Property Restitution Authority's appeal nulled; compensation for unharvested crops upheld.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 august 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2019, reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, au contestat Decizia de validare nr. 5713/05.07.2019 şi Decizia de validare parţială nr. 5714/05.07.2019 emise de pârâtă şi au solicitat următoarele:

- în principal:

1. anularea Deciziei de validare nr. 5713/05.07.2019 emise de pârâtă şi obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri băneşti în favoarea reclamantelor, conform Legii nr. 164/2014, pentru recoltele neculese de bumbac, porumb şi floarea-soarelui de pe terenurile aflate în proprietatea autorului D. în comuna Ahmatlar, judeţul Durostor, respectiv: pentru recoltele de porumb: în principal, suma de 37.296 RON, iar, în subsidiar, suma de 2.000 RON, conform modului de calcul expus mai jos; pentru recoltele de floarea-soarelui: în principal, suma de 13.756,69 RON, iar, în subsidiar, suma de 2.385 RON, conform modului de calcul expus mai jos; pentru recoltele de bumbac: suma de 940,5 RON, estimată provizoriu.

2. anularea parţială a Deciziei de validare parţiale nr. 5714/05.07.2019 emisă de pârâtă, cu privire la cuantumul despăgubirilor stabilite, şi obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri băneşti în favoarea reclamantelor, după cum urmează:

- echivalentul în RON a sumei de 86.000 euro, stabilită conform Anexei nr. 1 la Legea nr. 164/2014, pentru terenul în suprafaţă de 20 ha aparţinând autorului E.;

- suma de 84.021,10 RON, stabilită prin Hotărârea nr. 4973/30.07.2018 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, pentru cele două construcţii şi terenurile aferente aparţinând autorului E., situate în comuna Vişchioi, judeţul Durostor.

- în subsidiar:

- 1. anularea Deciziei de validare nr. 5713/05.07.2019 emise de pârâtă şi obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de invalidare a Hotărârii nr. 4974/05.07.2019 emise de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi de acordare de compensaţii băneşti în favoarea reclamantelor pentru recoltele neculese de bumbac, porumb şi floarea-soarelui de pe terenurile aflate în proprietatea autorului D. în comuna Ahmatlar, judeţul Durostor, respectiv: pentru recoltele de porumb: în principal, suma de 37.296 RON, iar, în subsidiar, suma de 2.000 RON, conform modului de calcul expus mai jos; pentru recoltele de floarea-soarelui: în principal, suma de 13.756,69 RON, iar, în subsidiar, suma de 2.385 RON, conform modului de calcul expus mai jos; pentru recoltele de bumbac: suma de 940,5 RON, estimată provizoriu.

2. anularea parţială a Deciziei de validare parţială nr. 5714/05.07.2019 emise de pârâtă, cu privire la cuantumul despăgubirilor stabilite, şi obligarea pârâtei la modificarea deciziei în sensul acordării de despăgubiri băneşti, după cum urmează: echivalentul în RON a sumei de 86.000 euro, stabilită conform Anexei nr. 1 la Legea nr. 164/2014, pentru terenul în suprafaţă de 20 ha aparţinând autorului E.; suma de 84.021,10 RON, stabilită prin Hotărârea nr. 4973/30.07.2018 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, pentru cele două construcţii şi terenurile aferente aparţinând autorului E., situate în com. Vişchioi, jud. Durostor.

În drept, au invocat dispoziţiile Legii nr. 164/2014, cele ale Legii nr. 9/1998, precum şi Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 9/1998.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1279 din 20 octombrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de către reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1271 A din 27 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelantele-reclamante A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1279 din 20 octombrie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă; a schimbat în tot sentinţa civilă apelată şi, pe cale se consecinţă, a admis acţiunea; a anulat Decizia de validare nr. 5713/2019 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor; a obligat Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să acorde despăgubiri în cuantum de 23.123,52 RON pentru cultura de porumb, 11.420,64 RON pentru cultura de floarea - soarelui şi 7.450,62 RON pentru cultura de bumbac.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1271 A din 27 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 10 ianuarie 2023, sub nr. x/2019, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia de primire a dosarului din 13 ianuarie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ., iar cu privire la cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol a reţinut că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a apreciat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, anularea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii apelului, ca nefondat, şi menţinerii ca legale şi temeinice a hotărârii primei instanţe, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că înscrisul intitulat "Tablou de culturile nerecoltate ale românilor şi coloniştilor" din comuna Ahmatlar, judeţul Durostor pentru anul 1940, constituie o probă elocventă în privinţa existenţei culturilor nerecoltate ce aparţineau autorului reclamanţilor, fără a avea în vedere toate înscrisurile depuse la dosar, relevante în soluţionarea cererii de acordare de despăgubiri.

În acest sens, a menţionat că în cuprinsul procesului-verbal emis în dosarele x se arată că petiţionarul (autorul D.) a declarat că a abandonat recoltele de porumb, floarea soarelui, bumbac, mei lucerna, struguri de pe 39,7 ha, dar nu a făcut dovezi privind existenţa şi pentru evaluarea lor, iar prin decizia din 08 august 1947, pronunţată în dosarul nr. x conexat cu 307 şi 309, Comisia Mixtă Româno-Bulgară a respins cererea formulată de autorul D. formulată în temeiul art. V din Tratat.

Aşadar, instanţa de apel a soluţionat cererea de chemare în judecată fără să aibă în vedere soluţia adoptată de Comisia Mixtă Româno-Bulgară, respectiv cea de respingere a cererii autorului D., motivată de lipsa dovezilor privind existenţa recoltelor neculese.

În ceea ce îl priveşte pe autorul D., a arătat că acesta nu a avut calitatea de colonist, respectiv nu a intrat categoria cetăţenilor supuşi schimbului obligatoriu de populaţie între statul român şi cel bulgar, ci era cetăţean român domiciliat în Bucureşti, care deţinea proprietăţi pe teritoriu judeţului Durostor, cedat statului bulgar, conform Tratatului, potrivit documentelor aflate la dosar, eliberate de Arhivele Naţionale ale României.

A precizat că persoanele care nu au făcut parte din schimbul de populaţie au putut beneficia de art. V din Tratat, iar pentru soluţionarea dezacordului Comisia Mixtă Româno-Bulgară a adoptat următoarea procedură: după scurgerea perioadei de 18 luni de la ratificarea acordului (proprietarii îşi puteau lichida proprietăţile - prin înstrăinare) cei care mai deţineau proprietăţi în Cadrilater se puteau adresa Comisiei Mixte Româno-Bulgare cu dovezile autentice de proprietate.

Acest dezacord a fost soluţionat prin Acordul Româno-Bulgar din 1 aprilie 1943, fiind înfiinţată o subcomisiune mixtă compusă din 2 membri români şi 2 membri bulgari, care a lucrat până în luna august 1945, perioadă în care a întocmit situaţii-stat pentru cei aflaţi în dezacord, iar după această dată persoanele aflate în dezacord se puteau adresa Ministerului Agriculturii şi Domeniilor - Direcţia Lichidărilor (Serviciul Schimb de Populaţie cu Bulgaria) care era în măsură să certifice bunurile abandonate în Bulgaria, în cazul în care acestea nu fuseseră înstrăinate în termenul de 18 luni.

Potrivit art. 5 din Acord, Statul Român a luat în sarcina sa despăgubirea românilor ce au părăsit bunurile lor rurale situate în teritoriile transferate Bulgariei.

Conform art. 8 din Acord, persoanele interesate întocmeau, în dublu exemplar, un inventar complet al imobilelor lor, ce urma să fie prezentat Comisiei Mixte româno-bulgare.

În conformitate cu art. 10 din Acord, Comisia Mixtă avea ca atribuţie verificarea inventarului fiecărei persoane interesate, în vederea stabilirii situaţiei prevăzute de art. 12 şi de a determina în ce constau proprietăţile imobiliare clădite şi neclădite ale emigranţilor.

Potrivit art. 12 din Acord, Comisia Mixtă întocmea o situaţie a bunurilor specificate în art. 10, aparţinând persoanei interesate, evaluarea bunurilor sale şi a sarcinilor ce-l grevează, activul şi pasivul patrimoniului intrând în cadrul Acordului.

În ordinea întocmirii lor, documentele încheiate de Comisia Mixtă Româno - Bulgară după scurgerea perioadei de 18 luni de la ratificarea acordului au fost: procesul-verbal de inventariere, pe baza actelor autentice, a proprietăţilor rurale în cauză; certificatul de identificare cadastrală şi evaluare; decizii emise în anii 1944-1947; acte eliberate de Ministerul Afacerilor Externe, care să ateste dreptul de proprietate al autorului.

Cum autorul D. s-a aflat sub incidenţa prevederilor art. V din Tratat, în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 164/2014, dovada bunurilor abandonate se poate face doar cu decizia emisă de Comisia Mixtă Româno-Bulgară, însă acestuia nu i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, potrivit prevederilor art. 5 din Tratat, astfel cum rezultă din analiza documentelor existente la dosarul administrativ referitoare la proprietatea autorului, documente eliberate de Ministerul Afacerilor Externe (dosarele nr. x, nr. 307 şi nr. 309).

Aşadar, documentul intitulat "Tablou de culturile nerecoltate ale românilor şi coloniştilor" din comuna Ahmatlar, judeţul Durostor pentru anul 1940, constituie doar un act intermediar în procesul de inventariere al bunurilor autorului D. la momentul aplicării Tratatului, actul final şi cu forţă probantă în privinţa dreptului la despăgubire pentru bunurile abandonate de către acesta statului bulgar fiind doar decizia adoptată la data de 08 august 1947 de Comisia Mixtă Româno-Bulgară, prin care s-a respins cererea autorului intimatelor-reclamante.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 21 februarie 2023, prin poştă electronică, în termen legal, intimatele-reclamante A., B. şi C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca fiind nul, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca neîntemeiată.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, invocată în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., au arătat că prin argumentele expuse recurenta-pârâtă tinde la o reanalizare a probatoriului şi la o stabilire a unei situaţii de fapt diferite faţă de cea reţinută de instanţa de apel, ceea ce excede motivului de casare prevăzut la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Ca normă de drept material efectiv invocat în susţinerea motivelor sale, se regăseşte doar art. 4 din Legea nr. 164/2014, însă recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa de apel a aplicat greşit acest articol, deoarece a acordat forţă probantă altor documente aflate la dosarul cauzei şi nu a considerat că decizia adoptată la data de 08 august 1947 de Comisia Mixtă Româno-Bulgară este unica relevantă în cauză, ceea ce, în opinia intimatelor, reprezintă o critică privind aprecierea probatoriului, iar nu greşita interpretare sau aplicare a legii de drept material.

De asemenea, recurenta-pârâtă a invocat art. 5, 8, 10 şi 12 din Acordul Româno-Bulgar din 1 aprilie 1943, dar nu a adus critici concrete referitoare la eventuala neaplicare/greşita interpretare/greşita aplicare a acestor norme, ci pentru a explica procedura prevăzută de acest Acord.

Pentru a admite apelul şi cererea de chemare în judecată, instanţa de apel a reţinut, printre alte argumente, că tabloul culturilor nerecoltate ale românilor şi coloniştilor din comuna Ahmatlar, judeţul Durustor, pentru anul 1940, constituie o probă elocventă în privinţa existenţei culturilor nerecoltate ce aparţineau autorului reclamanţilor, precum şi că din examinarea coroborată a materialului probator, reclamantele au probat existenţa dreptului de proprietate şi existenţa culturilor neculese la momentul aplicării Tratatului Româno-Bulgar din 1940.

Or, în contextul expus, nu se poate trece la analiza pe fond a criticilor referitoare la greşita aplicare a art. 4 din Legea nr. 164/2014 sau a Acordului din 1943 fără ca instanţa de recurs să reaprecieze probatoriul.

A susţinut, în acord cu doctrina şi jurisprudenţa relevantă din materie, că instanţa de apel, ca instanţă ce devoluează fondul, este suverană în ceea ce priveşte interpretarea/aprecierea probatoriului, iar instanţa de recurs este limitată prin prisma prevederilor stricte ale art. 488 C. proc. civ. la analiza legalităţii hotărârii recurate, nefiind admisibilă o reinterpretare a probatoriului sau o stabilirea unei situaţii de fapt diferite.

Rezultă din coroborarea considerentelor hotărârii atacate cu criticile recurentei-pârâte că aceasta este în realitate nemulţumită de modalitatea în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt şi a analizat probatoriul şi urmăreşte devoluarea fondului, niciunul dintre argumentele sale neputând fi încadrat în motivele de casare prevăzute de lege în mod strict şi limitativ de lege, încadrarea motivelor în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este pur formală şi nu corespunde exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât recurenta-pârâtă nu formulează nicio critică propriu-zisă de nelegalitate.

Pe fondul recursului, a arătat că efectele art. V din Tratatul de la Craiova au fost modificate în mod substanţial prin legile speciale adoptate după anul 1990, iar pentru a repara nedreptăţile aduse de aplicarea acestuia cetăţenilor români care deţineau bunuri pe teritoriile cedate Bulgariei la acea vreme, respectiv pentru acordarea posibilităţii solicitării despăgubirilor pentru bunurile deţinute pe teritoriul cedat, chiar şi în ipoteza în care (dar nu limitat la) Comisia Mixtă Româno-Bulgară a respins total sau parţial cererile de despăgubiri.

În acest sens a fost adoptată Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940; Normele metodologice de aplicare a acestei Legi au fost adoptate prin H.G. nr. 753/1998, iar în vederea accelerării şi finalizării procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 a fost edictată Legea nr. 164/2014.

Aşadar, scopul legilor de reparaţie din această materie este chiar corectarea nedreptăţilor cauzate nu numai de pierderea proprietăţii, ci de modalitatea în care Tratatul din 1940 şi Acordul din 1943 au acordat atenţie problemei despăgubirilor; dacă Decizia Comisiei Mixte ar fi fost unica posibil relevantă în speţă, atunci Legile de reparaţie nr. 9/1998 şi nr. 164/2014 ar fi lipsite de efecte.

A precizat că art. 1 din Legea nr. 9/1998 se aplică tuturor cetăţenilor români prejudiciaţi în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, care nu au primit compensaţii sau despăgubiri pentru recoltele neculese de porumb, bumbac şi floarea-soarelui, inclusiv de pe raza teritoriului Durostor. Nicio lege nu condiţionează dreptul la despăgubiri de calitatea de colonist sau de parcurgerea procedurii prevăzute la art. V din Tratat, singura condiţie în acest sens fiind să nu fi fost despăgubit deloc sau să fi fost despăgubit doar parţial.

A susţinut că art. 351 alin. (2) şi (3) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 9/1998, adoptată prin H.G. nr. 753/1998, art. 6 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 9/1998, adoptată prin H.G. nr. 753/1998, potrivit cărora dovada dreptului de proprietate se poate face atât prin contracte de vânzare-cumpărare, cât şi prin extrase de la Arhivele Naţionale ce se referă la existenţa bunurilor, art. 4 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998, spre deosebire de dreptul comun, permit ca dovada dreptului de proprietate (sau a altui drept) asupra terenurilor şi dovada existenţei şi dreptului de proprietate asupra recoltelor de pe aceste terenuri să fie mult mai facilă, fiind prevăzute mult mai multe mijloace (inclusiv prin declaraţii de martor şi orice acte care se referă doar la bunurile respective, nu neapărat de contracte de vânzare), tocmai având în vedere caracterului abuziv de aplicare a Tratatului şi necesitatea reparării nedreptăţilor suferite de cetăţenii români ca urmare a acestuia - acesta fiind scopul urmărit prin Legea nr. 9/1998, astfel cum a fost pusă în aplicare prin Norma metodologică adoptată prin H.G. nr. 753/1998 şi prin Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998.

De altfel, legiuitorul a mers chiar mai departe, trecând la estimarea ope legis a cantităţilor de recolte abandonate per hectar, având în vedere imposibilitatea foştilor proprietari de a dovedi întocmai cantităţile de recolte abandonate, faţă de contextul social, economic şi politic de la acea vreme.

A menţionat că autorul recurentelor, D., a deţinut în proprietate 120 ha teren cultivabil, gospodărie şi maşini agricole în com. Ahmatlar, judeţul Durostor, precum şi culturi nerecoltate de porumb (37 ha), floarea-soarelui (12 ha) şi bumbac (4,50 ha), după cum rezultă din numeroasele acte de vânzare-cumpărare cu privire la terenurile acestuia, certificate de Arhivele Naţionale, înscrisuri ce se încadrează în înţelesul noţiunii de dovadă a dreptului de proprietate prevăzută de legea de reparaţie.

Aşadar, instanţa de apel în mod corect a analizat toate înscrisurile depuse la dosar, dând eficienţă prevederilor legale aplicabile din materie şi constatând că recurentele-reclamante au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor şi asupra recoltelor neculese de pe aceste terenuri cedate Bulgariei.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 21 august 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 28 februarie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru nr. 2 a stabilit termen de judecată la data de 06 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând, cu prioritate, în raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatele-reclamante, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Sancţiunea nemotivării recursului este prevăzută de art. 489 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3), unde se stabileşte că în situaţia în care legea nu dispune altfel, motivele de casare de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Totodată, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancţiunea nulităţii recursului intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică indicarea în concret a greşelilor imputate instanţei de apel şi încadrarea lor în motivul de casare invocat, astfel cum este acesta prevăzut în textul de lege, simpla nemulţumire a recurentei-pârâte cu privire la soluţia pronunţată prin decizia atacată nefiind suficientă pentru a conduce la casarea hotărârii recurate. Dimpotrivă, este necesar ca recursul să fie întemeiat pe critici de nelegalitate circumscrise motivului expres şi limitativ prevăzut de lege şi invocat, de altfel, în mod formal, de către recurenta-pârâtă prin cererea de recurs formulată, având în vedere că recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părţile având deja la dispoziţie o judecată în fond în primă instanţă şi, ulterior, în apel.

În interpretarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate drept temei în promovarea prezentului demers judiciar, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, atunci când instanţa a identificat corect textele de lege aplicabile speţei, dar fie le-a încălcat, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Din parcurgerea criticilor circumscrise acestui caz de casare, Înalta Curte remarcă faptul că recurenta-pârâtă a pretins nelegalitatea deciziei atacate prin prisma aplicării greşite a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, în sensul în care nu a acordat forţă probantă deciziei adoptate la data de 08 august 1947 de către Comisia Mixtă Româno-Bulgară, ci altor documente aflate la dosarul cauzei, sub aspectul existenţei dreptului intimatelor-reclamante la obţinerea despăgubirilor constând în contravaloarea recoltelor neculese în contextul aplicării Tratatului între România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, şi a anexării teritoriilor reprezentate de Durostor şi Caliacra.

În argumentarea acestor afirmaţii, partea a menţionat că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că înscrisul intitulat "Tablou de culturile nerecoltate ale românilor şi coloniştilor" din comuna Ahmatlar, judeţul Durostor pentru anul 1940, constituie o probă elocventă în privinţa existenţei culturilor nerecoltate ce aparţineau autorului reclamanţilor, D., fără a avea în vedere faptul că prin decizia din 08 august 1947, pronunţată în dosarul nr. x conexat la nr. 307 şi nr. 309, Comisia Mixtă Româno-Bulgară a respins cererea acestuia, formulată în temeiul art. V din Tratat, precum şi lipsa dovezilor privind existenţa şi evaluarea recoltele de porumb, floarea soarelui, bumbac, mei lucernă, struguri de pe 39,7 ha, pretins a fi abandonate de către petiţionarul (autorul D.), conform declaraţiei menţionate în procesul-verbal emis în dosarele nr. x, nr. 307 şi nr. 309.

Înalta Curte constată că prin argumentele inserate în cererea de recurs, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă readuce în discuţie chestiuni ce ţin de modalitatea în care instanţa de judecată a acordat valoare probatorie înscrisurilor din dosar în cadrul analizei îndeplinirii condiţiilor legale ce conferă dreptul reclamantelor la obţinerea despăgubirilor constând în contravaloarea recoltelor neculese în contextul aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, şi a anexării teritoriilor reprezentate de Durostor şi Caliacra, ceea ce face parte din puterea de apreciere a probelor conferită judecătorului de art. 264 C. proc. civ., care, însă, depăşesc sfera de analiză a motivului de nelegalitate invocat, prestabilit de lege.

Câtă vreme întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, ce au conturat situaţia de fapt dedusă judecăţii excedează analizei ce poate fi realizată în etapa procesuală a recursului, iar faptul că recurenta-pârâtă invocă anumite dispoziţii legale - art. 4 din Legea nr. 164/2014, fără să susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiului de casare invocat, nu satiface cerinţa motivării prevăzută de art. 489 C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudinea de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor deja administrate şi la schimbarea situaţiei de fapt pe deplin stabilite în baza acestora.

Aşadar, recurenta-pârâtă critică soluţia instanţei de apel sub aspectul temeiniciei sale punând în discuţie situaţia de fapt reţinută în raport de probele deja administrate, ceea ce face să se aprecieze că motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se încadrează în această dispoziţie legală câtă vreme calea de atac reprezintă mijlocul procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate sub aspectul legalităţii şi nu a temeiniciei acesteia, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Fără a proceda la o reevaluare a situaţiei de fapt, aspect inadmisibil în calea de atac a recursului, Înalta Curte constată că în motivarea deciziei atacate, raportându-se la cerinţele ce se cer a fi întrunite, în conformitate cu exigenţele art. 351 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 9/1998, adoptată prin H.G. nr. 753/1998, în ceea ce priveşte calitatea de beneficiar al acestei legi, calitatea de moştenitor al solicitantului şi existenţa documentelor întocmite şi verificate de Comisia Mixtă Româno-Bulgară, emise de Arhivele Naţionale şi Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, ce atestă situaţia bunurilor pentru care se cer compensaţii, instanţa de apel a reţinut că reclamantele au probat existenţa dreptului de proprietate, în conformitate cu exigenţele art. 4 din Legea nr. 164/2014, precum şi existenţa culturilor neculese la momentul aplicării Tratatului româno-bulgar din 1940.

Cu privire la calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la aplicarea Legii nr. 9/1998, instanţa de apel a apreciat că această chestiune a fost tranşată prin sentinţa civilă nr. 1666/2013 a Tribunalului Bucureşti, în sensul în care reclamanta A. este fiica şi succesoarea legală a autoarei F., iar celelalte două reclamante sunt descendente pe linie paternă ale autoarei F., în calitate de fiice ale lui G., fiul şi succesorul legal al autoarei F., care la rândul său este moştenitor al fostului proprietar D., în calitate de fiică, potrivit certificatul de moştenitor emis după fostul titular al dreptului de proprietate D..

Totodată, a avut în vedere că dosarele nr. x, nr. 307 şi nr. 309, conexate în faţa Comisiei Mixte, conţin declaraţiile de rigoare, dovezi ale domiciliului şi cetăţeniei solicitantului, o serie de titluri de proprietate constând în contracte de vânzare-cumpărare, perfectate în mare parte în perioada interbelică, prin care autorul intimatelor-reclamante a dobândit mai multe terenuri, preponderent arabile, în majoritate situate în comuna Ahmatlar, judeţul Durostor, într-o evaluare punctuală a fişelor recapitulative ale dosarelor menţionate, localitate aflată în prezent în teritoriul bulgar, dar care aparţinea Cadrilaterului la nivelul anilor 1940, anterior semnării Tratatului.

Astfel, a reţinut că informaţiile oferite de aceste dosare împreună cu fişele lor se coroborează cu tabelul ce cuprinde situaţia populaţiei şi a gospodăriilor din comuna Ahmatlar judeţul Durostor din anul 1940, care la poziţia nr. 72 îl menţionează pe D. cu teren cultivabil în suprafaţă de 120 ha şi 6.000 mp livezi şi vii, inventar care dovedeşte deţinerea de către autorul reclamanţilor a unei suprafeţe considerabile de teren agricol, însă din perspectiva respectării dispoziţiilor tratatului din 1940 româno-bulgar, a considerat că trebuie valorificat tabelul ce conţine proprietarii rurali care beneficiază de art. V din Tratat, unde la poziţia 121 figurează D..

În egală măsură, a apreciat ca fiind relevant tabloul culturilor nerecoltate ale românilor şi coloniştilor din comuna Ahmatlar, judeţul Durostor pentru anul 1940, în cadrul căruia la poziţia 68 figurează D. cu suprafeţele de teren cultivate, astfel cum au fost evidenţiate în considerentele hotărârii, reţinând că existenţa acestui inventar al suprafeţelor recoltelor neculese întocmit să reflecte situaţia existentă la nivelul anului 1940, constituie o probă elocventă în privinţa existenţei culturilor nerecoltate ce aparţineau autorului reclamanţilor.

Este de observat că recurenta-pârâtă nu a adus critici concrete raţionamentului instanţei de apel nici cu privire la eventuala neaplicare/greşita interpretare/greşita aplicare a dispoziţiilor art. 5, art. 8, art. 10 şi art. 12 din Acordul Româno-Bulgar din 01 aprilie 1943, ci doar a explicitat procedura specială instituită prin acest Acord, al cărei beneficiar nu a fost autorul intimatelor-reclamante, în opinia părţii, ţinând cont că documentele eliberate de Arhivele Naţionale ale României relevă faptul că acesta nu a avut calitatea de colonist, nu a fost inclus în categoria cetăţenilor supuşi schimbului obligatoriu de populaţie între statul roman şi cel bulgar, ci a fost cetăţean roman, cu domiciliul în Bucureşti, care deţinea proprietăţi pe teritoriul judeţului Durostor, cedat statului bulgar, conform Tratatului.

Or, simpla expunere a unor texte de lege fără a arăta în concret de ce se impune aplicarea acestora în cauză sau fără a arăta de ce au fost interpretate eronat se circumscriu unei atitudini subiective generate de măsurile dispuse de instanţă, care nu coincide cu aşteptările părţii, însă simpla nemulţumire cu privire la greşita reţinere a situaţiei de fapt în contextul relevat nu poate conduce la încadrarea motivelor în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Tot o modalitate de apreciere a probatoriului şi a situaţiei de fapt reprezintă şi criticile ce reclamă caracterul intermediar al înscrisului intitulat "Tablou de culturile nerecoltate ale românilor şi coloniştilor" din comuna Ahmatlar, judeţul Durostor pentru anul 1940, în procesul de inventariere al bunurilor autorului D. la momentul aplicării Tratatului, actul cu forţă probantă în privinţa dreptului la despăgubire pentru bunurile abandonate de către acesta statului bulgar fiind doar decizia adoptată la data de 08 august 1947 de Comisia Mixtă Româno-Bulgară, prin care s-a respins cererea privind acordarea despăgubirilor.

Însă, după cum s-a arătat în partea introductivă a prezentei analize, trebuie considerat că în faţa instanţei de recurs nu se poate pune în discuţie o reapreciere sau o reevaluare a probelor administrate, după cum este inadmisibil a se înfăţişa critici de netemeinicie ale hotărârii atacate. În niciun caz recursul nu are caracter devolutiv şi nu vizează situaţia de fapt.

Aşa fiind, cum criticile invocate de recurenta-pârâtă, prin cererea de recurs dedusă judecăţii, nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi cum, în speţă, nu pot fi reţinute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 486 alin. (3) şi art. 486 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 1271A din 27 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 1271A din 27 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2023.