prezentului demers judiciar, recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., arătând că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acest act normativ, prin considerentele criticate, instanţa de apel încălcând/aplicând greşit norme de drept material referitoare la constituirea domeniului public.

A făcut referire la cele reţinute de instanţa de apel în decizia recurată, la pct. 1.1, pag 47-48 şi 1.2 pag. 50, cu ocazia soluţionării excepţiei de nelegalitate, menţionând că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1657/22.05.2013, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, menţinute prin decizia civilă nr. 3680/08.10.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (dosar nr. x/2012), în ceea ce priveşte includerea nelegală în domeniul public a imobilelor inventariate sub nr. MF x şi MF x, respectiv nr. 1125 şi 1950 de către Ministerul Apărării Naţionale.

A învederat recurenta că decizia a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 430-431 C. proc. civ. şi a celor ale art. 136 din Constituţia României, raportate la art. 1 din Legea nr. 213/1998.

Astfel, a menţionat că, prin considerentele deciziei recurate, curtea a ignorat dezlegările instanţelor de judecată date prin hotărâri definitive şi irevocabile cu privire la condiţia "uzului şi utilităţii publice", pentru tranşarea apartenenţei la domeniul public.

De asemenea, instanţa a ignorat efectele obligatorii ale celor două hotărâri judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2012, prin care s-a confirmat în mod irevocabil/definitiv, excepţia de nelegalitate parţială a H.G. nr. 1705/2006 cu privire la terenurile inventariate sub nr. MF x şi MF x (respectiv nr. 1125 şi 1950 din evidenţa Ministerului Apărării Naţionale).

Asupra legalităţii titlurilor de proprietate a terenurilor din Bd. x, instanţele de judecată s-au pronunţat printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, statuând că includerea în domeniul public a terenurilor identificate în Anexa nr. 4 din H.G. nr. 1705/2006 sub cod de clasificare la Ministerul Finanţelor 8.20.00 (ce vizează toate cele cinci terenuri deţinute de recurenta-reclamantă în Bd. x, inclusiv pe cele aflate în prezentul litigiu) este nelegală, întrucât a fost efectuată în "mod formal, nefiind susţinută nici probator nici la nivel de reglementare" - sentinţa Curţii de Apel Bucureşti nr. 1657/22.05.2013 pronunţată în dosarul nr. x/2012.

Contrar considerentelor prezentate de instanţa de apel din prezentul dosar, în cauză operează autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti invocate, iar nu numai o simplă aplicare, mutatis mutandis, a concluziilor respectivelor hotărâri judecătoreşti.

Recurenta a susţinut că eroarea în care pare a se fi aflat instanţa de apel este aceea că a considerat obiectul cercetării judecătoreşti în respectivele dosare ca fiind limitat la cele două loturi de teren vecine (din Bd. x nr. 77 şi 81) deţinute tot de recurenta-reclamantă, ceea ce nu este adevărat.

A precizat că în hotărârile menţionate s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat (tripla identitate de părţi, obiect şi cauză fiind pe deplin îndeplinită) nu numai că Statul Român nu deţine un titlu/temei juridic pentru includerea terenurilor identificate cu nr. 8.29.09 (ce vizează toate cele 5 terenuri deţinute de recurenta-reclamantă în Bd. x, inclusiv pe cele aflate în prezentul litigiu) în domeniul public, dar nici nu a probat existenţa unui uz sau utilităţi/afectaţiuni publice pentru acestea, simpla inventariere a bunurilor imobile nu are caracter constitutiv de drepturi, neputând conduce în mod direct la natura de interes public a bunului şi la calificarea acestuia ca fiind proprietatea publică a statului

Contrar celor reţinute de instanţa de apel din prezentul litigiu, este confirmat deja judiciar că terenurile revendicate în actualul dosar nu îndeplinesc niciuna dintre condiţiile impuse de Constituţia României sau de Legea nr. 213/1998, pentru a putea califica aceste bunuri ca fiind de uz şi interes public, cu atât mai mult cu cât, la data la care erau cuprinse în acest inventar (decembrie 2006- data publicării H.G. nr. 1705/2006 în Monitorul Oficial) ele fuseseră deja tranzacţionate în circuitul civil, cu putere de opozabilitate prin înscrierile din cărţile funciare.

A susţinut recurenta-reclamantă că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 136 din Constituţia României, raportat la art. 1 din Legea nr. 213/1998. În acest sens, a arătat că, şi în măsura în care instanţa de apel ar fi ignorat efectul obligatoriu al autorităţii de lucru judecat, dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 213/1998 trebuiau interpretate şi aplicate prin raportare la cele ale art. 3 alin. (1), respectiv la cele ale art. I pct. 23 şi 29 ale Anexei privind lista cuprinzând bunurile care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.

Prin argumentele dezvoltate la pct. 1.1 pag. 48 din hotărârea recurată, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 136 din Constituţia României şi prevederile Legii nr. 213/1998, în sensul că acestea nu ar avea în vedere utilizarea concretă şi efectivă a unui bun, ci doar dacă un anumit bun este de uz sau interes public prin natura lui (ultimul paragraf de la pag. 47 a hotărârii recurate).

Or, interpretarea instanţei de apel nu poate fi reţinută decât pentru bunurile menţionate în art. 136 din Constituţia României, iar nu şi pentru celelalte bunuri la care face referire Legea nr. 213/1908, întrucât terenurile recurentei-reclamante nu pot fi, prin natura lor, bunuri proprietate publică, acestea neregăsindu-se în sfera bunurilor referite în art. 136 din Constituţie.

A afirmat recurenta-reclamantă că instanţa de apel a făcut trimitere, în mod nelegal, la "natura" bunului, ca reprezentând un criteriu determinant în calificarea domeniului, arătând că nu ar prezenta relevanţă utilizarea efectivă, fără a defini sau a explicita cum anume, prin natura lor, terenurile revendicate ar aparţine domeniului public al statului. Simpla alocare a administrării unui teren al statului către Ministerul Apărării Naţionale nu are, aşa cum pare a susţine instanţa de apel, drept efect schimbarea naturii juridice a proprietăţii din privată în publică, pentru această din urmă calificare fiind necesare îndeplinirea condiţiilor speciale prevăzute de lege, fie cele din Constituţie, fie cele din Legea nr. 213/1998.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel şi după cum s-a recunoscut inclusiv în şedinţa de dezbateri de către pârâţi, pe terenurile revendicate nu pot fi efectuate exerciţii militare, nici defilări, nici trageri sau desfăşurări de echipamente militate, nici în prezent, nici în viitor, fiind vorba despre terenuri intravilane, situate în imediata vecinătate a două complexe comerciale majore ce atrag zilnic mii de clienţi (B. şi C.), a zeci de blocuri de locuinţe, a multiple străzi deschise circulaţiei publice, tramvaielor, şi nu în ultimul rând la limita bazei sportive şi Stadionului Ghencea.

A învederat că sunt greşite şi trimiterile instanţei de apel la caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate publică, în condiţiile în care teza juridică a recurentei-reclamante este aceea că terenurile revendicate nu au fost niciodată şi nu sunt nici în prezent proprietate publică, iar recurenta nu doreşte să uzucapeze terenuri proprietate publică, întrucât are deja titluri de proprietate asupra acestora.

Recunoaşterile exprese ale pârâţilor şi prezumţiile legale sunt dublate de numeroase documente, care confirmă deopotrivă lipsa oricărei utilizări din partea Ministerului Apărării a terenurilor din Bd. x (înscrisurile administrate şi în dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti).

Recurenta reclamantă a susţinut că este de necontestat că, începând cu anul 2004, autorii săi au exercitat asupra terenurilor din Bd. x o folosinţă continuă, nefiind tulburaţi în exercitarea prerogativelor conferite în temeiul titlurilor de proprietate deţinute asupra terenurilor.

A afirmat că s-a probat, fără a se contesta de către pârâţi, că terenurile revendicate sunt, încă dinaintea anului 2006, terenuri virane, ocupate de vegetaţie spontană, nefiind utilizate de vreo autoritate sau administraţie publică, iar Statul Român, prin autorităţile sale de la nivel local, a emis certificate de atestare a dreptului de proprietate privată în favoarea unor persoane îndreptăţite conform Legii nr. 18/1991.

Terenurile din Bd. x, ce fac obiectul prezentei cauze, nu îndeplineau, nici la data emiterii H.G. nr. 1705/2006 şi nici în prezent, condiţia uzului şi utilităţii publice.

Ministerul Apărării nu a avut, cel puţin începând cu anul 2004, când s-au reconstituit drepturile de proprietate ale autorilor recurentei-reclamante, folosinţa acestor terenuri revendicate, astfel că încadrarea lor la sfârşitul anului 2006, ca fiind terenuri de uz şi interes public, cu destinaţia de instrucţie militară, a fost făcută cu rea-credinţă.

A susţinut că verificarea legalităţii H.G. nr. 1705/206 trebuie realizată la data emiterii acestui act administrativ, nulitatea/nevalabilitatea lui neputând să fie acoperită dacă ulterior s-ar întâmpla ca aceste terenuri să înceapă a fi folosite pentru instrucţie şi exerciţii militare, sau să li se dea un alt scop de utilitate publică.

A învederat că, în cadrul dezbaterilor orale de la termenul din 8 mai 2013 în dosarul nr. x/2012, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, reprezentantul Ministerului Apărării a confirmat lipsa oricăror exerciţii de instrucţie militară pe terenurile din Bd. x, motivând că, urmare a aderării României la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) serviciul militar nu mai este obligatoriu, nemaiexistând necesitatea efectuării unor astfel de exerciţii. Toate aceste declaraţii şi recunoaşteri contrazic considerentele instanţei de apel din prezentul dosar potrivit cărora terenurile din Bd. x ar putea fi folosite în viitor pentru instrucţie militară fără folosire de arme.

4.2. Recursul recurentului-pârât Ministerul Apărării Naţionale

În susţinerea motivelor de recurs, pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ulterior expunerii istoricului litigiilor purtate anterior de părţi, a afirmat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Referitor la excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public, cu modificările şi completările ulterioare, a arătat că aceasta a fost susţinută, în primul rând, în considerarea faptului că pârâtul nu a utilizat/utilizează terenurile pentru scopuri militare sau în alte scopuri de interes sau de utilitate publică, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 pct. 23 al Anexei Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 213/1998).

A menţionat că terenurile în litigiu se află în administrarea instituţiei militare, proprietar fiind Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, înscris în Anexa 4 a H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare H.G. nr. 1705/2006). Prezentarea cronologică a actelor prin care înţelege să susţină legalitatea înscrierii terenului în Anexa 4 a H.G. nr. 1705/2006 este relevantă în susţinerile instituţiei militare.

A arătat că, în fapt, Ministerul Apărării Naţionale, în calitate de succesor al Ministerului de Război, a exercitat asupra terenului în litigiu o posesie continuă, paşnică, publică şi neprecară, din anul 1913. Dreptul de proprietate aparţine Statului Român, iar dreptul de administrare a fost atribuit Ministerului Apărării Naţionale, prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 49 din 16.01.1913.

Cartea de hotărnicie din anul 1928 consfinţeşte proprietatea ministerului, titlul fiind transcris în registrul de transcripţiuni al Tribunalului Popular Raional sub nr. x/12.12.1957.

În susţinerea dovedirii regimului juridic al terenului, din cercetarea fondurilor de la Arhivele Naţionale, a rezultat că, în urma soluţionării dosarului nr. x/1929 al Tribunalului Ilfov, secţia a IV C. civ., Statul Român, prin Ministerul Apărării Naţionale, parte în dosarul menţionat, a solicitat confirmarea planului şi Cărţii de hotărnicie pentru moşia Cotroceni. Demersul statului a fost determinat de lipsa titlurilor de proprietate dispărute în timpul războiului şi, prin Ministerul Apărării Naţionale, în dosarul indicat a solicitat "autorizarea unui reprezentant pentru a face măsurătoarea, identificarea şi hotărnicia terenului proprietatea statului (M.Ap. N.) aflate pe fosta moşie Vatra Mănăstirei Cotroceni, denumită şi Vatra Viilor".

În cuprinsul cărţii s-a făcut referire la faptul că terenurile în cauză sunt proprietatea Ministerului Forţelor Armate, edificatoare fiind şi menţiunea Tribunalului Ilfov, de la sfârşitul cărţii, care, la data de 11.05.1940, a vizat-o, precizând că este "proprietatea Ministerului Armatei". Din acelaşi dosar, potrivit Jurnalului 7345/11 mai 1940, a fost admisă cererea ministerului şi vizată Cartea de hotărnicie şi două planuri întocmite de ing. Cap. D..

A învederat că toate aceste dovezi conduc la concluzia că terenurile revendicate nu au făcut parte niciodată din domeniul privat al statului, ci doar din domeniul public, iar motivul pentru care au rămas în domeniul public şi nu au fost trecute niciodată în domeniul privat al statului este acela că terenurile în cauză au fost alocate Ministerului de Război şi, ulterior, Ministerului Apărării Naţionale. Această alocare le-a conferit regim de utilitate publică, fiind utilizate de o instituţie de stat în scopul apărării teritoriului naţional.

Referitor la utilizarea terenurilor, recurentul-pârât a afirmat că nu are relevanţă faptul că acestea sunt sau nu efectiv folosite de Ministerul Apărării Naţionale, având în vedere că utilizarea lor ar putea fi doar temporară - pe o anumită perioadă - pentru activităţi apreciate de instituţia militară, ca fiind necesare pregătirii de specialitate pentru apărarea teritoriului naţional. Faptul că aceste terenuri sunt sau nu efectiv folosite de Ministerul Apărării Naţionale nu pot conduce la înlăturarea caracterului de "utilitate publică", câtă vreme se află în administrarea instituţiei militare.

Prin urmare, Curtea a reţinut corect că nu se poate constata "temeinicia excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006, în considerarea faptului că pârâtul nu a utilizat/utilizează/nu mai poate utiliza terenurile pentru scopuri militare sau în alte scopuri de interes sau utilitate publică şi, astfel, nu ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 pct. 23 al Anexei Legii nr. 213/1998."

A menţionat că, potrivit art. 26 din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale dobândite de stat şi de orice persoană prin efectul legii sunt opozabile faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară, iar înscrierile efectuate în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni îşi vor produce efectele prin dispoziţiile art. 56 alin. (1) din aceeaşi lege.

Deşi prima instanţă a respins excepţia de nelegalitate parţială a H.G. nr. 1705/2006, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată, întrucât înscrierea acestor imobile în inventarul centralizat s-a făcut în absenţa dovezilor privind dreptul de proprietate publică, dar şi privată, al statului asupra acestor bunuri.

A considerat că, prin cererea adresată instanţei, de a constata nelegalitatea parţială a unui act administrativ, respectiv H.G. nr. 1705/2006, demers eminamente de natura contenciosului administrativ, recurenta-reclamantă încearcă să eludeze procedura imperativă de contencios administrativ, fără a răsturna prezumţia de legalitate a actului administrativ avut în vedere ori caracterul executoriu al acestuia, în privinţa dovezii existenţei dreptului de proprietate al Statului Român şi a afectării terenurilor aflate în litigiu pentru nevoile de apărare naţională.

În acest sens, a apreciat că instanţa de judecată, învestită cu soluţionarea prezentei cauze se poate pronunţa doar asupra respectării la momentul emiterii H.G. nr. 1705/2006 a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi nu se poate pronunţa ca o instanţă de contencios administrativ, învestită cu soluţionarea unei cereri de anulare a actului administrativ, în care să fie supusă controlului jurisdicţiei contencioase, legalitatea actului administrativ, în raport de pretinsa vătămare adusă reclamantei într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim.

A arătat că, deşi Curtea a reţinut că Legea secularizării averilor mănăstireşti din 13 decembrie 1863 prevedea că toate averile mănăstireşti sunt şi rămân ale statului, a înlăturat, eronat, dispoziţiile primei instanţe, conform cărora terenurile revendicate aparţin acestuia, deoarece fac parte din moşia mănăstirii Cotroceni. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti din 13 decembrie 1863, moşia în cauză a intrat în proprietatea Statului Român.

În primul articol al acestui act normativ s-a stabilit că toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân averi ale statului. Prin urmare, recurentul-pârât a apreciat că se poate reţine că aceste terenuri fac parte din domeniul public al statului, având în vedere că au fost date în administrarea Ministerului Apărării Naţionale pentru utilitate publică.

A arătat că instanţa de apel a reţinut eronat că "Jurnalul Consiliului de Miniştri din 16.01.1913 este un act administrativ de trecere în administrarea Ministerului de Răsboiu de la nivelul anului 1913, a unei suprafeţe de 550 ha (în interiorul căreia se afla şi terenurile ce fac obiectul prezentei cauze), fără valoare translativă/constitutivă de drepturi de proprietate." Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 49/16.01.1913 (Jurnal Consiliu de Miniştri, fila x din 16.01.1913), s-a aprobat ca moşia Vatra Mănăstirii Cotroceni, cu o întindere de aproximativ 550 ha, situată în partea de miazăzi a şoselei Bucureşti Domneşti să fie pusă la dispoziţiunea Ministerului de Răsboiu spre a servi pentru exerciţii militare trupelor din garnizoana Bucureşti.

Deşi instanţa de apel a reţinut că natura juridică a Cărţii de hotărnicie pentru moşia Cotroceni este a unei documentaţii tehnice, cu valoare de act autentic, a arătat că situaţia este aplicabilă doar referitor la hotarele unui imobil, nu şi la dobândirea dreptului de proprietate. Însă, în cuprinsul Cărţii de hotărnicie pentru moşia Cotroceni în judeţul Ilfov, plasa Băneasa lucrată în anul 1928 în baza autorizaţiei Preşedintelui Tribunalului Ilfov nr. 363 din 2 aprilie 1928, inginerul hotarnic D., a menţionat scopul urmărit - hotărnicie legală care să servească Ministerul de Război ca act de proprietate.

A susţinut că s-a cerut a se întocmi această carte pentru că, din cauza războiului întregirii neamului s-au pierdut actele de proprietate, nemaiexistând decât nişte copii şi acelea numai pentru anumite părţi din moşie, precum şi înscrisurile pe care le-a avut la dispoziţie în original pentru întocmirea acestei documentaţii.

În acest sens, la dosar, Cartea de hotărnicie este vizată de Tribunalul Ilfov, secţia 4-a C. civ., 1940 mai 11. Conform menţiunilor din cuprinsul acesteia s-a vizat cartea de hotărnicie pentru Moşia Cotroceni pendinte de comunele Bucureşti, Militari, Bragadiru, Slobozia Clinceni, jud. Ilfov, proprietatea Ministerului Armatei efectuată de ing. hotarnic Căpitan D., potrivit jurnalului acestui tribunal în baza cererii făcute de Ministerul Înzestrării Armatei cu petiţia înregistrată la nr. x/1940 şi pe temeiul Regulamentului hotărniciilor.

Pentru a se dispune astfel, s-a emis de către Tribunalul Ilfov, secţia a IV-a C. civ., Jurnalul nr. 7345/11.05.1940, prin care, avându-se în vedere petiţia înregistrată sub nr. x/1940 a Ministrului Înzestrării Armatei care a vizat două planuri şi o carte de hotărnicie a taberei Cotroceni şi sentinţele civile nr. 1057-1275 din 17 octombrie 1931, s-a confirmat planul şi cartea de hotărnicie a moşiei Cotroceni pendinte de comunele Bucureşti, Militari, Bragadiru, Slobozia Clinceni, jud. Ilfov, proprietatea Ministerului Armatei efectuată de ing. hotarnic Căpitan D., referatul conform căruia nu s-a făcut nicio contestaţie asupra acestei hotărnicii; a fost admisă cererea făcută de Ministerul înzestrării Armatei cu petiţia înregistrată cu nr. x/1940 şi s-a vizat cartea de hotărnicie şi două planuri întocmite de inginer D. şi eliberarea lor părţii în drept. Terenul menţionat în cartea de hotărnicie a fost transcris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni sub nr. x/12.12.1957 al raionului V. I. Lenin. Rezultă astfel că, temeiul în care au intrat terenurile în proprietatea Statului Român este legea. Aceste acte susţin legalitatea înscrierii terenurilor în Anexa 4 a H.G. nr. 1705/2006.

Cu privire la faptul că recurenta-reclamantă este proprietar tabular preferabil în raport cu recurentul-pârât, a arătat că lista anexă la Legea nr. 213/1998 prevede că domeniul public al statului este alcătuit din terenurile ce au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945, terenurile dobândite exclusiv pentru desfăşurarea instrucţiei militare şi terenurile/clădirile unde îşi desfăşoară activitatea unităţi militare. A arătat că există sentinţa civilă nr. 6758/20.10.2008, irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6, prin care a fost admisă acţiunea posesorie promovată de Ministerul Apărării Naţionale, în contradictoriu cu recurenta-reclamanta, pentru terenurile ce fac obiectul litigiului.

A menţionat că folosinţa sau lipsa de folosinţă temporară a terenurilor în cauză nu pot conduce la înlăturarea caracterului de bun de utilitate publică a acestora, câtă vreme se află în administrarea Ministerului Apărării Naţionale.

Recurentul pârât a susţinut că, în mod corect, prima instanţă a constatat că "terenurile revendicate aparţin Statului Român, acestea făcând parte din moşia mănăstirii Cotroceni, care, prin Legea secularizării averilor mănăstireşti din 13 decembrie 1963 au intrat în proprietatea Statului Român şi fiind date în administrarea Ministerului Apărării Naţionale pentru utilitate publică, se poate reţine în cauză că aceste terenuri fac parte din domeniul public al statului."

În calitate de succesor al Ministerului de Război, Ministerul Apărării Naţionale a exercitat asupra terenului în litigiu o posesie continuă, paşnică, publică şi neprecară din anul 1913. Dreptul de proprietate aparţine Statului Român, iar dreptul de administrare a fost atribuit Ministerului Apărării Naţionale prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 49 din 16.01.1913. Cartea de hotărnicie din anul 1928 consfinţeşte proprietatea ministerului, rezultând că, în speţă, temeiul în care au intrat în proprietatea Statului Român terenurile este legea.

Titlul de proprietate al autorilor reclamantei, emis sub nr. x/27.01.2005 a fost eliberat de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a municipiului Bucureşti în patrimoniul beneficiarei E., cu privire la terenul în suprafaţă de 19.230 mp. Actele premergătoare care au stat la baza emiterii titlului de proprietate au fost procesul-verbal de punere în posesie din 07.01.2005 şi hotărârea nr. x/29.12.2004 a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 8/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.

Terenul a fost înstrăinat de proprietar, după reconstituire, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.08.2005 către cumpărătorii F., G., H. şi I., iar ulterior, de aceştia din urmă către recurenta-reclamantă. Aceasta are şi calitatea de proprietar tabular al celor două terenuri revendicate, situate în Bucureşti, Bd. x nr. 83 şi 85, sect. 6, având numerele cadastrale x, fiind înscrise în CF nr. x, respectiv nr. x, urmare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.06.2006.

Titlul de proprietate al autorilor recurentei-reclamante, emis sub nr. x/15.06.2005 a fost eliberat de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a municipiului Bucureşti în patrimoniul beneficiarilor J., K., L., M. şi N., cu privire la terenul în suprafaţă de 88.184 mp. Actele premergătoare care au stat la baza emiterii titlului de proprietate au fost procesul-verbal de punere în posesie din data de 07.01.2005 şi hotărârea nr. x/28.04.2005 a Comisiei municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 1/2000.

Terenul a fost introdus în circuitul civil prin înstrăinare de proprietar, după reconstituire, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.08.2005, către cumpărătorii F., G., H., I., O., P. şi Q., iar ulterior, de aceştia din urmă către reclamantă.

Având în vedere că titlurile de proprietate ale recurentei-reclamante constau în contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu autori care au dobândit terenurile în baza legilor fondului funciar, prin reconstituire, în perioada 2005 - 2006, rezultă că dreptul de proprietate asupra terenurilor a fost dobândit ulterior conferirii regimului de bun public, respectiv ulterior alocării acestor terenuri Ministerului de Război şi ulterior Ministerului Apărării Naţionale pentru utilizarea lor în folos public.

Recurentul pârât a susţinut că, în urma comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, se poate acorda preferinţă titlului mai bine caracterizat şi a fi înlăturat celălalt titlu. Preferinţă la stabilirea titularului dreptului de proprietate o are partea care deţine în fapt terenul şi îi culege fructele, cea care beneficiază de toate atributele dreptului de proprietate, ius fruiendi, ius utendi şi ius abutendi, în speţă, Statul Român.

Referitor la admiterea cererii de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenurilor, a arătat recurentul-pârât că instanţa de apel a constatat că împiedicarea recurentei-reclamante de a folosi terenul reprezintă o încălcare a obligaţiei negative corelative dreptului său de proprietate, potrivit dispoziţiilor art. 555 alin. (1) C. civ., fiind o acţiune ilicită cauzatoare de prejudicii.

A menţionat că dreptul de acordare a despăgubirilor nu se poate naşte decât de la momentul unei eventuale admiteri definitive a celui de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect revendicarea. Capătul de cerere privind plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă este accesoriu cererii de revendicare a terenurilor, o eventuală respingere a capătului principal de cerere atrăgând şi respingerea cererii societăţii reclamante de a fi despăgubită pentru lipsa de folosinţă.

Urmând aceeaşi logică juridică, a apreciat că o eventuală admitere a cererii de revendicare printr-o hotărâre judecătorească definitivă, ar face să se nască dreptul societăţii reclamante de a solicita despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, strict de la acel moment şi doar în eventualitatea în care i-ar fi refuzată predarea efectivă a terenurilor.

A susţinut că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut caracterul de bun public al terenului, prin dovezile administrate atestându-se că terenurile revendicate nu au făcut parte niciodată din domeniul privat al statului, ci doar din domeniul public. Motivul pentru care au rămas în domeniul public şi nu au fost trecute niciodată în domeniul privat al statului este acela că terenurile au fost alocate Ministerului de Război şi, ulterior, Ministerului Apărării Naţionale. Această alocare le-a conferit terenurilor un regim de utilitate publică, acela de a fi utilizate de o instituţie de stat în scopul apărării teritoriului naţional.

Cu privire la admiterea solicitării recurentei-reclamante de obligare a pârâţilor, în solidar, la plata despăgubirilor în cuantum de 17.939.208,25 RON (3.866.292 euro) pentru lipsa de folosinţă a terenurilor în suprafaţă de 107.397 mp şi actualizarea acestei sume până la data predării efective cu valoare de 1 euro/mp/luna chirie, precum plata cheltuielilor de judecată (taxa de timbru, onorariu avocat, onorariu expertiză), recurentul-pârât a arătat că în dosarul nr. x/2009 predarea terenului s-a făcut după soluţionarea definitivă a cauzei. Consideră că, prin calitatea sa de administrator al terenurilor în litigiu, Ministerul Apărării Naţionale nu are nicio obligaţie în acest sens.

În ceea ce priveşte obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, a menţionat că instituţia militară nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă şi, prin urmare, nu poate fi sancţionată procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

A susţinut că dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că onorariile avocaţiale pot fi micşorate de instanţă chiar şi din oficiu. Deşi judecătorul cauzei este ţinut să aprecieze cuantumul onorariului avocaţial prin prisma "valorii sau complexităţii cauzei (...), activităţii desfăşurate de avocat (...) şi circumstanţelor cauzei", el este ţinut să constate, fie rezonabilitatea onorariului, fie cuantumul său exagerat. Fără a aduce atingere clauzelor contractului de asistenţă juridică, instanţa poate să reducă cuantumul onorariului avocaţial solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată dacă apreciază disproporţionalitatea acestuia în raport cu limitele pricinii.

4.3. Recursul recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ulterior expunerii situaţiei de fapt a cauzei, a susţinut că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

A arătat că, pentru a pronunţa sentinţa de respingere a acţiunii reclamantei, instanţa de fond a reţinut că terenurile în litigiu au făcut parte din moşia mănăstirii Cotroceni, care, prin Legea secularizării averilor mănăstireşti din 13 decembrie 1863, a intrat în proprietatea Statului Român. În primul articol al acestui act normativ s-a stabilit că toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân averi ale Statului.

De asemenea, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 49/16.01.1913, Jurnal Consiliu de Miniştri, fila x din 16.01.1913, s-a aprobat ca moşia Vatra Mănăstirii Cotroceni, cu o întindere de aproximativ 550 ha, situată în partea de Miazăzi a şoselei Bucureşti Domneşti, să fie pusă la dispoziţia Ministerului de Război, spre a servi pentru exerciţii militare trupelor din garnizoana Bucureşti.

Ulterior, în cadrul dosarului nr. x/1929, al Tribunalului Ilfov, secţia a IV C. civ., Statul Român, prin Ministerul Apărării Naţionale, parte în dosarul menţionat, a solicitat confirmarea Planului şi Cărţii de hotărnicie din 1928 pentru moşia Cotroceni.

Demersul statului a fost determinat de lipsa titlurilor de proprietate dispărute în timpul războiului şi, în acest sens, prin Ministerul Apărării Naţionale a solicitat autorizarea unui reprezentant, pentru a face măsurătoarea, identificarea şi hotărnicia terenului proprietatea statului (M.Ap. N.) aflat pe fosta moşie Vatra Mănăstirii Cotroceni, denumită şi Vatra Viilor.

În cuprinsul cărţii de hotărnicie se menţionează de mai multe ori că terenurile în cauză sunt în proprietatea Ministerului Forţelor Armate, iar potrivit menţiunii Tribunalului Ilfov, care a vizat această carte la data de 11.05.1940, s-a consfinţit că bunurile sunt proprietatea Ministerului Armatei.

Comparând titlul de proprietate al Statului Român cu titlul societăţii reclamante, care este cumpărătorul succesiv al terenurilor ce au făcut obiectul titlului de proprietate, emis în temeiul Legii nr. 18/1991, instanţa de fond a hotărât, corect, că dreptul statului este mai bine caracterizat, atât în raport cu vechimea sa, cât şi cu caracterul public al acestuia. Această hotărâre, bazată pe ansamblul probelor aflate la dosarul cauzei, a fost complet răsturnată de instanţa de apel, fără administrarea de noi probatorii, exclusiv prin interpretarea diferită a situaţiei de fapt şi de drept deduse judecaţii.

A susţinut recurentul pârât că, în mod eronat, a apreciat instanţa de apel atât cu privire la nelegalitatea parţială a H.G. nr. 1075/2006, cât şi în privinţa acţiunii în revendicare, "ca urmare a constatării absenţei titlului de proprietate al pârâtei."

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea de Apel Bucureşti a prezentat trei argumente: cu privire la momentul Legii secularizării averilor mănăstireşti, în 1863, a reţinut că nu există dovada că terenurile în litigiu se aflau în proprietatea mănăstirii Cotroceni; că Jurnalul Consiliului de Miniştri din 16.01.1913 este un act administrativ de trecere în administrarea Ministerului de Război a unei suprafeţe de teren ce includea şi terenurile în litigiu, fără valoare translativă/constitutivă de drepturi de proprietate; că natura juridică a Cărţii de hotărnicie din 1928 este a unei documentaţii tehnice, cu valoare de act autentic în accepţiunea actuală, însă numai în privinţa hotarelor unui imobil, iar nu şi a dovedirii dreptului de proprietate.

Recurentul a apreciat că acestor argumente le lipseşte validitatea din perspectiva logicii juridice, întrucât, la nivelul anilor 1928-1929, era acceptat faptul că actele de proprietate ale terenurilor au existat, însă au fost pierdute în cursul primului război mondial; nu poate fi înlăturată forţa juridică probatorie a Cărţii de hotărnicie prin simpla afirmaţie că aceasta avea caracter strict tehnic.

Faptul că Ministerul Apărării a recurs la procedura confirmării Cărţii de hotărnicie, în lipsa titlului iniţial de proprietate, distrus la acel moment, demonstrează, din perspectiva legislaţiei timpului, că aceasta era suficientă pentru restabilirea siguranţei juridice referitoare la regimul bunurilor în cauză.

A afirmat că, din perspectiva Jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 49 din 16.01.1913, prin care terenurile au fost trecute în administrarea Ministerului de Război, nu se poate pune la îndoială faptul că acestea se aflau în proprietatea Statului Român. În acest sens, este de neconceput ca, în anul 1913, guvernul de atunci (Consiliul de Miniştri) să fi transmis în administrarea unui minister terenuri care nu se aflau în proprietatea Statului Roman.

Pe cale de consecinţă, actele subsecvente legii secularizării, emise în anii 1913 şi 1928-1929, împreună cu transcrierea terenului în Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni al Raionului V. I. Lenin, în anul 1957, au caracterul unor dovezi ce se susţin şi se confirmă reciproc. Instanţa de apel ar fi trebuit să le aprecieze valoarea probatorie în mod coroborat, ca făcând parte dintr-un ansamblu, şi nu să le înlăture pe rând, pentru acelaşi motiv, lipsa actelor iniţiale, prin care s-a constituit dreptul de proprietate al statului.

Cu privire la Legea secularizării averilor mănăstireşti din anul 1863, a susţinut că instanţa de apel, prin pretenţia (implicită) de a face dovada că terenurile în litigiu se aflau în proprietatea mănăstirii Cotroceni, atinge absurdul, pretinzând pârâţilor să realizeze o probatio diabolica, imposibil de făcut.

A menţionat că argumentarea instanţei este contradictorie deoarece, pe de o parte, a reţinut că dispariţia actelor de proprietate în timpul războiului reprezintă o "situaţie de forţă majoră pertinentă pentru explicarea absenţei, atât a actelor de proprietate ale mănăstirii, cât şi a actelor subsecvente legii secularizării", iar pe de altă parte, a interpretat imposibilitatea în care se aflau pârâţii de a prezenta aceste acte, ca pe o autentică absenţă a titlului de proprietate.

Faţă de cele expuse, a arătat că este corectă concluzia că actele de proprietate iniţiale lipsesc în materialitatea lor, din motive obiective recunoscute inclusiv de instanţă (efectele Primului Război Mondial), iar nu că lipseşte titlul de proprietate al statului, cum în mod greşit a apreciat instanţa de apel.

Cu privire la caracterul public al dreptului de proprietate al statului, recurentul a arătat că acesta rezultă cu claritate, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, din faptul că dreptul de administrare a fost atribuit Ministerului Apărării Naţionale prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 49 din 16.01.1913, moment de la care acest drept a fost exercitat fără întrerupere, până în prezent. Instanţa de apel a respins integral argumentele, în sensul că terenurile în cauză nu ar fi fost folosite pentru uz militar şi în plus ar fi şi imposibil de folosit pentru uzul public reprezentat de instrucţia militară.

A menţionat că, în sprijinul interpretării speţei, instanţa de apel a făcut trimitere şi la hotărâri pronunţate în altă cauză, care nu beneficiază de putere de lucru judecat, deoarece se referă la alte terenuri, şi, prin urmare, nu sunt obligatoriu de respectat în judecarea pricinii pendinte.

Raportându-se la hotărârile pronunţate în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, instanţa de apel a citat din considerentele acestora, în sensul că nu s-ar fi făcut dovada faptului că terenurile au intrat în proprietatea publică a statului printr-unul dintre modurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 213/1998. Însă, prevederile acestei legi nu puteau retroactiva, iar terenurile în litigiu au intrat în proprietatea statului în anul 1863, fiind greşită raportarea la H.G. nr. 1705/2006, prin care au fost inventariate bunurile din domeniul public al statului. Astfel, instanţa de apel a dat două soluţii greşite, atât cu privire la nelegalitatea H.G. nr. 1705/2006, pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare.

Referitor la despăgubirile dispuse pentru lipsa de folosinţă a terenurilor, instanţa de apel a admis întocmai pretenţiile formulate de societatea A. S.R.L., doar pe baza unui raport de expertiză extrajudiciară, fără a dispune verificarea acestor pretenţii pe calea efectuării unei expertize judiciare, susţinând că şi în ipoteza în care părţile nu au solicitat administrarea probei cu expertiză, instanţa avea obligaţia, în virtutea rolului său activ, să dispună din oficiu efectuarea unei expertize. A învederat că reclamanta nu a făcut dovada faptului că, dacă s-ar fi aflat în posesia terenurilor, le-ar fi dat o utilizare ce i-ar fi permis să obţină beneficii echivalente cu valoarea pretenţiilor.

În mod eronat a apreciat instanţa de apel că "admiterea acţiunii în revendicare nu face altceva decât să confirme retroactiv existenţa titlului de proprietate în persoana reclamantei, cu toate atributele sale, inclusiv cu atributul folosinţei de care acesta nu a putut beneficia ca urmare a acţiunii pârâţilor", stabilind că momentul de la care pot fi acordate despăgubirile pentru lipsa de folosinţă se situează cu 3 ani anterior datei introducerii cererii de chemare în judecată (limitare dată de termenul general de prescripţie extinctivă).

Un astfel de raţionament ar fi fost valabil doar în ipoteza în care pârâtul ar fi ştiut că este un simplu posesor neproprietar şi, prin urmare, ar fi putut anticipa soluţia de admitere a acţiunii în revendicare.

Dimpotrivă, în circumstanţele speţei, în care se pune problema comparării titlurilor deţinute de părţi, este evident că pârâtul a considerat, cu bună credinţă, că este proprietarul cu dreptul mai bine caracterizat.

Pe cale de consecinţă, în cauză lipseşte elementul subiectiv esenţial pentru a fi îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv vinovăţia, situaţie în care pârâtul nu poate fi obligat la plata de despăgubiri decât de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de admitere a acţiunii reclamantei, moment de la care pârâtul nu se mai poate considera, în mod legitim, proprietar al bunurilor imobile revendicate.

A susţinut că este eronată dispoziţia privind obligarea, în solidar, a intimaţilor-pârâţi la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenurilor, în raport şi de dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. civ.

Faţă de starea de drept şi de fapt, a apreciat recurentul că este aplicabilă regula generală potrivit căreia proprietarul - Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor - nu poate răspunde pentru lipsirea de folosinţă a reclamantei, pentru simplul motiv că nu administrează direct şi nemijlocit terenurile revendicate, ci prin intermediul unui administrator.

Recurentul a afirmat că hotărârea instanţei de apel este eronată şi în ceea ce priveşte obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, în solidar cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale la plata către reclamanta a cheltuielilor de judecată. Statul Roman nu a dat dovadă de rea credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la onorariul de avocat, deşi redus de instanţa de apel în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. la cuantumul de 55.000 RON, a susţinut că este în continuare exagerat şi ar trebui cenzurat mai sever, cu atât mai mult cu cât apelul declarat în cauză a fost soluţionat după o singură şedinţă de judecată.

A apreciat că este greşită şi obligarea, în solidar, a intimaţilor-pârâţi la plata sumelor reprezentând reduceri de taxe judiciare, de care a beneficiat reclamanta, în temeiul art. 44 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013, fiind ignorate dispoziţiile art. 30 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit cărora toate acţiunile şi cererile, inclusiv căile de atac, formulate de Ministerul Finanţelor, indiferent de obiectul acestora, sunt scutite de taxă judiciară de timbru.

5. Întâmpinările şi răspunsurile la întâmpinare

La 14 septembrie 2022, recurentul-pârât Ministerul Apărării Naţionale a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de această parte.

Prin întâmpinarea formulată la 15 septembrie 2022, recurentul-pârât Ministerul Apărării Naţionale a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat, şi menţinerea considerentelor atacate, ca fiind temeinice şi legale.

La 20 septembrie 2022, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la recursurile declarate de pârâţi, solicitând, în principal, anularea acestora, apreciind că, pe de o parte se contestă modalitatea de interpretare a probelor de instanţa de apel şi că, pe de altă parte, se critică stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată. Pe fondul căii de atac, a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză, la 10 octombrie 2022.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 februarie 2023, au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Apărării Naţionale împotriva deciziei civile nr. 780A din 23 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, fiind fixat termen de judecată la 25 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru analiza recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce priveşte recursul reclamantei, acesta vizează considerentele instanţei de apel prin care a fost admisă excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 1075/2006 pe motiv că statul nu a făcut dovada dreptului de proprietate, reţinând însă, sub aspectul afectaţiunii terenului, că acesta are potenţialul de a fi utilizat în interes public.

Susţine recurenta reclamantă, într-o primă critică, că acest ultim considerent încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 3680/2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin care s-a constatat că nu s-a dovedit uzul şi utilitatea publică sau că terenul ar fi fost destinat exclusiv instrucţiei militare.

Critica este nefondată. În mod corect instanţa de apel a reţinut că nu i se opune efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat dată fiind diferenţa de obiect material al litigiilor, apreciind că poate prelua mutatis mutandis anumite chestiuni din raţionamentul instanţei care a analizat anterior excepţia de nelegalitate, respectiv cele cu privire la faptul că nu s-a făcut dovada că terenul ar fi intrat în proprietatea statului într-una din modalităţile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1998.

Înalta Curte constată că, în considerentele sentinţei civile nr. 1657/2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti menţinută prin decizia 3680/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, enumerând criteriile în baza cărora se constată existenţa dreptului de proprietate publică, instanţele de contencios administrativ au apreciat că statul nu a făcut dovada că terenul a trecut în domeniul public conform art. 7 din Legea nr. 213/1998, că nu s-a dovedit uzul şi utilitatea publică şi că actele normative anterioare anului 1989 nu individualizează terenul.

Aceste considerente sunt conţinute în hotărâri judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unei excepţii de nelegalitate, ce a reprezentat o procedură prejudicială în raport cu dosarul ce a avut ca obiect anularea titlurilor de proprietate ale reclamantei şi autorilor acesteia, vizând alte loturi de teren decât cele în cauză, dar aceeaşi anexă a hotărârii de guvern ce inventariază domeniul public.

Or, excepţia de nelegalitate se constituie într-un mecanism judiciar prin care constatarea nelegalităţii actului administrativ individual are drept scop exclusiv înlăturarea lui din cauza în care este utilizat ca probă şi soluţionarea acesteia fără a ţine seama de actul nelegal. În acest sens, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, sediul reglementării acestei instituţii juridice, prevăd fără echivoc în alin. (3) faptul că "instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată". Textul de lege menţionat reglementează, aşadar, excepţia de nelegalitate ca o instituţie juridică a cărei finalitate este aceea de a lipsi de efecte, exclusiv în cauza dedusă acelei judecăţi, actul administrativ individual de care partea adversă se prevalează în litigiu, raportul de drept administrativ existent între autoritatea emitentă şi destinatarul actului nefiind nici modificat, nici stins. Deoarece admiterea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ nu are ca efect anularea actului, ca în cazul acţiunii în contencios administrativ, soluţia va produce efecte exclusiv între părţi şi doar cu privire la valoarea probatorie atribuită acestui act, în acel litigiu.

Acest text de lege conţine, în mod evident, o normă derogatorie şi restrictivă atât de la efectul erga omnes pe care constatarea nevalabilităţii unui act administrativ în procedura de contencios administrativ de drept comun, care este acţiunea de anularea actului, îl produce în caz de admitere, înlăturând actul din ordinea juridică, dar şi în ceea ce priveşte efectul de relativitate şi opozabilitate pe care îl presupune o hotărâre judecătorească, potrivit normelor de procedură civilă.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei reclamante, hotărârea care admite o excepţie de nelegalitate nu poate fi valorificată decât între părţile între care s-a pronunţat, inter partes litigantes şi doar în litigiul, privit stricto sensu, în care a fost invocată şi are un singur efect, cel prevăzut de norma specială, şi anume de înlăturare a actului administrativ din materialul probator al dosarului respectiv. În consecinţă, doar acea instanţă poate face vorbire în considerente despre efectele admiterii excepţiei, argumentele pentru care a fost înlăturat înscrisul probator având autoritate de lucru judecat în litigiul respectiv.

Nu se poate considera, în aceste condiţii, că hotărârea se poate impune cu autoritate de lucru judecat, în funcţia sa pozitivă sau negativă, în alte dosare în care, chiar între aceleaşi părţi, se analizează efectele actului administrativ respectiv, în rezolvarea altor conflicte juridice, întrucât, astfel cum s-a arătat, relativitatea şi opozabilitatea deciziei se rezumă la mjlocul de probă înlăturat.

În astfel de situaţii, nimic nu împiedică invocarea, în mod succesiv, a excepţiei de nelegalitate şi în aceste alte dosare, câtă vreme reprezintă doar un mijloc de apărare, pentru a face actul inoperant în cauzele respective, hotărârea anterioară putând fi utilizată ca precedent judiciar. Însă, nefiind desfiinţat pe calea unei acţiuni directe în anulare, actul administrativ nu va putea fi înlăturat din ordinea juridică şi va produce în continuare efecte, mai puţin la judecata în cadrul căreia a fost admisă excepţia de nelegalitate.

Chiar dacă, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legea se completează, în măsura în care nu este incompatibilă, cu normele C. civ. şi ale C. proc. civ., în această situaţie, este reglementat un regim derogator de la principiile relativităţii şi opozabilităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti, motiv pentru care normele dreptului comun devin incompatibile cu prezenta procedură.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei, sentinţa civilă nr. 1657/2013 definitivă prin decizia nr. 3680/2014, nu poate fi valorificată cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu.

O altă critică adusă considerentelor deciziei este aceea referitoare la aprecierea instanţei de apel în sensul că este suficient ca bunul să aibă potenţialul de a fi afectat uzului sau utilităţii publice, recurenta susţinând, contrar acestei aserţiuni, că momentul la care trebuie dovedită afectaţiunea pentru domeniul public este acela al întocmirii inventarului.

În acest sens, analizând criteriile în baza cărora un bun poate fi încadrat în domeniul public, respectiv criteriul destinaţiei şi criteriul voinţei legiuitorului, instanţa de apel a reţinut că terenurile în cauză nu au fost folosite pentru instrucţie militară, însă nu utilizarea concretă şi efectivă a unui bun este relevantă, ci dacă un anumit bun, prin natura sa, este de uz sau de interes public, prin raportare la caracteristicile sale. Instanţa de apel a apreciat că faptul că terenul a fost/este sau nu folosit de pârât şi că se află într-o zonă rezidenţială este nerelevant din perspectiva prezentei cauze, câtă vreme nu poate fi exclus de plano potenţialul folosirii terenului în cauză pentru un anumit tip de instrucţie militară, care să nu se afle în conflict cu locul situării imobilului, lângă o zonă rezidenţială.

Din această perspectivă, raţionamentul instanţei de apel este greşit, iar criticile recurentei reclamante sunt fondate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale ce au reglementat succesiv domeniul public în vigoare în perioada analizată în litigiu, C. civ. 1864, Legea nr. 18/1991, Constituţia din 1991, Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public al statului sunt cele care prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public. Prin urmare, afectaţiunea bunului la domeniul public rezultă fie din natura acestuia, fie din voinţa legiuitorului, fiind fie prezumată absolut prin efectul legii, fie declarată ca atare de titularul dreptului de proprietate publică sau de administrare, printr-o procedură prevăzută de lege.

Bunurile de uz public sunt cele la care publicul are acces nelimitat şi cele din domeniul public natural, iar bunurile de interes public sunt cele care sunt destinate să realizeze în mod direct un serviciu public corespunzător unei nevoi sociale.

Bunurile care nu fac obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică nominalizate în Constituţie sau în legi organice, pot aparţine fie domeniului public, fie domeniului privat, astfel că, pentru a fi afectate domeniului public, trebuie să facă obiectul unei declaraţii prin care titularul dreptului, statul sau unitatea administrativ teritorială, îi conferă această detinaţie, justificată de nevoia socială pe care este destinată a o satisface.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 în forma în vigoare la data adoptării H.G. nr. 1075/2006, domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege, anexa nr. 1 prevăzând că aparţin domeniului public, între alte categorii enunţate cu titlu exemplificativ, terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare (pct. 23).

Este de reţinut faptul că această declaraţie de afectaţiune, care se concretizează în efectuarea formalităţilor de inventariere şi înscrierea în listele anexă ale hotărârilor de guvern ce conţin inventarul bunurilor din domeniul public se face, potrivit legii, cu verificarea subzistenţei afectaţiunii, atât la momentul înscrierii iniţiale dar şi de fiecare dată când se procedează la refacerea acestui inventar. Înscrierea în inventar creează o prezumţie de apartenenţă la domeniul public, cu efect declarativ şi nu constitutiv de drept. În cazul în care un bun din domeniul public nu este înscris în inventar, se verifică aceste criterii în vederea identificării regimului juridic aplicabil, urmărindu-se, între altele, amenajamentul public al bunului (dacă există lucrări ataşate în scopul creşterii utilităţii publice declarate, dacă este complementar sau accesoriu unui alt bun din domeniul public sau dacă aparţine unei organizări de ansamblu destinată unei afectaţiuni viitoare pentru un serviciu public).

Pe de altă parte, în măsura în care bunul nu mai prezintă utilitate pentru nevoia publică pentru care fusese afectat, acesta este declasat, conform legii, şi trecut în proprietatea privată a statului sau a unităţii administrativ teritoriale.

Prin urmare, pentru verificarea afectaţiunii unui bun de interes public, cum este terenul administrat de Ministerul Apărării Naţionale, se impunea ca acesta, în calitate de titular al dreptului de administrare, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 213/1998, să verifice subzistenţa nevoii sociale spre satisfacerea căreia fusese destinat, la fiecare reînscriere sau modificare a inventarului domeniului public. Contrar afirmaţiilor reclamantei, terenul aflat în administrarea Ministerului Apărării Naţionale nu a fost declarat ca aparţinând domeniului public, cu destinaţia de teren instrucţie militară, pentru prima dată în anul 2006, când deja, susţine aceasta în scopul de a argumenta reaua credinţă a pârâţilor, intrase în circuitul civil, ci în mai multe inventare anuale succesive începând cu anul 2000.

Ceea ce a rezultat însă, din situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită în fazele devolutive ale procesului, este că, cel puţin de la momentul inventarierii sale, acest teren nu a fost utilizat în scopul declarat.

De altfel, nici pârâţii nu au contestat această împrejurare, însă au afirmat, că, odată atribuită afectaţiunea publică de teren de instrucţie militară, începând cu anul 1913, aceasta rămâne câştigată, afirmaţie în acord cu raţionamentuul instanţei de apel care a susţinut că proprietatea publică nu se pierde prin neuz.

Înalta Curte nu contestă afirmaţia pârâţilor şi a instanţei de apel referitoare la faptul că terenul a fost destinat instrucţiei militare, neexistând vreun echivoc în interpretarea Jurnalului Consiliului de Ministri din 16.01.1913 prin care statul a delegat Ministerului de Război dreptul de administrare asupra terenului şi i-a stabilit afectaţiunea publică de teren destinat instrucţiei militare a trupelor din garnizoana Bucureşti.

De asemenea nu contestă faptul că terenul s-a aflat în administrarea Ministerului Apărării în mod continuu, astfel că, la nivelul anului 1991, momentul adoptării Legii nr. 18/1991 care a redefinit domeniul public al statului şi a Constituţiei şi ulterior, la momentul apariţiei Legii nr. 213/1998, şi-a păstrat regimul declarat de teren aflat în domeniul public al statului şi în administrarea unei instituţii a administraţiei publice centrale, respectiv Ministerul Apărării Naţionale.

Ceea ce este de reţinut, însă, este că, începând cu anul 1991, regimul juridic al domeniului public a cunoscut modificări, în sensul că legiuitorul a dispus ca bunurile destinate interesului public incluse în această categorie prin voinţa legiuitorului, să fie reevaluate sub aspectul menţinerii afectaţiunii declarate, doar în acest caz rămânând în domeniul public, în caz contrar legea prevăzând o procedură de declasare, având ca finalitate rămânerea bunului în domeniul privat al titularului dreptului de proprietate.

Ca atare, faptul că acest teren a aparţinut, în sensul art. I pct. 5 din Anexa Legii nt. 213/1998, domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945, nu are relevanţa pretinsă de recurenţi, întrucât nu este suficient ca afectaţiunea bunului la nevoia socială reclamată să fi existat într-o perioadă anterioară şi să se aplice prezumţia că bunul îşi păstrează potenţialul de a putea fi utilizat oricând în scopul declarat, ci este necesar a se constata caracterul ei actual, în raport cu momentul înscrierii în inventarul aprobat prin hotărâre de guvern.

În cauză, se constată că bunul a avut iniţial acest caracter, cel puţin din anul 1913 când a fost afectat utilizării de către Ministerul Apărării Naţionale cu scop de cazarmă şi instrucţie, însă greşit instanţa de apel a considerat că odată ce a dobândit acestă destinaţie, el îşi păstrează potenţialul de a fi afectat unei utilităţi publice pe termen nelimitat, practic până la manifestarea de voinţă în sens contrar a titularului dreptului de proprietate.

În acord cu reclamanta, Înalta Curte consideră că, în raport de natura lui, afectaţiunea de interes public în vederea înscrierii bunului în lista anexă a hotărârii de guvern trebuie evaluată la data întocmirii inventarului domeniului public, iar în cazul în care nu se păstrează această afectaţiune, bunul trebuie declasat în domeniul privat.

Acest raţionament nu contravine afirmaţiei, corecte, că dreptul de proprietate publică nu se pierde prin neuz, întrucât, odată ce este legal înscris în inventarul bunurilor publice, bunul se bucură de protecţia legii sub aspectul insesizabilităţii, inalienabilităţii sau imprescriptibilităţii.

Prin urmare, sub acest aspect, este fondată critica recurentei reclamante în sensul că terenului i se verifică afectaţiunea la momentul introducerii în inventarul bunurilor publice.

Cum situaţia de fapt necontestată este în sensul că în prezent, în mod concret, el nu mai are o astfel de destinaţie, neîndeplinind niciunul dintre criteriile de evaluare a afectaţiunii, înscrierea în inventarul bunurilor publice a fost făcută cu încălcarea legii, astfel că recursul recurentei cu referire la acest considerent urmează a fi admis.

Din această perspectivă, vor fi respinse criticile conţinute în recursurile pârâţilor referitoare la caracterul public al dreptului de proprietate al statului, subsumat analizei excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006, în considerarea celor statuate anterior, referitor la momentul verificării afectaţiunii publice.

Suplimentar, în legătură cu acest aspect, Ministerul Apărării a susţinut că, solicitând instanţei civile să constate nelegalitatea parţială a unui act administrativ, reclamanta a încercat să eludeze calea imperativă a unei acţiuni în anularea actului în procedura de contencios administrativ, fără a răsturna prezumţia de legalitate a actului ori caracterul executoriu al acestuia în privinţa dovezii existenţei dreptului de proprietate al statului şi a afectaţiunii pentru nevoile de apărare naţională.

Critica este nefondată, întrucât, astfel cum s-a menţionat anterior, efectele admiterii unei excepţii de nelegalitate a unui act administrativ individual sunt diferite de cele ale unei acţiuni în anulare promovate în faţa unei instanţe de contencios administrativ, astfel că, în acest caz, duc, exclusiv între părţi, la înlăturarea înscrisului ca probă în procesul de revendicare. Prin urmare, pârâţii, cei care s-au prevalat de înscris, sunt ţinuţi a dovedi, cu alte mijloace de probă, cele pretinse în apărarea lor cu privire atât la dreptul de proprietate, cât şi cu privire la apartenenţa bunului la domeniul public. Dacă în privinţa acestei ultime situaţii juridice, aceasta a fost lămurită în considerentele precedente, problema titlului de proprietate invocat de stat, urmează a fi analizată în continuare, în analiza recursurilor declarate de pârâţi.

Analizând recursurile pârâţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., acestea urmează a fi admise în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii în revendicare, cu referire la criticile privind statuarea instanţei de apel în sensul că statul nu ar deţine un titlu asupra terenului.

Astfel, instanţa de apel a considerat că, deşi Legea secularizării averilor mânăstireşti 1251/1863 prevedea că toate averile mânăstireşti sunt şi rămân averi ale Statului, nu a fost prezentat un act juridic constitutiv de drepturi care să individualizeze obiectul material al dreptului de proprietate, neputându-se prezuma nici că terenurile au făcut parte din moşia mânăstirii şi nici că acestea au trecut în proprietatea statului ca efect al legii din 1863.

A apreciat că Jurnalul Consiliului de Miniştri din 16.01.1913 este un act administrativ de trecere în administrarea Ministerului de Război de la nivelul anului 1913, a unei suprafeţe de 550 ha (în interiorul căreia se află şi terenurile ce fac obiectul prezentei cauze), fără valoare translativă sau constitutivă de drepturi de proprietate.

A reţinut că, la nivelul anilor 1928-1929, este confirmată absenţa actelor de proprietate, justificată de dispariţia acestora în timpul războiului (situaţie de forţă majoră pertinentă pentru explicarea absenţei atât a actelor de proprietate ale mânăstirii, cât şi a actelor subsecvente legii secularizării), însă Cartea de hotărnicie întocmită la solicitarea Statului Român prin MApN în dosarul nr. x/1929 al Tribunalului Ilfov, pentru fosta moşie Vatra Mânăstirii Cotroceni, vizată de tribunalul Ilfov, cu menţiunea "proprietatea Ministerului Armatei" şi transcrisă în Registrul de transcripţiuni al Tribunalului Popular Raional sub nr. x/12.12.1957, are natura unei documentaţii tehnice, cu valoare de act autentic, în accepţiunea actuală, numai în privinţa hotarelor unui imobil, iar nu şi a dovedirii dreptului de proprietate.

Analizând transcrierea din registrul de publicitate imobiliară, instanţa de apel a constatat că aceasta nu are efect constitutiv şi poate fi relevantă numai în măsura comparării drepturilor de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare, ceea ce nu se impune în cauză ca urmare a constatării absenţei titlului de proprietate al pârâtului Statul Român.

În acest context, a apreciat că devine preferabil titlul de proprietate al reclamantei care a dobândit imobilul prin cumpărare de la autori care la rândul lor dobândiseră titlul în baza Legii nr. 18/1991, reclamanta fiind proprietar tabular preferabil în raport cu pârâtul Statul Român.

Consideră că, deşi imobilele au avut un autor comun, şi anume statul, în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă, cu putere de lucru judecat, cererea formulată de intimatul-pârât din prezenta cauză pentru anularea titlurilor de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991 autorilor reclamantei, reţinându-se în acea hotărâre că "documentele vremii înfăţişate în susţinerea dreptului de proprietate al statului nu pot avea însă nici valoarea juridică a unui titlu care să consfinţească apartenenţa la domeniul privat al statului, susceptibil a fi opus actualilor deţinători ai terenurilor, neatestând decât, cel mult, o situaţie juridică valabilă pentru perioada în care respectivele acte au fost emise, or în absenţa dovedirii titlului de proprietate al statului asupra unui bun, nu se poate discuta nici chestiunea apartenenţei bunului respectiv la domeniul privat".

A apreciat că, şi dacă s-ar reţine aceleaşi vicii ale dreptului de proprietate ale statului în privinţa ambelor ramuri pe care se invocă transmiterea acestui drept, având în vedere calitatea acestui autor comun, soluţionarea acţiunii în revendicare nu poate ignora dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO şi jurisprudenţa Curţii Europene Drepturilor Omului în materie, statului revenindu-i obligaţia pozitivă să se asigure, în ordinea sa juridică internă, că dreptul de proprietate este protejat suficient împotriva ingerinţelor. Prin urmare, întrucât atributul emiterii titlurilor de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 aparţine tot statului, prin instituţiile sale, nu se poate accepta ca într-o procedură ulterioară statul să evingă pretinzând un titlu de proprietate preferabil asupra bunului transferat în patrimoniul persoanelor fizice, ulterior, în condiţiile Legii nr. 18/1991.

Recurenţii pârâţi au susţinut că terenul a intrat în proprietatea statului în baza legii de secularizare a averilor mânăstireşti şi că au exercitat asupra terenului o posesie continuă, paşnică, publică şi neprecară.

Consideră că izvorul dreptului de proprietate al statului este legea, şi că, deşi actul, în materialitatea lui, nu mai există, dată fiind dispariţia acestuia în timpul primului război mondial, aceasta nu înseamnă că nici dreptul de proprietate nu există.

Susţinerea este pertinentă, plecând de la premisa, necontestată de părţi, că terenul a aparţinut moşiei mânăstirii Cotroceni, preluată în aplicarea acestei legi de către Statul român. Chiar dacă un act normativ nu poate crea drepturi subiective individuale, în lipsa unei menţiuni exprese în corpul legiferării, faţă de contextul istoric relevat în cauză şi necontestat, urmează a se examina ipoteza pierderii actului material prin care s-a pus în executare dispoziţia de preluare a averii mănăstirii Cotroceni, existenţa titlului în sensul de intrumentum probationis putând fi dovedită cu alte înscrisuri cărora statul, în calitate de proprietar, le-a dat valorare recognitivă de drept.

Menţionând considerentul instanţei de apel potrivit căruia, deşi statul a procedat la întocmirea Cărţii de hotărnicie justificat de dispariţia înscrisurilor doveditoare ale preluării, aceasta nu are puterea doveditoare a unui titlu de proprietate, recurentul Statul Român susţine că afirmaţia contrazice concluzia instanţei în sensul că imposibilitatea de prezentare a actelor constituie o autentică absenţă a titlului de proprietate.

Critica, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este întemeiată, întrucât dispariţia înscrisului, constatată de instanţa de apel, priveşte suportul material doveditor, instrumentum probationis, pe când exprimarea dubiului asupra dreptului de proprietate al statului, face trimitere la inexistenţa a însuşi negotium iuris.

Or, cele două situaţii nu se suprapun, nici măcar în contextul unei acţiuni în revendicare, în care nu poate fi sancţionată o parte pentru absenţa, din motive independente de voinţa ei, a suportului material în sensul de instrumentum probationis, ţinând cont şi de imposibilitatea obiectivă a reconstituirii lui, dat fiind contextul istoric dat, astfel că nu pot fi excluse de la valorificare celelalte acte juridice invocate de titularul dreptului de proprietate care, coroborat, pot fi considerate ca reconstituind dovada existenţei titlului.

Prin urmare, lipsa unui înscris ce are valoarea unui act de punere în executare a dispoziţiei legale de trecere în proprietatea statului a terenului mânăstirii Cotroceni, poate fi acoperită de actele ce conţin manifestarea dreptului de dispoziţie al statului asupra bunului său, dobândit prin lege.

Ca atare, Jurnalul Consiliului de Miniştri din anul 1913, prin care statul deleagă Ministerului de Război dreptul de administrare asupra moşiei Vatra Mănăstirii Cotroceni, conferindu-i afectaţiunea de teren destinat instrucţiei militare, reprezintă manifestarea atribuţiei de dispoziţie din conţinutul dreptului de proprietate.

De asemenea, Cartea de hotărnicie întocmită în anul 1928, deşi nu are valoarea unui titlu de proprietate în sensul legislaţiei în vigoare, nu poate fi considerată lipsită de semnificaţie juridică în condiţiile în care certificarea lui prin hotărârea Tribunalului Ilfov conferă caracter autentic înscrisului şi prezumţie de legalitate a conţinutului, fiind menită să "servească apoi Ministerul de Război ca act de proprietate". Faptul că în Cartea de hotărnicie figurează Ministerul Apărării Naţionale nu reprezintă decât o confuzie în ceea ce priveşte dreptul de administrare al acestuia, nefiind contestat titlul statului între cele două părţi.

În mod greşit instanţa de apel nu a dat valoare juridică acestui ultim înscris în condiţiile în care, deşi a vizat delimitarea bunului, acesta a consemnat expressis verbis că terenul provine din averea secularizată a fostei mănăstiri Cotroceni, şi unit cu puterea legii ca izvor de drept, face dovada dreptului de proprietate al statului, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut vreo dovadă în contra conţinutului sau o opoziţie din partea vreunui terţ care ar fi pretins un drept real, invocând un alt izvor sau titular al dreptului de proprietate.

De altfel, din faptul înscrierii Cărţii de hotărnicie în registrul de transcripţiuni în anul 1957, cu efect de opozabilitate faţă de terţi, rezultă că înscrisul respectiv a fost considerat ca valorând titlu de proprietate.

Prin urmare, din interpretarea coroborată a efectelor pe care aceste înscrisuri le-au produs, Înalta Curte apreciază că s-a făcut dovada dreptului de administrare al Ministerului Apărării Naţionale asupra terenului, şi, prin urmare, s-a făcut şi dovada faptului că, la acel moment, terenul s-a aflat în domeniul public al statului, fiind mai presus de orice îndoială faptul că ele privesc aceeaşi suprafaţă de teren ce aparţinut moşiei Vatra Mănăstirii Cotroceni şi a trecut în proprietatea statului având ca izvor legal Legea secularizării averilor mănăstireşti din 1863.

Pe de altă parte, nu poate fi validat raţionamentul instanţei de apel care, pe de o parte, neagă dreptul de proprietate publică sau privată a statului asupra terenului, considerându-l un simplu posesor iar, pe de altă parte, dă eficienţă juridică titlului reclamantei ignorând împrejurarea că şi acesta provine de la acelaşi autor.

Aceasta, deoarece, în măsura în care nu s-ar accepta că terenul ar fi aparţinut statului, ci unui particular, instituţiile locale cu atribuţii în aplicarea Legii nr. 18/1991, nu ar fi putut considera că au îndreptăţirea să îl aprecieze rezervă aflată la dispoziţia lor în vederea reconstituirii drepturilor de proprietate pe alte amplasamente în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea unor persoane cu vocaţie, dar care nu au deţinut teren în respectiva zonă.

Este adevărat că instanţa de apel a analizat şi ipoteza în care s-ar reţine că titlurile părţilor provin de la acelaşi autor, pe care l-a considerat anterior posesor neproprietar, apreciind că, în acest caz, dreptul particularului este protejat de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene de a Drepturilor Omului, pe motiv că atributul de emitere a titlurilor de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 ar aparţine tot statului, prin instituţiile sale, neputându-se accepta ca, într-o procedură ulterioară, statul să evingă, pretinzând un titlu de proprietate preferabil asupra bunului transferat în patrimoniul persoanelor fizice, o asemenea ingerinţă nefiind permisă de jurisprudenţa europeană în materia protecţiei bunurilor.

Nu poate fi reţinut un asemenea raţionament întrucât, în situaţia dedusă judecăţii, statul acţionează ca un proprietar, ale cărui drepturi sunt, de asemenea, garantate şi ocrotite de lege, precum ale unui particular, legea aplicându-se în mod egal pentru toţi. Aceasta înseamnă că deţinătorii unor titluri de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 nu pot fi la adăpostul verificării legalităţii şi preferabilităţii dobândirii dreptului de proprietate, atunci când o altă persoană juridică, publică sau privată, pretinde acelaşi drept asupra terenurilor, pentru că, altfel, s-ar admite un comportament discreţionar, în defavoarea statului, întemeiat exclusiv pe calitatea acestuia de garant al respectării drepturilor izvorâte din Convenţie.

În concluzie, distinct de împrejurarea că la nivelul anului 2006 statul nu a putut justifica menţinerea destinaţiei de utilitate publică cu privire la terenul care astfel nu putea fi păstrat în domeniul public, dreptul său de proprietate nu poate fi negat, astfel că, deşi legea nu reprezintă un titlu de proprietate în sensul de instrumentum probationis, ea reprezintă un izvor al dreptului de proprietate, pe care statul l-a exercitat netulburat, prin intermediul autorităţilor administrative centrale, Cartea de hotărnicie din 1928 întocmită în vederea obţinerii unui act doveditor, fiind transcrisă, cu titlu de proprietar, în registrul de transcripţiuni.

Nu se poate reţine nici efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al altor hotărâri ce au soluţionat litigii între părţi, asupra chestiunii dezlegate în prezenta cauză referitoare la dreptul de proprietate al statului asupra terenului. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1657/22.05.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 3680/8.10.2017 a ÎCCJ-SCAF, instanţele de contencios administrativ au considerat că nu sunt chemate să analizeze dreptul de proprietate privată al statului sau al ministerului, ci doar încadrarea terenurilor în sfera afectaţiunii publice declarate de teren destinat instrucţiei militare, raportat la criteriile referitoare la uzul sau interesul public.

De asemenea, nici prin decizia nr. 694/16.09.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-a respins acţiunea în nulitatea titlurilor de proprietate ale reclamantei cu privire la loturile învecinate, nu s-a tranşat, cu caracter decisiv şi nici decizoriu, chestiunea dreptului de proprietate privată a statului asupra terenului. Raportat la limitele învestirii, deşi a susţinut, în mod generic, fără a proceda la o analiză detaliată a acestora, că documentele vremii nu pot avea valoarea juridică a unui titlu care să consfinţească apartenenţa la domeniul privat al statului, neatestând decât, cel mult, o situaţie juridică valabilă pentru perioada în care respectivele acte au fost emise, pentru a reţine valabilitatea titlurilor de proprietate emise în procedura Legii nr. 18/1991, instanţa a apreciat că, în condiţiile în care terenurile nu fac parte din domeniul public al statului, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/1998 ele pot aparţine domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale şi, aplicând, prin analogie cu domeniul public, criteriul interesului naţional sau local al acestor bunuri, a considerat că a prevalat interesul unităţii administrativ teritoriale de a-l considera ca făcând parte din rezerva aflată la dispoziţia Comisiei de fond funciar, fiind cunoscut deficitul de teren la nivelul Municipiului Bucureşti.

În consecinţă, revine instanţei de apel, în rejudecare, obligaţia de a cerceta, în procesul de comparare a titlurilor, care este de esenţa acţiunii în revendicare, modalitatea în care dreptul de proprietate s-a transmis de la stat la autorii reclamantei, identificând titlul mai caracterizat din perspectiva aptitudinii de a dovedi dreptul real asupra bunului disputat, care va fi declarat preferabil, urmând a fi înlăturat cel ineficace sub aspectul dreptului pretins, fără a fi necesar, pentru aplicarea acestui mecanism, ca, în prealabil, să se fi constatat nulitatea actului juridic pe cale judiciară.

În ceea ce priveşte lipsa de folosinţă asupra terenului, aceasta reprezintă o solicitare subsidiară admiterii acţiunii în revendicare, motiv pentru care, în ipoteza în care se va da prevalenţă titlului de proprietate al reclamantei, urmează a se analiza buna sau reaua credinţă a posesorului neproprietar şi data de la care acesta datorează despăgubiri, urmând a fi avute în vedere şi criticile din recurs sub acest aspect. De asemenea, se va analiza şi problema răspunderii solidare sau conjuncte în funcţie de fapta proprie imputată fiecărui pârât dar şi a caracterului cert al prejudiciului pretins.

În raport de aceste considerente, în baza art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate în cauză atât de către reclamantă, cât şi de către pârâţi, va casa decizia recurată, în baza art. 497 C. proc. civ. şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, se va avea în vedere faptul că prin admiterea recursului reclamantei, considerentele instanţei de apel care au stat la baza admiterii excepţiei de nelegalitate au fost înlocuite cu cele conţinute în prezenta hotărâre, urmând a se proceda la rejudecarea celorlalte capete de cerere în limitele deduse judecăţii în apel şi potrivit îndrumărilor conţinute în decizia de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Apărării Naţionale împotriva deciziei civile nr. 780A din 23 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 iunie 2023.