Damages claim for prosecutor's delay fails; special judicial-error procedure applies, appeal unfounded.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei la data de 14 ianuarie 2021 sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei şi procuror C., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să oblige pârâţii la plata despăgubirilor materiale şi morale în cuantum de 300.000 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea nr. 1529 din 14 septembrie 2021, Tribunalul Suceava, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a acestei secţii, invocată din oficiu, şi a trimis, spre competentă soluţionare secţiei contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Suceava, cauza privind pe reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. şi pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei şi C..

Prin sentinţa nr. 18 din 20 ianuarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii, invocată din oficiu, şi a declinat cauza în favoarea secţiei I civile din cadrul Tribunalului Suceava.

Prin încheierea din 03 februarie 2022, Tribunalul Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis sesizarea; a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în minuta şi dispozitivul sentinţei nr. 18 din 20 ianuarie 2022, în sensul că după alin. (2) se va introduce un nou alineat cu următorul conţinut:

"Constată ivit conflictul negativ de competenţă. Suspendă judecata cauzei şi înaintează dosarul la Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea conflictului de competenţă"; îndreptarea se va face în ambele exemplare originale ale hotărârii.

Prin sentinţa nr. 6 din 15 martie 2022, ponunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis sesizarea privind conflictul de competenţă ivit între secţia contencios administrativ şi fiscal şi secţia I civilă ale Tribunalului Suceava ce priveşte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei, C. şi Statul Român, prin Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei; a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Suceava.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Suceava, în primă instanţă:

Prin sentinţa nr. 750 din 10 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Suceava, secţia I civilă, a respins, ca nefondată, acţiunea având ca obiect "pretenţii" formulată de către reclamanţii A. şi "B." S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti; a dispus restituirea către reclamant următoarele taxe judiciare de timbru, în cuantum de: 55lei, achitată cu chitanţa seria x/2021 nr. x, din data de 22.03.2021, 1600 RON, achitată cu chitanţa seria x/2021 nr. x, din data de 28.10.2021 şi 247 RON, achitată cu chitanţa seria x/2021 nr. x, din data de 29.10.2021.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Suceava, în apel:

Prin decizia nr. 266 din 04 noiembrie 2022, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii A. şi B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 750 din 10 mai 2022, pronunţate de Tribunalul Suceava, secţia a I civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 266 din 04 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B. S.R.L.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 09 ianuarie 2023, iar prin încheierea nr. 1 din 11 ianuarie 2023, această instanţă a dispus trimiterea dosarului nr. x/2021 spre competentă soluţionare secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sens în care recursul a fost înregistrat pe rolul ultimei secţii la data de 12 ianuarie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 18 ianuarie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenţii-reclamanţi au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 C. proc. civ. a constatat că recurenţii-reclamanţi au ataşat cererii de recurs dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON, în temeiul art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, conform chitanţei seria x/2022 nr. x din 05 decembrie 2022, eliberată de municipiul Vatra Dornei, judeţul Suceava, aflată la dosarul nr. x/2021 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, astfel cum au fost formulat, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, au arătat că s-au adresat Judecătoriei Vatra Dornei, în data de 14 ianuarie 2021, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 52 din Constituţia României, precum şi a celor ale art. 1, art. 8 şi art. 16 din Legea nr. 554/2004, repararea pagubei cauzată de neglijenţa funcţionarului Parchetului de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei, procuror C., în sensul în care cererea formulată în anul 2005 a rămas în nelucrare până când faptele declarate şi solicitate a fi îndreptate de către recurent, conform legii, s-au prescris.

Au criticat modul de soluţionare a cererii prin care au arătat că beneficiază de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 29 alin. (1) lit. i), art. 16 lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, aspect soluţionat în mod diferit de 4 sau 5 completuri de judecată, făcând trimitere la încheierea din 04 noiembrie 2021 a Tribunalului Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2021 şi la sentinţa civilă nr. 750 din 10 mai 2022 a Tribunalului Suceava, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2021, în raport de care au solicitat restituirea tuturor sumelor achitate de la introducerea cererii şi până la finalizarea căilor de atac.

În ce priveşte fondul cauzei, au invocat faptul că instanţa de apel a judecat cauza în baza unui alt temei decât cele indicate prin cererea introductivă, menţionând, cu titlu de exemplu, art. 52 I din Constituţie, art. 1, art. 8, art. 16 din Legea 554/2004, art. 22 (4), art. 22 (5), art. 22 (6) C. proc. civ., art. 1384 şi art. 1350 C. civ. art. 5 (1), (2) şi (3) C. proc. civ., iar folosirea unei fraze trunchiate dintr-un întreg context reprezintă o eroare nescuzabilă, arătând că îşi menţine argumentele din apel, cât şi cele arătate pe tot parcursul prezentului litigiu, cu precizarea că nu solicită constatarea unei erori judiciare, cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel în considerentele hotărârii atacate (pag. 9).

Au precizat că instanţa de apel nu a aplicat art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, deşi l-a enunţat în considerentele deciziei atacate, în condiţiile în care a solicitat a se constata refuzul nejustificat de a se soluţiona o cerere în termenul legal, iar lăsarea în nelucrare a acesteia până la prescrierea faptelor constituie o încălcare a art. 6 din C.E.D.O., precum şi a art. 52 din Constituţia României, context în care a făcut trimitere şi la art. 5 (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 13 februarie 2023, în termen legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, în referire la istoricul litigiului, a arătat că prin cererea de chemare în judecată, deşi au indicat ca temei de drept dispoziţiile art. 52 din Constituţia României şi Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în cuprinsul acţiunii recurenţii au arătat că au suferit un prejudiciu în sumă de 300.000 RON datorat unei erori judiciare, precizând că înţeleg să invoce dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României.

Aşadar, obiectul acţiunii rezultă, pe de o parte, din temeiurile de drept pe care recurenţii-reclamanţi au înţeles să îşi fundamenteze cererea introductivă de instanţă, astfel cum acestea au fost precizate în primul ciclu procesual şi însuşite de către recurenţi, iar, pe de altă parte din regulatorul de competenţă pronunţat prin sentinţa nr. 6 din 15 martie 2022 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În raport de susţinerea recurenţilor, potrivit cărora au solicitat despăgubiri pentru nelucrarea unei cereri în termen, fapt ce atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, intimatul-pârât a arătat că obiectul unei acţiuni în contencios administrativ îl constituie existenţa unui act administrativ tipic sau asimilat, făcând trimitere la conţinutul art. 2 alin. (1) lit. c) şi f), precum şi a celui al art. 5 alin. (2) din acest act normativ.

Contrar criticilor aduse hotărârii atacate, a considerat că instanţa în mod corect a constatat că temeiul de drept al acţiunii îl reprezintă art. 96 din Legea nr. 303/2004 ţinând cont chiar de precizările reclamantului (dosarul Judecătoriei Vatra Dornei, dosarul Tribunalului Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, precizările scrise depuse pentru termenul din data de 10.05.2022) şi având în vedere regulatorul de competenţă pronunţat în cauză, însă nu este aplicabil ligiului pendinte.

La data de 23 februarie 2023, în termen legal, recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea argumentelor intimatului-pârât şi admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată.

Au precizat că cererea introductivă din 14 ianuarie 2021 a avut drept temei art. 52 din Constituţia României, precum şi art. 1, art. 8 şi art. 16 din Legea nr. 554/2004, fiind motivată pe refuzul nejustificat de a nu i se soluţiona cererea formulată în termen legal de către o autoritate publică, prin aceasta încălcându-i-se dreptul constituit prin lege, respectiva cerere urmând să fi asimilată uneia dintre cele prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, potrivit art. 5 alin. (3) şi art. 22 C. proc. civ., şi să nu se judece pe un alt temei decât cel indicat.

Au menţionat că cererea depusă la parchet este tot o cerere ce vizează încălcarea unui drept şi a unui interes legitim şi nu are legătură cu eroare judiciară, potrivit art. 96 din legea nr. 303/2004, întrucât nu există o condamnare penală.

La data de 06 iunie 2023, prin poştă electronică, recurenţii-reclamanţi au depus concluzii scrise, prin care au reiterat solicitarea privind admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, cu precizarea că în cererea introductivă din 14 ianuarie 2021 nu a făcut referire la eroarea judiciară ce se referă la o condamnare într-un dosar penal, aspect în raport de care a făcut trimitere la dosarul nr. x/2018, ci la nesoluţionarea cererii formulate în termen legal.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 14 ianuarie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 16 februarie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru nr. 2 a stabilit termen de judecată la data de 06 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 750 din 10 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia civilă, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a dispus restituirea taxelor judiciare de timbru achitate în cauză, conform prevederilor art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G nr. 80/2013, reţinându-se în această privinţă că cererea dedusă judecăţii este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, întrucât vizează dosarul nr. x/2018 şi nu dosarul iniţial în care reclamantul A. a fost condamnat, conform precizărilor părţii la termenul de judecată din 10 mai 2022, iar instanţa de apel a stabilit o nouă taxă judiciară de timbre, cu ignorarea celor statuate anterior şi a dispoziţiilor art. 16 şi art. 29 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Drept urmare, recurenţii-reclamanţi au solicitat restituirea tuturor sumelor achitate de la data introducerii cererii şi până la finalizarea căilor de atac.

Înalta Curte reţine, pe de o parte, că aceste susţineri nu reprezintă un motiv de nelegalitate ce poate fi dedus judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât nemulţumirea recurenţilor cu privire la stabilirea taxei judiciare de timbru pentru soluţionarea apelului nu vizează raţionamentul adoptat de Curtea de Apel Suceava prin decizia atacată.

Or, pentru a fi susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., critica recurenţilor ar fi trebuit să cuprindă argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este nelegal raţionamentul Curţii de Apel Suceava, în soluţionarea cererii de apel, obiect al recursului constituindu-l decizia nr. 266 din 04 noiembrie 2022, prin care a fost respins apelul reclamanţilor, ca nefondat.

Pe de altă parte, instanţa de recurs are în vedere cele statuate prin decizia nr. 7/2014, pronunţată de instanţa supremă prin mecanismul recursului în interesul legii, de unificare a practicii judiciare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 137 din 24/02/2015, în sensul că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului".

Deşi decizia nr. 7/2014, dată în interesul legii, face referire la prevederile art. 18 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aceasta continuă să-şi producă efectele, întrucât O.U.G. nr. 80/2013 reia vechea reglementare în art. 39 privind cererea de reexaminare, fiind pe deplin incidente dispoziţiile art. 518 C. proc. civ.

Astfel, ambele texte de lege prevăd că împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa judiciară de timbru sau de la data comunicării sumei datorate, această cerere de reexaminare urmând să se soluţioneze în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege, respectiv de un complet din cadrul aceleiaşi instanţe, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere definitivă.

Ca atare, problema caracterului timbrabil al cererii de chemare în judecată nu este exclusă din sfera obiectului reexaminării, ea putând fi analizată doar în cadrul acestui demers, iar aspectele dezlegate prin încheierea respectivă intră în puterea lucrului judecat, neputând fi repuse în discuţie de aceeaşi parte în căile de atac exercitate împotriva hotărârii pronunţate cu privire la fondul litigiului.

Instanţa supremă a apreciat că limitarea posibilităţii părţii în sarcina căreia s-a stabilit taxa judiciară de timbru de a contesta caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv prin intermediul cererii de reexaminare nu încalcă dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Această cale de atac permite părţii în sarcina căreia s-a impus obligaţia de timbrare să supună contestaţia sa unei instanţe imparţiale şi independente, care nu trebuie să funcţioneze neapărat la nivelul unei jurisdicţii superioare celei care a stabilit taxa de timbru contestată, având în vedere că art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la un dublu grad de jurisdicţie.

În această privinţă, se reţine că, prin rezoluţia din 29 iunie 2022, instanţa de apel a stabilit în sarcina apelanţilor-reclamanţi obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.302,5 RON, şi, în acelaşi timp, să li se aducă la cunoştinţa acestora că au dreptul de a beneficia de facilităţi la plata taxei judiciare de timbru, această cerere urmând a fi formulată în termen de 5 zile de la primirea comunicării, în condiţiile O.U.G. nr. 51/2008, respectiv art. 42 alin. (2)-(4) din O.U.G. nr. 80/2013, precum şi de a formula cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate.

Prin încheierea nr. 27 din 23 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis cererea de ajutor public judiciar sub forma eşalonării taxei judiciare de timbru formulată de petenţii A. şi B. S.R.L., reclamanţi-apelanţi în dosarul nr. x/2021, având ca obiect apelul formulat de reclamantul A. şi B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 750 din 10 mai 2022, pronunţate de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă (dosar nr. x/2021), intimat fiind pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a acordat beneficiul ajutorului judiciar în sumă de 3302,5 RON, sub forma eşalonării plăţii taxei judiciare de timbru în 12 rate lunare în cuantum de 275,21 RON/lună ce se va achita până la sfârşitul fiecărei luni începând cu luna octombrie 2022, încheierea constituind titlu executoriu cu privire la sumele datorate de petent, urmând a fi comunicată Primăriei Vatra Dornei - Serviciul/Direcţia Taxe şi Impozite în vederea executării sumelor lunare, în caz de neplată.

Prin încheierea nr. 26 din 15 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins, ca tardivă, cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilită de instanţă în dosarul nr. x/2021, formulată de petenţii A. şi S.C. B. S.R.L.

Prin încheierea nr. 30 din 21 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021.1, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins cererea privind îndreptarea erorii materiale din încheierea nr. 26 din 15 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, formulată de de petenţii A. şi S.C. B. S.R.L.

Prin încheierea nr. 31 din 21 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021.2, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins cererea de lămurire a dispozitivului încheierii nr. 26 din 15 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, formulată de petenţii A. şi S.C. B. S.R.L.

Ca atare, dezlegările instanţei cu privire la obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru au intrat în puterea lucrului judecat, împrejurare faţă de care ele nu mai pot forma obiectul examenului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului, deoarece, dacă s-ar admite contrariul, ar însemna să recunoască şi să se încalce dispoziţiile art. 39 alin. (2) ori ale art. 42 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, ceea ce este inadmisibil.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte mai reţine că legiuitorul în reglementarea mijloacelor procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti a prevăzut că exercitarea acestora şi efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalităţii căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor şi într-o anumită ordine.

Nelegalitatea deciziei atacate a fost reclamată şi prin prisma încălcării principiul disponibilităţii părţilor, în sensul în care instanţa de apel nu a statuat asupra a ceea ce reclamanţii au dedus judecăţii, ci şi-a întemeiat soluţia pe alte temeiuri de drept decât cele indicate în cuprinsul cererii introductive depuse la data de 14 ianuarie 2021 [cu titlu exemplificativ, enumerând art. 52 alin. (1) din Constituţie, art. 1, art. 8, art. 16 din Legea nr. 554/2004, art. 22 alin. (4), (5) şi (6) C. proc. civ..], care nu au făcut obiectul dezbaterilor, nefiind vorba în speţă de solicitarea constatării unei erori judiciare, ci de aceea a acordării despăgubirilor pentru nesoluţionarea unei cereri în termen, critică susceptibilă de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Potrivit principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Însă, acest drept nu poate fi valorificat decât în limitele stabilite de legiuitor, exercitarea lui de către titular neputând avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe.

Potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Altfel spus, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii - numai asupra a ceea ce s-a cerut.

Dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.

De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii.

Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cu care:

"instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanţa de apel, iar dacă în urma raţionamentului judiciar pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de reclamanţii-recurenţi, nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederii procesual civile mai sus enunţată câtă vreme analiza instanţei s-a circumscris motivelor şi apărărilor aşa cum au fost ele precizate şi însuşite de către recurenţii-reclamanţi, în primul ciclu procesual.

Astfel, procedând la judecata apelului conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ., adică în limitele stabilite în mod implicit prin motivele de apel, în raport cu modul în care părţile litigante, în exercitarea disponibilităţii procesuale, au înţeles să configureze judecata în apel şi faţă de efectele pe care motivele de apel formulate de acestea le au asupra modului de soluţionare a cauzei în ansamblul său, se observă că obiectul acţiunii vizează antrenarea răspunderii Statului Român pentru repararea prejudiciului rezultat din săvârşirea unei erori judiciare, după cum rezultă, pe de o parte, din temeiurile de drept pe care reclamanţii au înţeles să-şi fundamenteze cererea de chemare în judecată - art. 94 şi art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum acestea au fost precizate prin cererea înregistrată la data de 18 ianuarie 2022, în faţa Tribunalului Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, inclusiv prin răspunsul la întâmpinări depus în faţa Judecătoriei Vatra Dornei, lămuriri reiterate şi în faţa Tribunalului Suceava, secţia I civilă, la termenul de judecată din 10 mai 2022, când instanţa a rămas în pronunţare asupra cauzei, iar pe de altă parte, din regulatorul de competenţă pronunţat prin sentinţa nr. 6 din 15 martie 2022 de către Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, dezlegări ce se impun cu caracter definitiv în prezenta cauză.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, în baza cărora recurenţii şi-au justificat promovarea demersului judiciar, se reţine că, în sensul art. 2 alin. (1) lit. f) din legea menţionată, prin contencios administrativ se înţelege "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

Noţiunea de "act administrativ" este definită în art. 2 alin. (1) lit. c) şi c)1) din Legea nr. 554/2004, text care face referire la "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative".

Prin urmare, obiectul acţiunii în contencios administrativ îl constituie un act administrativ tipic sau asimilat.

Potrivit art. 5 alin. (2) din aceeaşi lege:

"nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrative actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură".

Relativ la procedura reparării prejudiciului datorat unei erori judiciare, aceasta este una specială, prevăzută de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele ale art. 538-539 din C. proc. pen.

Astfel, raportat la răspunderea statului în caz de eroare judiciară, în doctrină şi în legislaţie, se identifică următoarele cazuri de răspundere a statului în caz de erori judiciare:

- răspunderea statului pentru erorile judiciare cauzate în cazul condamnării ori al privării de libertate, ori al restrângerii de libertate în mod ilegal care este reglementată de prevederile art. 538-539 din C. proc. pen., fiind o ipoteză specială de răspundere;

- răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, reglementată de art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, care este de asemenea o răspundere civilă special;

- răspunderea generală a statului pentru erorile judiciare, în alte cazuri decât cele reglementate de legea specială, rezultată din prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, deoarece chiar dacă Legea nr. 303/2004 face referire la răspunderea statului pentru erori judiciare şi sancţionează producerea de erori judiciare provocate exclusiv prin faptele magistraţilor, ea nu acoperă toată aria de fapte care ar putea provoca erori judiciare, cum ar fi, de exemplu, faptele altor participanţi la procesul penal sau chiar al altor autorităţi cu care colaborează instanţele; în cazul în care eroare judiciară se datorează faptelor unor asemenea persoane sau autorităţi, răspunderea statului va deriva direct din textul constituţional.

Aşadar, ori de câte ori printr-o lege/normă se prevede o procedură specială, distinctă de cea prevăzută de Legea nr. 554/2004, aceasta se va aplica în totalitate, excluzându-se orice altă posibilitate a persoanei, care are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate din erori judiciare săvârşite în procesele penale, de a solicita, în orice mod şi sub orice alt temei legal, acoperirea unui prejudiciu de această natură.

Or, acţiunea dedusă judecăţii nu este specifică şi proprie contenciosului administrativ, deoarece nu pune în discuţie chestiunea unui act administrativ tipic sau asimilat emis în scopul declarat de legiuitor, acela al organizării executării sau executării în concret a legii, neavând nici ca efect naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice, ci urmăreşte cenzurarea unor acte cu caracter juridicţional emanând de la procuror, în considerarea prerogativelor subiectelor de drept instituite de lege, susceptibile de a fi supuse controlului judecătoresc exclusiv prin intermediul căilor de atac expres şi limitativ reglementate de C. proc. pen.

În plus, Înalta Curte aminteşte art. 96 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004 republicată, potrivit căruia, deşi statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, totuşi cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen., iar dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Raportat la situaţia de fapt definitiv reţinută de instanţa de apel, în virtutea prerogativei exclusive a acesteia, potrivit probatoriului administrat şi argumentelor expuse de reclamanţi în motivele de apel, ţinând cont că instanţei de recurs îi revine doar rolul de a verifica dacă dispoziţiile legale de drept material au fost corect identificate şi aplicate în cauză, se observă că prin rezoluţia nr. 665/A/11.03.2021 a Direcţiei de inspecţie pentru procurori, în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, s-a dispus clasarea sesizării formulate de petentul A., cu privire la modalitatea de instrumentare a dosarelor cu nr. x/2015 şi nr. y/2018 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei.

În cuprinsul acestei rezoluţii, după ce s-a expus în mod amplu parcursul celor două dosare penale, se menţionează că "nu s-au identificat elemente care să releve comiterea de către procurorul reclamat a vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004".

Mai mult, în cauză, nu poate fi vorba de incidenţa dispoziţiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, în condiţiile în care recurenţii nu s-au prevalat în justificarea demersului judiciar de existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care să se fi stabilit răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului penal de natură să determine o eroare judiciară, şi nici de incidenţa prevederilor art. 991 din Legea nr. 303/2004 în considerarea situaţiei de fapt judicios reţinute de către instanţa de apel, necontestată de către recurenţi.

Toate aceste argumente conduc la concluzia că pentru repararea prejudiciilor afirmate în legătură cu pretinse erori judiciare, cel interesat trebuie să urmeze mecanismul instituit de art. 96 şi urm. din Legea nr. 303/2004 şi nu a procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 554/2004, cum pretind în mod eronat recurenţii.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că recurenţii au invocat o pretinsă motivare "trunchiată" a deciziei atacate sub aspectul neanalizării tuturor susţinerilor expuse în cadrul motivelor de apel, inclusiv a temeiurilor de drept, astfel cum acestea au fost invocate în cuprinsul cererii introductive depuse la data de 14 ianuarie 2022, consecinţa fiind reţinerea eronată a solicitării constatării unei erori judiciare şi nu cea a refuzului nejustificat de a soluţiona o cerere în termen legal, lăsarea în nelucrare până la prescrierea faptelor, argumente ce sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 52 din Constituţie, astfel că maniera în care s-a produs motivarea hotărârii reclamă şi o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii judecătoreşti este supusă atât exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cu care în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile/criticile părţilor, cât şi principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aspecte ce ţin de însăşi esenţa hotărârii, înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar.

Înţeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta hotărârea pronunţată, motivarea nu poate, însă, avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere/critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit căruia motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci una de conţinut, de substanţă.

Or, verificând hotărârea atacată cu recurs, prin prisma respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a luat în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel de către reclamanţi, motivarea deciziei pronunţate în apel cuprinzând fraze prin care se arată într-o manieră lămuritoare considerentele pentru care a fost menţinută sentinţa primei instanţe, cu referiri exprese la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, la probele administrate şi la dispoziţiile de drept material aplicabile, după cum s-a relevat în cele ce preced a căror reluare ar fi de prisos.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază hotărârea, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Deşi este recunoscut legal, constituţional şi convenţional un drept de acces la justiţie, totuşi acesta nu este unul absolut, ci se pretează la limitări pentru că el comandă, chiar prin natura sa, o reglementare din partea Statului, care are alegerea mijloacelor de a se a junge la atingerea acestui scop (a se vedea cauza Weissman şi alţii c. României, hotărârea din 24 mai 2006, par. 34), putând varia în timp şi spaţiu în funcţie de nevoile şi resursele comunităţii şi ale indivizilor (a se vedea cauza Bellet c. Franţei, hotărârea din 20 noiembrie 1995, par. 31, cauza Garcia Manibardo c. Spaniei, hotărârea din 15 februarie 2000, par. 36). Efectivitatea dreptului de acces la un tribunal presupune ca individul să se bucure de o posibilitate clară şi concretă de a contesta orice act constituind o ingerinţă în drepturile sale (cauza F.F. c. Franţei, hotărârea din 30 octombrie 1998, par. 46).

Or, în măsura în care apreciau că există o ingerinţă în drepturile sale, părţile reclamante aveau la dispoziţie alte mecanisme pentru remediere, astfel cum s-a arătat mai sus, iar nu acţiunea în contencios administrativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 266 din 04 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 266 din 04 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2023.