Debtor's enforcement costs opposition assigned to domicile court under Article 651(1) CPC; Oradea court prevails over Bucharest.

Şedinţa publică din data de 19 iunie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea, secţia civilă, la data de 07 octombrie 2022, sub nr. x/2022, contestatorul A., în contradictoriu cu intimata B., a formulat contestaţie la executare împotriva încheierii nr. 3 din data de 25 mai 2022, pronunţată de Biroul Executorului Judecătoresc C. în dosarul execuţional nr. x/2015.

Totodată, contestatorul a solicitat suspendarea executării, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 194, art. 711 C. proc. civ., O.U.G. nr. 50/2008, Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 7766 din 20 decembrie 2022, Judecătoria Oradea, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, prin raportare la art. 651 alin. (1) C. proc. civ. şi la decizia nr. 20/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, instanta a reţinut că soluţionarea contestaţiei la executare revine Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, întrucât este instanţa care a încuviinţat executarea silită împotriva debitorului A., la data de 23 septembrie 2015, prin încheierea de învestire cu formulă executorie a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x/01.02.2010, în dosarul nr. x/2015.

2.2. Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 4434 din 13 aprilie 2023, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Oradea; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă; a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă; a suspendat judecata până la soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, în referire la competenţa în materia executării silite, a avut în vedere dispoziţiile art. 641 alin. (1) şi (2), art. 666 alin. (1)-(4) şi (6), art. 651 alin. (1)-(4) C. proc. civ., instanţa a reţinut că la momentul formulării cererii de executare silită, legiuitorul stabilise competenţa de a încuviinţa executarea silită în favoarea executorului judecătoresc, iar nu instanţei de executare.

Învestirea cu formulă executorie a titlului executoriu, prevăzută de dispoziţiile art. 641 C. proc. civ. - în forma la data de 20 octombrie 2015 - constituia o operaţiune prealabilă încuviinţării executării silite, prin care instanţa efectua un control formal al înscrisului în vederea executării pe cale silită a titlului respectiv, neputând fi pus un semn de egalitate între cele două etape (succesive şi de competenţa unor organe diferite).

Astfel, competenţa teritorială de învestire cu formulă executorie aparţinea judecătoriei în circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz, iar în ipoteza în care domiciliul sau, după caz, sediul creditorului se află în străinătate, şi judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul său ales, în timp ce instanţa de executare, conform dispoziţiilor art. 651 alin. (1) era judecătoria în a cărei circumscripţie se afla, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Aşadar, legiuitorul a stabilit în mod diferit instanţa competentă pentru învestirea cu formulă executorie, pe de o parte, şi instanţa de executare, pe de altă parte.

Consecinţa firească, în această situaţie, este aceea că instanţa care învesteşte titlul executoriu cu formulă executorie (de la sediul creditorului) nu devine instanţă de executare (de la domiciliul debitorului), cele două fiind diferite, în principiu, prin chiar prevederile art. 641 şi 651 C. proc. civ.

De asemenea, a avut în vedere şi cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 20/2021, pronunţată în recurs în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 C. proc. civ., în sensul stabilirii instanţei de executare competente teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu (paragrafele 47 şi 48).

Analizând cele statuate de instanţa supremă, se subliniază că acestea privesc interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor din C. proc. civ. - formă în vigoare la momentul sesizării, neputând fi extinse prin analogie şi în interpretarea dispoziţiilor anterioare, fundamental distincte ca premisă, respectiv în ipoteza în care competenţa de a încuviinţa executarea silită revenea executorului judecătoresc, iar nu instanţei de executare. În acest context, se reiterează faptul că instanţa competentă să învestească titlul cu formulă executorie nu devenea instanţa de executare prin efectuarea acestei operaţiuni, conform art. 641 raportat la art. 651 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, verificând competenţa în temeiul art. 651 alin. (1) C. proc. civ. - forma în vigoare la data de 20 octombrie 2015, instanţa a reţinut că din înscrisurile aflate la dosar rezultă că, la data începerii executării silite, domiciliul contestatorului debitor era situat în municipiul Oradea, judeţul Bihor, conform verificărilor efectuate de către instanţă în baza de date DEPABD.

În aceste condiţii, din punct de vedere teritorial, prin raportare la obiectul cauzei şi domiciliul contestatorului debitor, instanţa a apreciat că instanţa de executare, în accepţiunea art. 651 alin. (1) C. proc. civ., este Judecătoria Oradea.

II. Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea, secţia civilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit actelor ce formează dosarul de executare nr. 784/2015 al Executorului Judecătoresc C., ataşat dosarului nr. x/2022 al Judecătoriei Oradea, secţia civilă, prin încheierea din 23 septembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, a admis cererea formulată de petenta D., prin mandatar E. S.R.L. privind învestirea cu formula executorie a titlului executoriu reprezentat de Contractul de credit nr. x din 01 februarie 2010.

Prin încheierea din 20 octombrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, executorul judecătoresc C. a admis cererea formulată de creditoarea D. împotriva debitorului A. şi, în consecinţă, a încuviinţat executarea silită în temeiul titlului executoriu reprezentat de Contractul de credit nr. x din 01 februarie 2010, învestit cu formula executorie, pentru recuperarea creanţei în cuantum de 41.552,17 RON reprezentând credit restant, dobânda restantă şi comisioanele (echivalentul a 9.356,49 eur la cursul de schimb de 4,4410 RON din data cesiunii) plus cheltuielile de executare, prin executarea silită, în toate formele prevăzute de lege, asupra bunurilor mobile, prin proprire asupra sumelor de bani, veniturilor, titlurilor de valoare sau alte bunuri mobile incorporale, şi asupra bunurilor imobile, aparţinând debitorului.

Prin încheierea nr. 3 din 25 mai 2022, acelaşi executor judecătoresc a stabilit suma de 5.526,50 RON (TVA inclus), ce reprezintă cheltuieli de executare silită calculate până la acest moment, în dosarul de executare nr. 784/2015, în sarcina de plată a debitorului A..

Prin art. 1 pct. 20 din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, legiuitorul a reintrodus procedura învestirii cu formulă executorie, corelativ cu schimbarea competenţei în ceea ce priveşte încuviinţarea executării silite în favoarea executorului judecătoresc.

În ceea ce priveşte aplicarea legii în timp, art. XI din Legea nr. 138/2014, prevede faptul că "hotărârile arbitrale sau ale altor organe cu atribuţii jurisdicţionale, cu excepţia hotărârilor judecătoreşti, precum şi alte înscrisuri pronunţate sau, după caz, întocmite înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, pot fi puse în executare silită numai dacă au fost învestite cu formula executorie prevăzută de C. proc. civ.."

Corelativ acestei reglementări exprese privind învestirea cu formulă executorie trebuie avute în vedere şi dispoziţiile de drept comun ale C. proc. civ.. Astfel, potrivit art. 622 alin. (2) C. proc. civ., "în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă prin lege specială nu se prevede altfel", iar potrivit art. 25 alin. (1) C. proc. civ., "procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi".

Aşadar, odată începută executarea silită prin sesizarea executorului judecătoresc se determină legea aplicabilă, iar eventualele intervenţii legislative ulterioare nu produc efecte asupra executărilor în curs, cărora li se aplică legea veche, adică Legea nr. 138/2014 în ceea ce priveşte cererile de încuviinţare a executării silite înregistrate de către executorii judecătoreşti după data intrării în vigoare a actului normativ anterior menţionat.

Referitor la competenţa în materia executării silite, sunt avute în vedere următoarele dispoziţii legale din C. proc. civ.:

"Art. 640 - (1) Titlurile executorii, altele decât hotărârile judecătoreşti, pot fi puse în executare numai dacă sunt învestite cu formulă executorie.

(2) Cererea de învestire cu formulă executorie se soluţionează de judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul creditorului se afla în străinătate, creditorul va putea depune cererea de învestire şi la judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul său ales. (...)."

Art. 666 - (1) Cererea de executare silită se soluţionează în maximum 3 zile de la înregistrarea ei.

(2) Executorul judecătoresc se pronunţă asupra încuviinţării executării silite, prin încheiere, fără citarea părţilor. Motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunţare.

(3) Încheierea va cuprinde, în afara menţiunilor prevăzute la art. 657 alin. (1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, atunci când aceasta este determinată sau determinabilă, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor debitorului, şi modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta.

(. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .)

(6) încheierea prin care s-a dispus încuviinţarea executării silite poate fi supusă controlului instanţei de executare pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile legii. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi contestată de către creditor, în termen de 15 zile de la comunicare, la instanţa de executare".

Art. 651 C. proc. civ. - "1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.

(2) Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenţei instanţei de executare.

(3) Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe. (…)"

Aşadar, din analiza coroborată a dispoziţiile legale mai sus menţionate rezultă că la momentul formulării cererii de executare silită, legiuitorul stabilise competenţa de a soluţiona cererea de încuviinţare a executării silite în favoarea executorului judecătoresc, iar nu instanţei de executare.

Drept urmare, executarea silită şi implicit contestaţia la executare sunt supuse dispoziţiilor C. proc. civ. în forma în vigoare la data formulării cererii de executare de către creditoarea-cesionară D. - 20 octombrie 2015.

Faţă de cele ce preced, dispoziţiile art. 640 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc care este instanţa competentă să soluţioneze cererea de învestire cu formulă executorie şi prevăd că aceasta se soluţionează de judecătoria în circumscripţia căreia se afla domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz.

În acelaşi timp instanţa de executare, conform dispoziţiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., este judecătoria în a cărei circumscripţia se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Se concluzionează, aşadar, că legiuitorul a stabilit în mod diferit instanţa competentă pentru învestirea cu formulă executorie, pe de o parte, şi instanţa de executare, pe de altă parte.

Consecinţa firească, în această situaţie, este aceea că instanţa care învesteşte titlul executoriu cu formulă executorie (de la sediul creditoarei) nu devine instanţă de executare (de la domiciliul debitorului) prin efectuarea acestei operaţiuni, chiar dacă ele pot coincide în aplicarea aceluiaşi criteriu de determinare, cele două instanţe fiind reglementate în mod distinct prin chiar prevederile art. 641 şi art. 651 C. proc. civ.

Astfel, verificând competenţa în temeiul art. 651 alin. (1) C. proc. civ. - forma în vigoare la data sesizării organului de executare, respectiv 20 octombrie 2015, Înalta Curte reţine că domiciliul debitorului A. era situat în municipiul Oradea, str. x, în perioada 14 octombrie 2008 - în prezent, astfel cum rezultă din datele furnizate de Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date - dosarul nr. x/2022 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, acelaşi domiciliul fiind indicat de creditoare în cererea de executare silită, în actele de executare întocmite de executorul judecătoresc C. în dosarul de executare nr. 784/2015, precum şi în contestaţia la executare formulată de debitor - dosarul nr. x/2022 al Judecătoriei Oradea.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Oradea, secţia civilă este instanţa competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare dedusă judecăţii, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2023.