Statutory limitation for recovering fraudulent EU agricultural subsidies and piercing the corporate veil for administrator tort liability

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, în data de 06 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură-Centrul Judeţean Sibiu a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., S.C. E..L., obligarea pârâţilor la plata sumei de 449,779,13 RON, la care se adaugă majorări de întârziere, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin încasarea, în mod necuvenit, a sprijinului pe suprafaţa aferentă campaniilor agricole aferente anilor 2007-2012; menţinerea sechestrului asigurător asupra imobilului cu nr. cadastral/nr. topografic x, înscris în CF x, până la concurenţa sumei totale de 449.779,13 RON, prin notare ipotecară asupra unor imobile, dispus prin ordonanţa procurorului din 25 ianuarie 2015, menţinut prin sentinţa penală nr. 118 din 19 octombrie 2016, conform dispoziţiilor art. 39 alin. (5) C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 21 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă în dosarul nr. x/2016, s-a constatat că nu se impune constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. E. faţă de împrejurarea că această societate a fost radiată la data de 13 martie 2018, reclamanta judecându-se în contradictoriu cu succesorii inculpatului B., fost administrator al S.C. E..L..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 322 din 17 aprilie 2019, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a admis cererea formulată de reclamanta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul judeţean Sibiu şi a dispus obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 449.779,13 RON, reprezentând creanţă bugetară, la care se adaugă suma de 24.440,60 RON, reprezentând dobândă calculată până la data de 06 decembrie 2016 şi datorată în continuare, până la data achitării integrale a debitului.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1669 din 10 decembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâţii A., B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 322/2019 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a schimbat, în parte, sentinţa şi, rejudecând, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru debitele aferente campaniilor din anii 2007-2008 şi, în consecinţă, a respins cererea de obligare a pârâţilor la plata sumei de 184151,26 RON, ca prescrisă; a obligat pârâţii la plata, în solidar, a sumei de 265.627,87 RON, reprezentând creanţă bugetară rezultată din nereguli, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 22 august 2013 şi până la data achitării integrale a debitului; a menţinut, în rest, sentinţa atacată şi a respins cererea de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei curţii de apel au formulat recurs reclamanta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (A.P.I.A.) - Centrul Judeţean Sibiu şi pârâţii A., B., C. şi D., înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 08 martie 2021 şi repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (A.P.I.A.) - Centrul Judeţean Sibiu, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceasta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi respingerea apelului în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în sensul respingerii excepţiei şi pentru debitele aferente perioadei 2007-2008, cu consecinţa obligării intimaţilor la plata întregului prejudiciu, în cuantum de 449.779,13 RON, şi menţinerea sentinţei civile pronunţată de prima instanţă, ca temeinică şi legală.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 112 din O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente, utilizate necorespunzător, şi ale art. 11 alin. (5) din H.G. nr. 1306/2007 (norme metodologice de aplicare a O.G. nr. 79/2003), din perspectiva în care, în analizarea termenului de prescripţie, se impunea să ţină cont de data la care a fost efectuată plata către beneficiar, respectiv din bugetul cărui an financiar a fost efectuată plata pentru campaniile din anii 2007 şi 2008.

Astfel, pentru campania 2008, plata s-a efectuat prin decizia nr. x din 02 aprilie 2009, deci din exerciţiul financiar 2009, cont anual ce a fost închis prin decizia de închidere a conturilor aferentă anului financiar 2009 nr. 105 din 15 februarie 2011 pentru Fondul European de Garantare Agricolă şi decizia nr. 254 din 20 aprilie 2011 pentru Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală.

Prin urmare, prescripţia dreptului de a constata creanţa bugetară a început sa curgă în data 15 februarie 2011, respectiv la 20 aprilie 2011 şi s-a împlinit în data de 15 februarie 2016, respectiv la 20 aprilie 2016.

Pentru campania aferentă anului 2007, plata s-a efectuat prin decizia nr. x din 13 mai 2008, deci din exerciţiul financiar 2008, cont anual ce a fost închis prin decizia de închidere a conturilor aferentă anului financiar 2008 nr. 56 din 02 februarie 2010 pentru Fondul European de Garantare Agricolă şi decizia nr. 373 din 29 aprilie 2009 pentru Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală.

Ca atare, prescripţia dreptului de a constata creanţa bugetară a început să curgă la data 02 februarie 2010, respectiv la 29 aprilie 2009, şi s-a împlinit la data de 02 februarie 2015, respectiv la 29 aprilie 2014.

De asemenea, termenul de prescripţie a fost întrerupt ca urmare a demersurilor efectuate de reclamantă la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin transmiterea adreselor nr. x din 04 septembrie 2013 (P-V din campaniile 2009, 2010, 2011, 2012) şi nr. 1031 din 18 februarie 2014 (P-V din campaniile 2007 şi 2008) prin care a fost solicitată punerea în executare silită a dosarelor de debit ale S.C. E..L.; totodată, efectul întreruptiv al curgerii termenului de prescripţie s-a produs ca urmare a emiterii Ordonanţei din 25 ianuarie 2015 prin care s-a dispus sechestrul asigurător asupra bunurilor inculpatului B., dar şi a adresei nr. x din 15 mai 2014 prin care recurenta s-a constituit parte civilă în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Sibiu, în care inculpatul a fost trimis în judecată. Procesul penal a încetat doar pe latura penală, latura civilă fiind lăsată nesoluţionat,iar reclamanta a introdus prezenta acţiune în termenul prevăzut de art. 27 alin. (2) C. proc. civ., astfel că termenul de prescripţie a fost întrerupt în baza dispoziţiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, contrar reţinerilor curţii de apel, recurenta a opinat că prescripţia a fost întreruptă pentru debitele aferente campaniilor din 2007 şi 2008, după cum reiese din aplicarea prevederilor art. 16 lit. c) şi lit. b) din Decretul lege nr. 167/1958.

Prin cererea de recurs, recurenţii-pârâţi A., B., C. şi D., întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceştia au solicitat admiterea recursului, şi, în principal, casarea, în tot, a deciziei curţii de apel şi admiterea apelului declarat, în sensul respingerii, în totalitate, a acţiunii reclamantei, iar în subsidiar, casarea, în parte, a deciziei curţii de apel cu consecinţa admiterii în parte a apelului şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi cu privire la debitele aferente perioadei anilor 2009-01.10.2011 (data intrării în vigoare a C. civ.) şi respingerea cererii pentru debitele aferente restului perioadei (01.10.2011- decembrie 2012).

În argumentarea motivului de casare invocat, pârâţii au învederat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 11.2 din O.G. nr. 79/2003 şi a dispoziţiilor art. 3, art. 7 şi art. 8 din Decretul 167/1957, în sensul în care, în mod greşit a reţinut că termenul de prescripţie pentru recuperarea sumelor pretinse de reclamantă este de 5 ani, şi nu acela de 3 ani, prevăzut de dispoziţiile art. 8 din Decretul 167/1958, calificând în mod greşit obiectul şi temeiul juridic al cererii introductive, de care aceasta era ţinută în condiţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi în condiţiile în care prin încheierea din 11 mai 2017, prima instanţă a tranşat natura litigiului prin raportare la obiectul şi temeiul de drept al acţiunii şi a stabilit că acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune civilă ce vizează atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, de competenţa secţia civile a tribunalului.

Or, pârâţii nu au calitatea de titulari ai vreunei obligaţii fiscale, nu sunt beneficiari ai fondurilor comunitare pentru a le fi aplicabile prevederile legale reţinute de instanţa de apel şi nu sunt într-o procedură de stabilire a vreunei obligaţii de plată, pentru a fi incidente prevederile art. 112 din O.G. nr. 79/2003, subiecţi ai raportului juridic fiscal fiind reclamanta, pe de o parte, şi S.C. E., pe de altă parte, aceasta din urmă fiind cea care a beneficiat de sumele acordate cu titlu de subvenţie, iar stabilirea obligaţiei de plată a acestei societăţi s-a realizat prin procesele-verbale de constatare a neregulilor şi actele de executare trimise la ANAF în vederea recuperării creanţelor.

Prin urmare, faţă de modul în care reclamanta a înţeles să formuleze acţiunea, în sensul atragerii răspunderii civile delictuale a pârâţilor A., B., B., C. şi D., se impunea ca instanţa să verifice incidenţa prevederilor art. 8 din Decretul lege nr. 167/1958 pentru recuperarea unor drepturi patrimoniale de la persoane fizice care prevede, în mod imperativ, un termen de prescripţie de 3 ani.

De asemenea, din perspectiva prevederilor art. 8 din Decretul lege nr. 167/1958 şi a obligaţiilor ce îi incumbau reclamantei potrivit, dispoziţiilor Legii nr. 1/2004, aceasta trebuia să cunoască paguba de la data primirii cererilor de plată sau cel mai târziu la data autorizării plăţilor în favoarea S.C. E..L., când avea obligaţia de a verifica şi documentele anexate cererii.

Or, din cuprinsul rechizitorului întocmit în cauza penală, rezultă că neregulile au fost constatate ca urmare a unei verificări efectuate de către Corpul de control al ministrului din cadrul Ministerului Agriculturii şi dezvoltării rurale, ocazie cu care reclamanta a solicitat beneficiarei S.C. E..L. să depună actele doveditoare ale dreptului de folosinţă asupra terenurilor pentru care a formulat cererile de acordare a sprijinului financiar, context în care culpa aparţine reclamantei care la momentul primirii cererilor nu a verificat întrunirea condiţiilor pentru acordarea sprijinului financiar.

Pe de altă parte, pârâţilor nu le sunt opozabile actele de executare transmise de reclamantă Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în vederea executării creanţei bugetare faţă de S.C. E..L în raport de care solicită să se reţină întreruperea termenului de prescripţie, iar instanţa civilă nu are competenţa funcţională pentru constatarea întreruperii termenului de prescripţie pentru recuperarea unor creanţe bugetare, cum este cazul în speţă, această competenţă revenindu-i instanţei de contencios administrativ şi fiscal.

Pârâţii sunt chemaţi să răspundă în calitate de succesori în drepturi ai autorului lor, B., decedat la 19 aprilie 2016, pentru un prejudiciu pretins a fi fost produs printr-o faptă ilicită a acestuia, în calitate de administrator la S.C. E..L., ceea ce atrage incidenţa prevederilor Decretului 167/1958.

Un alt argument, subsumat aceluiaşi motiv de casare, este că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 138 din Legea nr. 64/2006 şi art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

În dezvoltarea acestui argument, pârâţii au susţinut că, faţă de împrejurarea că reclamanta pretinde restituirea unor sume de bani achitate S.C. E..L., reprezentând subvenţii aferente campaniilor 2007-2012, se impunea ca instanţa de apel să analizeze în ce măsură poate fi antrenată răspunderea administratorului B., din perspectiva prevederilor art. 138 din Legea 64/2006 sau ale art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, în contextul în care este inadmisibilă urmărirea pârâţilor, în calitate de persoane fizice, pentru obligaţii provenite din creanţe bugetare ale unei societăţi comerciale la care autorul reclamanţilor a avut calitatea de administrator şi a cărui răspundere nu a fost atrasă, în conformitate cu prevederile art. 138 din Legea 64/2006 şi nici în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

În cauză, nu există o hotărâre prin care să fi fost atrasă răspunderea administratorului din perspectiva Legii nr. 31/1990, a Legii nr. 85/2006 sau a prevederilor Codului de procedură fiscală, ci, dimpotrivă, prin sentinţa nr. 41/2018, pronunţată în dosarul de insolvenţă nr. x/2014 al Tribunalului Sibiu, în care reclamanta a avut calitatea de creditor al societăţii debitoare S.C. E..L., s-a reţinut că nu au fost premise pentru antrenarea răspunderii administratorului social, întrucât nu au fost săvârşite nici una din faptele prevăzute de art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Astfel, recurenţii au susţinut că, în calitate de succesori ai defunctului B., sunt ţinuţi de pasivul succesoral al autorului lor, iar nu de pasivul societăţii comerciale al cărei administrator a fost autorul acestora, faţă de care nu a fost atrasă răspunderea în temeiul art. 138 din Legea 64/2006 sau a art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

O altă critică în susţinerea nelegalităţii deciziei curţii de apel a privit aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 998-999 din vechiul C. civ., a art. 1357 şi art. 193 alin. (2) din noul C. civ., recurenţii-pârâţi învederând că nu au fost analizate condiţiile antrenării răspunderii. civile delictuale a autorului acestora pentru faptele săvârşite în calitate de persoană fizică.

Astfel, cu privire la fapta ilicită şi la vinovăţie, ambele instanţe au reţinut că în perioada anilor 2007-2012, autorul reclamanţilor, în calitate de administrator la S.C. E..L., s-a folosit în mod exclusiv de contractul de concesiune nr. x/2005 pentru a obţine, pe nedrept, sprijinul financiar acordat de APIA, contract ce nu putea să îşi mai producă efecte juridice ca urmare a pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei nr. 4996.

Or, în cererile de acordare a sprijinului financiar, administratorul societăţii nu a menţionat contractul nr. x/2005, iar în cuprinsul rechizitorului pe care se sprijină soluţia instanţei de fond, cererea de sprijin financiar, înregistrată la APIA în anul 2010, a avut drept document justificativ contractul de arendă încheiat de S.C. E..L cu F. pentru suprafaţa de 75 ha teren arabil, încheiat la data de 21 aprilie 2010 şi înregistrat la registrul agricol, în cursul anului 2011, încheindu-se un contract de comodat între S.C. E..L. şi F. şi soţia, pentru o suprafaţă de 75 ha, cu valabilitate până în anul 2013, care a anulat vechiul contract de arendă.

Prin urmare, susţinerile reclamantei cu privire la faptul că terenurile pentru care a fost solicitată acordarea subvenţiilor pentru perioada 2007-2012 s-a sprijinit exclusiv pe existenţa contractului nr. x/2005, cu ignorarea celorlalte înscrisuri aflate la dosar, nu probează săvârşirea unei fapte ilicite şi nici existenţa vinovăţiei. De altfel, nici condiţia existenţei unei legături de cauzalitate nu a fost analizată, nefiind nicio legătură între fapta administratorului unei societăţi comerciale şi prejudiciul pe care sunt chemaţi să îl suporte moştenitorii acestuia.

O ultimă critică invocată de recurenţii-pârâţi a vizat aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 193 alin. (2) C. civ., care, în opinia recurenţilor-pârâţi, nu este incident în cauză.

Concluzionând, recurenţii-pârâţi au arătat că dispoziţiile art. 193 alin. (2) C. civ. reglementează condiţiile în care o persoana juridică răspunde cu bunurile sale proprii, fără legătură cu pricina dedusă judecăţii în care se solicită atragerea răspunderii succesorilor legali ai unei persoane care a avut calitatea de administrator într-o societate comercială.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 15 aprilie 2021, recurenţii-pârâţi A., B., C. şi D. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cuprinsul întâmpinării, recurenţii-pârâţi au făcut referire la natura civilă a cererii de chemare în judecată, sens în care este incident termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul lege nr. 167/1958, pârâţii fiind chemaţi să răspundă în calitate de succesori ai autorului B., pentru un pretins prejudiciu produs în calitate de administrator al S.C. E..L..

În conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 1/2004, reclamanta avea obligaţia să verifice cererile de plată primite de la beneficiari. Totodată, sumele primite de S.C. E..L. provin din două surse de finanţare, respectiv de la bugetul naţional şi de la bugetul Uniunii Europene.

Prin urmare, din perspectiva art. 8 din Decretul lege nr. 167/1958 şi a obligaţiilor pe care reclamanta le avea în conformitate cu Legea nr. 1/2004, aceasta trebuia să cunoască paguba de la data primirii cererilor de plată sau cel mai târziu la data autorizării plăţilor în favoarea S.C. E..L., deoarece la acele momente avea obligaţia să verifice şi toate documentele anexate cererii de plată.

Or, reclamanta nu poate să îşi invoce propria culpă, aceea a acordării sprijinului în perioadele menţionate fără a verifica documentele justificative în baza cărora ar fi trebuit să emită deciziile de acordare a sprijinului în favoarea societăţii comerciale. Astfel, naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat şi trebuia exercitat în termen de 3 ani de la data la care reclamanta ar fi trebuit să cunoască paguba, potrivit art. 8 din Decretul lege nr. 167/1958.

În data de 22 aprilie 2021, recurenta-reclamantă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (A.P.I.A.) - Centrul Judeţean Sibiu a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului exercitat de pârâţi, ca nefondat.

În apărare, recurenta-reclamantă a susţinut că este corectă reţinerea de către instanţa de apel a incidenţei în speţă a dispoziţiilor art. 112 din O.G. nr. 79/2003, dispoziţii cu caracter special care se aplică cu prioritate faţă de normele cu caracter general care reglementează prescripţia extinctivă, raportat la natura prejudiciului şi la fapta ce se impută autorului pârâţilor.

A mai arătat că, prin adresele menţionate şi in cuprinsul cererii de recurs, termenul de prescripţie a fost întrerupt pentru debitele aferente camapniilor 2007 şi 2008, astfel, dacă raportarea se face la lit. c) a art. 16 din Decretul lege nr. 167/1958 termenul de prescripţie s-a întrerupt la 04.09.2013, 18.02.2014, respectiv la 25.01.2015, iar dacă raportarea se face la lit. b) a art. 16 din Decretul lege nr. 167/1958 termenul de prescripţie s-a întrerupt la 15.05.2014, la data constituirii de parte civilă.

Recurenta-reclamanta a mai susţinut că în ipoteza în care instanţa va aprecia că este incident termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul Lege nr. 167/1958, se aplică regula specială prevăzută de art. 8 din acelaşi act normativ, dispoziţii menţinute şi în art. 2528 C. civ.

Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul nu a cunoscut, în mod efectiv faptele sau actele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici după împrejurări nu trebuia să le cunoască.

În speţă, se pune problema stabilirii datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru debitele anterioare datei de 01.10.2011, raportat la identificarea persoanei vinovate şi a prejudiciului. Or, reclamanta a luat cunoştinţă despre producerea pagubei în data de 01.04.2013 prin răspunsul nr. 134977 formulat de Agenţia Domeniilor Statului la solicitarea reclamantei, prin care a fost informată că prin decizia instanţei supreme nr. 4996/04.07.2005 a fost desfiinţat contractul de concesiune nr. x/04.07.2005, acela fiind momentul când reclamanta putea stabili că S.C. E..L. nu îndeplineşte una dintre condiţiile de eligibilitate pentru acordarea sprijinului pe suprafaţă, prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. F) din O.U.G. nr. 125/2006, respectiv dovada dreptului de folosinţă a terenurilor.

Reclamanta a notificat societatea comercială la data de 01.02.2013 să prezinte documentele care fac dovada dreptului de folosinţă pentru terenul solicitat în cererile de sprijin, iar reprezentantul societăţii, B., a prezentat doar o copie a contractului de concesiune, iar nu originalul

În anul 2013 a avut loc un contral MADR, în urma unei sesizări care reclamanta că S.C. E..L. solicită subvenţii în baza unui contract desfiinţat şi astfel s-a născut suspiciunea de fraudă, acela fiind momentul la care reclamanta a cunoscut paguba, prin adresa ADS nr. x/01.04.2013, contrar susţinerilor pârâţilor că paguba a fost cunoscută la data depunerii cererilor de plată.

Referitor la critica recurenţilor-pârâţi privind aplicarea greşită a art. 138 din Legea nr. 64/2006, a art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, a art. 998-999 C. civ. de la 1864, a art. 1357 şi art. 193 alin. (2) din noul C. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că art. 138 din Legea nr. 64/2006 nu are legătură cu speţa de faţă, iar instanţele de fond au stabilit corect că antrenarea răspunderii civile se realizează chiar dacă defunctul a acţionat în calitate de reprezentant legal al S.C. E..L. şi chiar dacă nu ar fi beneficiat personal de sprijinul financiar de la APIA, deoarece existenţa răspunderii civile delictuale a dat naştere obligaţiei de dezdăunare în patrimoniul persoanei care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii şi, chiar dacă înainte de a se fi stabilit întinderea răspunderii, autorul prejudiciului a decedat, obligaţia se transmite moştenitorilor săi, potrivit art. 953 şi urm. C. civ., în temeiul devoluţiunii legale şi a principiului transmisiunii universale, neavând relevanţă neantrenarea răspunderii administratorului societăţii în cadrul procedurii insolvenţei, în condiţiile în care reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale a defunctului.

În data de 10 mai 2021, respectiv în data de 12 mai 2021, părţile au depus răspuns la întâmpinare, prin care au reiterat apărările formulate prin întâmpinări.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 9 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Sibiu şi de pârâţii D., B., C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1669 din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016 şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 06 aprilie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică pentru soluţionarea recursurilor declarate în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că sunt nefondate recursurile declarate de cele două părţi aflate în litigiu, în considerarea celor ce succed:

Prin recursul propriu, întemeiat în drept pe art. 408 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta susţine, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicarea a dispoziţiilor art. 112 din O.G nr. 79/2003 şi respectiv art. 11 alin. (5) din Normele metodologice de aplicarea a O.G. nr. 79/2003,aprobate prin H.G. nr. 1306/2007, atunci când a stabilit momentul iniţial al termenului special de prescripţie extinctivă şi a înlăturat cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie, în raport cu art. 16 lit. b) şi c) din Decretul 167/1958.

Totodată, recursul pârâţilor a fost întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar criticile vizează următoarele aspecte de nelegalitate:

- aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 112 din O.G. nr. 79/2003, precum şi a dispoziţiilor art. 3, art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în ceea ce priveşte regimul juridic al termenului de prescripţie extinctivă incident, sub aspectul naturii acestuia, a duratei, a momentului iniţial şi cauzelor de întrerupere; în esenţă, recurenţii susţin că prescripţia dreptului material la acţiune trebuie apreciată în raport cu dispoziţiile de drept comun, cuprinse în Decretul nr. 167/1958, operând termenul general de 3 ani, care curge de la data când paguba a fost cunoscută sau trebuia să fi fost cunoscută de cel prejudiciat, prin raportare la obligaţiile acestuia de a verifica documentele depuse de societatea comercială beneficiară;

- aplicarea greşită a prevederilor art. 138 din Legea nr. 164/2006 şi ale art. 25 (2) Codul de procedură fiscală fiind inadmisibilă urmărirea recurenţilor persoane fizice pentru creanţele bugetare ale societăţii comerciale, în condiţiile în care răspunderea administratorului(autorul recurenţilor) nu a fost atrasă conform normelor fiscale şi nici în procedura insolvenţei;

- încălcarea prevederilor art. 998-999 C. civ. 1864, art. 1357 C. civ. şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 193 (2) C. civ., întrucât nu au fost cercetate toate condiţiile răspunderii civile delictuale ale administratorului, persoană fizică, aceasta fiind singura calitate în care reclamanţii ar putea răspunde pentru pasivul autorului lor.

Întrucât ambele recursuri conţin critici de nelegalitate în legătură cu regimul juridic al prescripţiei dreptului material la acţiune, iar prin recursul pârâţilor se invocă, suplimentar, aspecte de nelegalitate care vizează condiţiile acţiunii în pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a administratorului, Înalta Curte va răspunde motivelor de casare formulate de părţi prin considerente comune.

Sesizată fiind cu soluţionarea recursurilor declarate în prezentul proces atât de reclamantă, cât şi de pârâţii persoane fizice, chemaţi în judecată în calitatea acestora de moştenitori legali ai administratorului S.C. E..L, în prezent, decedat, Înalta Curte este chemată să răspundă următoarelor probleme de drept: a) care este regimul juridic al termenului de prescripţie extinctivă, în ipoteza unei acţiuni civile în despăgubiri de drept comun, având ca obiect creanţele bugetare rezultate din nereguli şi/sau frauda în utilizarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinantare, în contextul aplicării Ordonanţei Guvernului nr. 79 din 28 august 2003; b) în ce condiţii poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a administratorului societăţii comerciale în numele căreia au fost atrase fondurile comunitare, prin încălcarea normelor imperative cuprinse în O.G nr. 79/2003.

Cu titlu preliminar, sub aspectul împrejurărilor de fapt esenţiale în prezentul proces, astfel cum au fost acestea stabilite prin hotărârile celor două instanţe de fond, Inalta Curte reţine următoarele:

În perioada de timp cuprinsă între anii 2007 şi 2012, autorul recurenţilor persoane fizice, defunctul B., în calitatea acestuia de administrator unic al S.C. E. S.R.L., prevalăndu-se de O.G nr. 79/2003, a solicitat şi a obţinut de la reclamantă, suma de 451.280.95 RON, fonduri din bugetul Uniunii Europene şi cofinanţare din bugetul naţional, în cadrul schemelor de sprijin pe suprafaţă, pentru campaniile agricole aferente anilor 2007-2012. Pentru a obţine aceste fonduri, administratorul s-a prevalat de contractul de concesiune nr. x/04.07.2005, care fusese desfiinţat, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive. Menţionatul contract a fost încheiat prin punerea în executare a unei hotărârii judecătoreşti or, această hotărâre a fost ulterior desfiinţată, în căile de atac, conform deciziei civile nr. 4996/14.11.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât contractul nu mai producea efecte jurudice. În acest sens, prin adresa nr. x/14.11.2005, S.C. E..L., reprezentată prin administratorul unic B., a fost notificată cu privire la faptul că, prin decizia definitivă şi irevocabilă nr. 4996/25.10.2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis apelul S.C. G. S.A. Sibiu, în sensul respingerii acţiunii S.C. E..L. şi, ca urmare, Agenţia Domeniilor Statului aduce la cunoştinţă desfiinţarea contractului de concesiune nr. x/04.07.2005, urmând ca S.C. G. S.A. să exploateze suprafaţa ce a făcut obiectul acestui contract de concesiune.

Cu toate acestea, defunctul B., în calitate de administrator unic la S.C. E. S.R.L., a folosit contractul de concesiune nr. x/04.07.2005, între anii 2007-2012, pentru a beneficia de sprijin financiar, din fonduri comunitare şi naţionale, cauzând astfel un prejudiciu reclamantei, cuantificat în cuprinsul proceselor-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare aferente, acte care nu au fost contestate de S.C. E..L., în procedura administrativă, bucurându-se de prezumţia de legalitate.

Se reţine, în fapt, că, în urma controlului efectuat la APIA Sibiu, administratorul B. a fost notificat să prezinte toate documentele doveditoare ale dreptului de folosinţă a terenului, cele pe care şi-a întemeiaat cererile de sprijin financiar obţinut, iar din notele de fundamentare pentru desfăşurarea unei acţiuni de verificare şi din procesele-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare depuse la dosar rezultă că acesta a prezentat organelor de control exclusiv o copie a contractului de concesiune nr. x/2005.

Mai mult, cu ocazia depunerii cererilor pentru schemele de sprijin pe suprafaţă, B., în calitate de administrator a S.C. E..L., a dat şi declaraţii pe propria răspundere, în sensul că datele înscrise în formularul de cerere de plată directă pe suprafaţă şi în documentele anexate, inclusiv lista suprafeţelor, sunt reale, complete şi perfect valabile şi a luat cunoştinţă despre consecinţele legale rezultate în urma furnizării de date false; s-a angajat să furnizeze toate documentele justificative cerute de APIA (a înţeles să prezinte la solicitarea APIA doar de contractul de concesiune nr. x/2005), angajamentele şi declaraţiile fiind semnate cu ocazia fiecărei solicitări.

În anul 2013, Direcţia Naţionale Anticorupţie -Serviciul Teritorial Alba-Iulia a început urmărirea penala cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea 73/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., constând în obţinerea de către S.C. E..L. de sume de bani în cadrul schemelor de sprijin pe suprafaţă, în perioada 2007-2012, în condiţiile în care contractul de concesiune a terenurilor ce au făcut obiectul cererilor de sprijin, încheiat cu Agenţia Domeniilor Statului, a fost desfiinţat în anul 2005

In data de 17.12.2014, domnul B., în calitate de administrator unic, a solicitat deschiderea procedurii insolventei, pentru debitoarea S.C. E..L. Nu a fost făcută dovada notificării reclamantei, în conformitate cu prevederile art. 99 din Legea nr. 85/2014 privind starea debitorului, motiv pentru care aceasta nu a depus, in termenele stabilite, cerere de înscriere la masa credală, la grefa Tribunalului Sibiu. APIA - Centrul judeţean Sibiu nu a figurat pe lista creditorilor, cu toate ca debitoarea avea cunoştinţa despre creanţa reclamantei, titlurile executorii fiindu-i comunicate în data de 22.07.2013, cu confirmare de primire. Mai mult, AJFP Sibiu înfiinţase popriri bancare pe conturile deţinute de S.C. E.,L, conform adreselor nr. x şi nr. 171947/29-05.2014, depuse la dosar.

Prin rechizitoriul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia din 30-03.2016, dat în dosarul nr. x/2013, s-a dispus trimiterea in judecată a inculpatului B., pentru săvârşirea infracţiunilor concurente de: folosire sau prezentare cu rea credinţa de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, daca fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. si art. 35 alin. (2) C. pen.; înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. si art. 35 alin. (1) C. proc. pen., cu aplicarea art. 38 C. pen., în dosarul nr. x/2016 înregistrat la secţia Penala a Tribunalului Sibiu.

În data de 19 aprilie 2016, a intervenit decesul inculpatului, aşa încât, prin sentinţa penala nr. 118/19.10.2016 a Tribunaluli Sibiu, în temeiul art. 386 C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal. Acţiunea civilă exercitată de persoana vătămată, în cadrul procesului penal, a fost lăsata nesoluţionată, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen., fiind menţinută, totodată, măsura sechestrului asigurător, în baza art. 397 alin. (5) C. proc. pen.,

În aceste condiţii, în data de 6 decembrie 2016, reclamanta a promovat prezenta acţiune civilă de drept comun în pretenţii, în contradictoriu cu moştenitorii legali ai inculpatului decedat şi cu partea responsabila civilmente, S.C. E.,L, în scopul recuperării prejudiciului adus bugetului de stat si bugetului fondurilor europene.

Prin sentinţa civilă nr. 41/2018 a tribunalului Sibiu, s-a dispus închiderea procedurii de insolvenţă a S.C. E..L., prejudiciul nefiind recuperat în cadrul acestei proceduri, în condiţiile în care nu au fost asigurate condiţiile legale necesare înscrierii reclamantei la masa credală, conform celor enunţate anterior.

1. Cu referire la chestiune prescripţiei dreptului material la acţiune, pârâţii recurenţi susţin că nu au calitatea de titulari ai vreunei obligaţii fiscale, astfel încât, faţă de modalitatea în care reclamanta a înţeles să procedeze la recuperarea prejudiciului, pe cale unei acţiuni civile de drept comun în răspundere delictuală, devine incident termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani, iar nu termenul de 5 ani, care se aplică exclusiv dreptului de stabilire a creanţelor fiscale. Mai mult, acest termen începe să curgă de la data la care paguba a fost cunoscută sau trebuia să fie cunoscută de cel prejudiciat.

Dimpotrivă, reclamanta recurentă afirmă că trebuie aplicat termenul de 5 ani, un termen special de prescripţie, însă el curge de la data efectuării plăţii finale, aceasta fiind data închiderii programului, în sensul legii. Mai mult, în aprecierea recurentei, au fost dovedite cauze de întrerupere a termenului de prescripţie, aşa încât el nu poate fi considerat împlinit, la data cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reaminteşte că, prin cererea de chemare în judecată formulată în data de 6 decembrie 2016, reclamanta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură-Centrul judeţean Sibiu, solicită obligarea, în solidar, a pârâţilor persoane fizice, în calitatea necontestată a acestora de moştenitori legali ai defunctului B.-unic administrator al S.C. E..L. la plata sumei de 449.779,13 RON, cu majorări de întârziere, reprezentând prejudiciul cauzat prin săvârşirea unei fapte ilicite de către autorul pârâţilor, defunctul B.. Această pretenţie concretă este justificată prin faptul că, în perioada 2007-2012, administratorul a solicitat şi a obţinut fonduri bugetare europene şi naţionale, în temeiul O.G. nr79/2003, iar pentru a face dovada dreptului de folosinţă a terenurilor pentru care s-a acordat sprijin financiar, condiţie impusă imperativ prin legea specială, administratorul s-a prevalat, cu intenţie, de un contract de concesiune a terenurilor, cu privire la care ştia că nu mai are forţa juridică necesară producerii efectelor specifice, urmare pronunţării deciziei civile nr. 4996/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rămasă definitivă şi irevocabilă, hotărâre care i-a fost comunicată.

Acţiunea reclamantei a fost calificată juridic, cu prilejul judecăţii în primă instanţă, ca fiind o acţiune civilă de drept comun în pretenţii, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a administratorului, iar această calificare nu a fost contestată în căile de atac.

Prin urmare, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut, în mod corect, că pretenţia concretă dedusă judecăţii este opusă pârâţilor pe temei delictual; nu s-a constatat că ea derivă dintr-un raport juridic de drept fiscal. Ceea ce se reproşează administratorului este obţinerea, necuvenită, prin mijloace frauduloase, a unor fonduri bugetare europene şi naţionale, care a condus la o pagubă în buget, echivalentă sumei la plata căreia se solicită a fi obligaţi pârâţii. Despăgubirile pretinse de reclamantă configurează o creanţă civilă, iar nu una fiscală, aserţiunile recurenţilor, sub acest aspect, fiind corecte.

Înalta Curte relevă că termenul de prescripţie extinctivă de 5 ani nu a fost aplicat de către instanţa de apel faţă de natura fiscală a creanţei, care ar viza, oricum, exclusiv raportul juridic de fond, fără a putea fi transferată asupra creanţei ce reprezintă valoarea prejudiciului produs prin săvârşirea unei fapte ilicite. Acest termen de prescripţie de 5 ani nu este cel reglementat prin Codul de procedură fiscală, dimpotrivă, este termenul special de prescripţie de 5 ani, reglementat prin art. 11 indice 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 79 din 28 august 2003, actul normativ ale cărui norme au fost încălcate de administrator, în contextul căruia societatea a beneficiat de fonduri bugetare europene necuvenite, iar această împrejurare a fost explicit şi îndestulător motivată, prin hotărârea instanţei de apel.

Astfel, în raport cu dispoziţiile art. 112 din O.G. nr. 79/2003 "(1) Dreptul de a stabili obligaţia de plată se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii programului dacă normele comunitare nu prevăd un termen mai mare. (2) Întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei de plată se realizează în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune potrivit dreptului comun".

Reclamanta a invocat Ordonanţa Guvernului nr. 79 din 28 august 2003, pentru a justifica caracterul ilicit şi prejudiciabil al faptei săvârşite de reprezentantul societăţii comerciale, urmărind obţinerea unei hotărâri judecătoreşti care să oblige pârâţii la acoperirea prejudiciului, prin plata unor despăgubiri băneşti, o astfel de hotărâre având valoarea unui titlu de plată, în sensul art. 3 alin. (2) lit. b) din actul normativ evocat.

Cum faptul juridic ilicit, ca izvor al obligaţiei, are a fi apreciat în raport cu normele unei legi speciale, iar acest act normativ reglementează un termen special de prescripţie extinctivă, mai lung, pentru recuperarea creanţelor bugetare vizate, în virtutea adaugiului specialia generalibus derogant, se va aplica termenul special de prescripţie, de 5 ani, iar nu termenul general de 3 ani, reglementat prin Decretul nr. 167/1958.

În privinţa momentului de început al acestui termen special de prescripţie extinctivă, legea îl determină cu îndestulătoare claritate, prin art. 11 alin. (5) din H.G. nr. 1306/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător:

"Termenul de prescripţie prevăzut de art. 112 alin. (1) din ordonanţă începe să curgă de la data închiderii programului, aceasta considerându-se data confirmării scrise de către Comisia Europeană a închiderii programului sau, în cazul în care nu există o astfel de confirmare, data efectuării de către Comisia Europeană a plăţii finale în cadrul programelor de preaderare şi al programelor operaţionale ".

Prin urmare, de regulă, termenul de prescripţie începe să curgă "de la data închiderii programului", aceasta considerându-se a fi data confirmării scrise de către Comisia Europeană a închiderii programului şi numai în mod excepţional, pentru situaţia în care nu există o confirmare scrisă a închiderii programului, termenul va curge de la data efectuării plăţii finale.

În prezentul proces, în raport cu circumstanţele de fapt stabilite prin probe, în mod corect instanţa de apel a identificat şi a aplicat termenul special de prescripţie extinctivă de 5 ani, reglemetat prin O.G. nr. 79/2003, considerând că acesta începe să curgă de la data confirmării scrise a închiderii programului, în condiţiile în care a fost dovedit că au existat astfel de confirmări.

Astfel, se reţine în fapt că pentru campania aferentă anului 2007, decizia de închidere a programului a fost emisă la data de 30.04.2008, iar pentru campania din anul 2008, la data de 29.04.2009 . În raport cu aceste date, se constată că termenul de prescripţie de 5 ani s-a împlinit la datele de 30.04.2013, respectiv 29.04.2014.

Recurenta reclamantă susţine că termenul special de prescripţie trebuia calculat cu începere de la data efectuării plăţii finale. Or, o astfel de solicitare contrazice atât cele stabilite în fapt de către instanţa de apel, sub aspect probatoriu, cât şi dispoziţiilor imperative ale legii, care permite alegerea unui astfel de moment iniţial cu titlu de excepţie, numai în situaţia în care nu există o confirmare scrisă a închiderii programului, iar în cauză s-a reţinut că astfel de confirmări au fost emise.

Totodată, sunt corecte concluziile instanţei de apel şi în ceea ce priveşte inexistenţa unor cauze de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă, apreciate în raport cu art. 16 alin. (2) lit. b) şi c) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, s-a reţinut că reclamanta s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2016 la data de 15.05.2014, aşadar, ulterior împlinirii termenelor de prescripţie pentru debitele aferente campaniilor din anii 2007-2008, prescripţia nefiind întreruptă potrivit prevederilor art. 16 lit. b) din Decretul 167/1958, însă ea întrerupe prescripţia pentru debitele aferente campaniilor din anii 2009-2011, vizate prin cererea de chemare în judecată.

Întrucât reclamanta nu a probat începerea executării silite împotriva administratorului societăţii comerciale, ca persoană fizică, corect instanţa de apel a concluzionat în sensul că nu sunt aplicabile nici prevederile art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958

Pentru toate cele ce preced, criticile pe care cele două părţi aflate în litigiu le-au adus hotărârii atacate în privinţa soluţiei pe care instanţa de apel a dat-o excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie invocată din oficiu de către instanţă, vor fi înlăturate, ca nefondate.

2. Cu referire la motivul de recurs prin care pârâţii susţin aplicarea greşită a prevederilor art. 138 din Legea nr. 164/2006 şi ale art. 25 (2) Codul de procedură fiscală, apreciind că este inadmisibilă urmărirea recurenţilor persoane fizice pentru creanţele bugetare ale unei societăţi comerciale, în condiţiile în care răspunderea administratorului(autorul recurenţilor) nu a fost atrasă conform normelor fiscale şi nici în procedura insolvenţei

Înalta Curte are în vedere că, în principiu, C. civ. constituie dreptul comun pentru întreaga instituţie a răspunderii civile şi are un caracter subsidiar în raport cu regimul special şi derogatoriu al celorlalte forme de răspundere juridică, care ar putea fi antrenate pentru recuperarea unei creanţe bugetare, respectiv răspunderea administrativă a societăţii comerciale şi răspunderea patrimonială a administratorului statutar al societăţii, în procedura insolvenţei.

În prezenta cauză, în scopul recuperării creanţelor bugetare, a fost urmată, cu prioritate, calea administrativă, în acest sens, instanţele de fond stabilind faptul că, în urma controlului administrativ care a fost declanşat, s-au emis, în anul 2013, în baza O.U.G. nr. 66/2011, procesele-verbale de constatare a neregulilor si de stabilire a creanţelor bugetare aferente campaniilor 2007-2012, un total de 449.779,13 RON. Aceste acte de constatare nu au fost contestate de societatea debitoare, titlurile de creanţă astfel constituite bucurându-se de prezumţia de legalitate şi de regula executării din oficiu.

Procesele-verbale evocate au fost transmise, cu confirmare de primire, la sediul societăţii S.C. E..L., ulterior fiind demarate procedurile de recuperare a creanţei bugetare, prin executare silita.

Astfel cum a fost menţionat anterior, în cuprinsul prezentelor considerente, în data de 17.12.2014, B., în calitate de administrator unic, a solicitat deschiderea procedurii insolventei, pentru debitoarea S.C. E..L., iar reclamanta nu a fost notificată, pentru a putea formula cerere de înscriere la masa credală. APIA - Centrul judeţean Sibiu nu a figurat pe lista creditorilor, cu toate ca debitoarea avea cunoştinţa despre creanţa reclamantei, titlurile executorii fiindu-i comunicate în data de 22.07.2013, cu confirmare de primire. Mai mult, AJFP Sibiu înfiinţase popriri bancare pe conturile deţinute de S.C. E.,L, conform adreselor nr. x şi nr. x/29-05.2014, depuse la dosar.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 41/2018 a tribunalului Sibiu, s-a dispus închiderea procedurii de insolvenţă a S.C. E..L., prejudiciul nefiind recuperat în cadrul acestei proceduri, în condiţiile în care nu au fost asigurate condiţiile legale necesare înscrierii reclamantei la masa credală, conform celor enunţate anterior.

Indubitabil, în considerarea finalităţii reparatorii urmărite prin declanşarea litigiului pendinte, prezintă relevanţă procedura insolvenţei, deschise la solicitarea administratorului ei, în cadrul şi în timpul desfăşurării acestei din urmă proceduri speciale a insolvenţei, reclamanta creditor bugetar având, în principiu, dreptul de a formula o acţiune pentru atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului statuar, în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, însă nefiind notificată cu privire la această procedură, reclamanta nu a beneficiat de un drept efectiv la acţiune.

Mai mult, se cuvine a fi subliniat că Legea nr. 85/2014 instituie o formă specială de răspundere în sarcina persoanelor care au contribuit la starea de insolvenţă, menită să asigure acoperirea pasivului debitorului insolvent. Aşadar, răspunderea pentru intrarea debitorului în insolvenţă este o răspundere civilă delictuală specială sui generis pentru fapta proprie.

Pentru a putea fi antrenată această formă de răspundere civilă, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor patru condiţii generale, particularizate prin elementele speciale prevăzute de legea insolvenţei, şi anume: existenţa unui prejudiciu în patrimoniul creditorilor debitorului insolvent, care rezidă în imposibilitatea creditorilor de a-şi realiza creanţele scadente din cauza faptului că membrii organelor de conducere/supraveghere sau orice altă persoană a cauzat starea de insolvenţă, astfel că debitorul nu a mai putut achita datoriile exigibile cu fondurile băneşti disponibile; fapta ilicită a acestor persoane, care să se încadreze în cel puţin unul dintre cazurile prevăzute de art. 169 alin. (1) (între care cel de la lit. d) - tinerea unei contabilităţi fictive/ascunderea unor documente contabile/neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea); raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi insuficienţa fondurilor băneşti disponibile; culpa persoanei a cărei răspundere se solicită.

Răspunderea administratorului intervine, aşadar, în condiţii restrictive, pentru anumite fapte şi nu a fost probat, în prezentul proces, cu atât mai puţin printr-o hotărâre judecătorească anterioară, că ea putea fi antrenată, în circumstanţele date ale speţei.

Evocarea de către recurenţi a acestor căi legale de acţiune, la care, teoretic, putea recurge reclamanta, fie simultan, fie succesiv, pentru repararea aceluiaşi prejudiciu, a permis instanţei de recurs să constate că au fost valorificate de către reclamantă raporturi de răspundere juridică a societăţii debitoare, fundamentate pe norme cu caracter special şi derogatoriu consacrate în legislaţia fiscală, fără posibilitatea efectivă de recuperare a creanţei bugetare, fiind declanşată procedura insolvenţei, iar în ceea ce priveşte răspunderea administratorului statutar, conform legislaţiei speciale în materie de insolvenţă, aceasta nu a putut fi efectiv antrenată, din motive care nu ii sunt imputabile reclamantei.

Având alegerea între mai multe posibilităţi legale de recuperare a prejudiciului, puse la îndemâna sa prin norme speciale şi derogatorii de la dreptul comun al răspunderii civile, reclamanta a uzat în mod concret şi efectiv de dreptul la satisfacerea creanţei bugetare, în procedura executării fiscale, fără însă ca în procesul pendinte să se fi dovedit faptul că respectivele proceduri speciale au permis îndestularea creanţei bugetare.

Pe cale de consecinţă, soluţia dată acţiunii penale i-a deschis reclamantei posibilitatea de a introduce acţiune separată la instanţa civilă, întrucât fusese lăsată nesoluţionată acţiunea civilă accesorie, formulată în procesul penal.

Pentru aceste considerente, critica recurenţilor, circumscrisă acestui caz de casare, se va respinge, ca nefondată.

3 Cu referire la motivul de recurs prin care se afirmă încălcarea prevederilor art. 998-999 C. civ. 1864, art. 1357 C. civ. şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 193 (2) C. civ.,cu motivarea că nu au fost cercetate toate condiţiile răspunderii civile delictuale ale administratorului, persoană fizică, aceasta fiind singura calitate în care reclamanţii ar putea răspunde pentru pasivul autorului lor.

Fără a contesta calitatea lor, aceea de moştenitori legali ai defunctului B., pârâţii recurenţi critică hotărârea instanţei de apel, în principal, din perspectiva naturii raporturilor juridice dintre administrator şi societate şi a efectelor juridice în planul răspunderii personale a reprezentantului legal -administrator statutar al societăţii, susţinând că, în absenţa întrunirii condiţiilor unei astfel de răspunderi a persoanei fizice, nu poate fi antrenată nici răspunderea moştenitorilor.

Înalta Curte relevă că, în raport cu art. 209 alin. (1) din C. civ., "Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor", iar potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990 "Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute de această lege".

Raporturile dintre administrator şi societate au o dublă natură juridică, contractuală şi legală, iar răspunderea civilă a administratorului are o natură juridică mixtă, fiind o răspundere contractuală, îndeosebi faţă de societate, în ipoteza în care acesta răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor ce i-au revenit în baza contractului de mandat încredinţat, ori pentru nerespectarea dispoziţiilor actului constitutiv sau a legii referitoare la mandatul încredinţat, şi o răspundere delictuală, îndeosebi faţă de terţi, atunci când aceasta rezultă din încălcarea altor dispoziţii imperative ale legii.

Din perspectiva corelaţiei dintre norma generală şi cea specială în materia raportului juridic dintre reprezentantul legal (administrator statuar) şi societate, prezintă relevanţă statuările de principiu cuprinse în considerentele deciziei nr. 24/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, potrivit cu care:

"19. Administratorul cu puteri de reprezentare este purtătorul voinţei sociale, de vreme ce, prin intermediul său, societatea se manifestă în planul relaţiilor juridice ca subiect de drept.

În acest sens, art. 209 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. prevede că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.

Sub imperiul C. civ. de la 1864, dispoziţii similare erau cuprinse în art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice.

20. Raporturile de mandat care guvernează relaţia dintre administrator şi societate diferă de regulile mandatului de drept comun - tocmai în considerarea dublei naturi juridice, contractuală şi legală -, Legea nr. 31/1990 impunând o reglementare mai amănunţită a acestui tip de mandat, în scopul securizării raporturilor juridice şi al protecţiei terţilor".

În speţă, vizată de criticile de nelegalitate este tocmai puterea de reprezentare a societăţii de către administratorul statuar, în raporturile cu terţii, şi consecinţele juridice în planul răspunderii delictuale directe, pentru fapta proprie, a reprezentantului legal pentru prejudiciul cauzat terţului.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a examinat în mod efectiv condiţiile legale de antrenare a răspunderii civile delictuale proprie a reprezentantului legal pârât, iar prin motivele de recurs nu au fost formulate critici concrete cu privire la raţionamentul juridic expus în mod detaliat, logic şi convingător, în cadrul căruia s-a concluzionat în sensul angajării răspunderii acestuia.

Astfel, instanţa de apel a reţinut ca fiind dovedite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a reprezentantului legal al societăţii S.C. E..L., astfel cum acestea sunt reglemtate prin art. art. 998-999 C. civ. de la 1864., respectiv prin art. 1357 a noului C. civ.,referitoare la: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu produs ca urmare a acestei fapte, existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia persoanei care a comis fapta ilicită.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, se reţine că defunctul B., în calitate de administrator unic la S.C. E. S.R.L., cu intenţie a solicitat şi a obţinut suma totală de 451.280.95 RON, din bugetul Uniunii Europene şi din bugetul naţional, în cadrul schemelor de sprijin pe suprafaţă pentru campaniile 2007-2012, prin includerea unor suprafeţe nereale de teren, rezultate dintr-un contract de concesiune încheiat cu ADS, contract care ulterior pronunţării deciziei civile nr. 4996 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu mai putea produce efecte juridice.

Vinovăţia administratorului este subliniată prin aceea că acesta a avut cunoştinţă de conţinutul deciziei civile nr. 4996 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi de efectele pe care aceasta le produce în privinţa contractului de concesiune a terenurilor, fiind notificată în acest sens. Cu toate acestea, a fost dovedit faptul că defunctul B., în calitate de administrator unic la S.C. E. S.R.L., a folosit în continuare contractul de concesiune nr. x/04.07.2005, exclusiv acest act juridic, pentru a putea obţine fonduri bugetare europene şi naţionale, cauzând astfel un prejudiciu reclamantei, determinat în cuprinsul proceselor-verbale de constatare a neregulilor şi stabilire a creanţelor bugetare aferente, necontestate de S.C. E..L..

Relevantă este şi împrejurarea, reţinută de către instanţa de apel, că în procedura depunerii cererilor pentru schemele de sprijin pe suprafaţă, B., în calitate de administrator a S.C. E..L., a făcut şi declaraţii pe propria răspundere în sensul că datele înscrise în formularul de cerere de plată directă pe suprafaţă şi în documentele anexate, inclusiv lista suprafeţelor, sunt reale, complete şi perfect valabile şi a luat la cunoştinţă despre consecinţele legale rezultate în urma furnizării de date false, s-a angajat să furnizeze toate documentele justificative cerute de APIA, angajamentele şi declaraţiile fiind semnate cu ocazia fiecărei solicitări.

Antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a rereprezentantului legal al S.C. E..L. a fost corect justificată de către instanţa de apel şi prin raportare la art. 193 alin. (2) C. civ., apreciind că "reprezentantul legal nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă limitarea răspunderii pentru datoriile persoanei juridice în cazul în care a săvârşit o faptă ilicită."

Înalta Curte relevă că, în raport cu art. 193 alin. (1) C. civ., persoana juridică răspunde pentru pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

Rezultă că personalitatea juridică nu înseamnă, în mod invariabil, limitarea răspunderii consituenţilor(membri, asociaţi, acţionari), în virtutea separaţiei de patrimonii, fiind admise situaţiile în care răspunderea constituenţilor pentru datoriile societăţii să fie nelimitată şi solidară ori să intervină ca un subsidiar al răspunderii persoanei juridice pentru datoriile proprii.

Mai mult decât atât, conform art. 193 alin. (2) C. civ., nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă, calitatea de subiect de drept a persoanei juridice, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept ori unei atingeri aduse ordinii publice.

În considerarea acestui text normativ, poate fi antrenată răspunderea nelimitată a constituenţilor societăţii, fie pentru datoriile persoanei juridice, alături de persoana juridică ori în locul persoane juridice- o răspundere subsidiară, operantă în situaţiile în care fondatorii ori membrii unei persoane juridice s-au folosit de calitatea de subiect de drept a persoanei juridice pentru a ascunde o fraudă, un abuz ori o atingere adusă interesului public.

Rezultă că faţă de persoana de bună-credinţă(iar buna-credinţă se prezumă), care a intrat în raporturi juridice cu persoana juridică, membrii sau reprezentanţii acesteia, care se fac vinovaţi de fraudă, abuz sau atingere adusă ordinii publice vor fi responsbili patrimonial în locul persoanei juridice şi vor răspunde personal în raport cu creditorii persoanei juridice, operând inopozabilitatea personalităţii juridice, consacrate legislativ prin norma evocată.

Prezentarea ca adevărată a unei situaţii mincinoase pentru a obţine fonduri bugetare europene şi naţionale este o fraudă, în sensul legii, fiind de natură să justifice răspunderea patrimonială nelimitată a asociatului şi unicului administrator al societăţii comerciale, care a săvârşit actele de fraudă sub paravanul peronalităţii juridice a unei societăţi cu răspundere limitată.

Faţă de cele ce preced, în mod corect instanţa de apel a reţinut ca fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a administratorului unic, obligând moştenitorii legali ai acestuia la plata despăgubirilor menite să acopere prejudiciul patrimonial creat bugetului european şi celui naţional.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi cod, va respinge ca nefondate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Sibiu şi de pârâţii D., C., B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1669 din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2022.