Revendication claim rejected: title derived from different authors forfeits presumption of better right

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia I civilă, în data de 15 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L. Focşani, pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei să lase în deplina proprietate şi posesie imobilul teren în suprafaţă de 5615,50 mp, situat în Municipiul Focşani, str. x, jud. Vrancea; reclamanţii au solicitat şi cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 563 C. civ.

Pârâta S.C. C. S.R.L. Focşani a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a S.C. D. S.R.L. Focşani şi S.C. E. S.R.L. Adjud, solicitând obligarea S.C. D. S.R.L. la ręstituirea sumei de 65.000 euro sau 308.750 RON la cursul valutar al zilei, reprezentând contravaloarea preţului terenului cu suprafaţa de 4.224 mp curţi construcţii, achiziţionat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/22.08.2016 în cadrul BIN F., şi obligarea S.C. E. S.R.L. la restituirea sumei de 25.000 euro sau 118.750 RON la cursul valutar al zilei, reprezentând contravaloarea preţului terenului cu suprafaţa de 1072 mp curţi construcţii, achiziţionat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.02.2015 în cadrul BIN G..

La data de 12 iunie 2019, chemata în chemare în garanţie S.C. D. S.R.L. Focşani a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a S.C. E. S.R.L..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 272/2020 din 30 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia I civilă a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor A. şi B. şi au fost respinse, ca rămase fără obiect, cererile de chemare în garanţie.

Reclamanţii au fost obligaţi să achite pârâtei suma de 12672 RON şi chematei în garanţie S.C. E. S.R.L. suma de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 272 din 30 iulie 2020 a Tribunalului Vrancea au declarat apel, în termenul legal, reclamanţii A. şi B..

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 20/A din 16 februarie 2021, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi A. şi B. în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. C. S.R.L. şi intimaţii chemaţi în garanţie S.C. D. S.R.L şi S.C. E. S.R.L. Adjud împotriva sentinţei civile nr. 272 din 30 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia I civilă.

Au fost obligaţi apelanţii la plata către intimata S.C. C. S.R.L. a sumei de 3000 RON şi către intimata S.C. E. S.R.L. a sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorarii avocaţi.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, iar în subsidiar, faţă de motivele de nelegalitate invocate, casarea deciziei recurate cu consecinţa admiterii apelului, schimbării în tot a sentinţei civile nr. 272/2020 a Tribunalului Vrancea, casabilă şi ea prin nelegalitatea cu care a fost respinsă acţiunea introductivă.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că, deşi în considerente curtea de apel a reţinut că, prin judecata pe care o face, nu invalidează actul de adjudecare al autorilor reclamanţilor, în realitate a făcut exact contrariul şi, cu toate că a invocat posibilitatea juridică pentru instanţă să verifice valabilitatea actelor de executare care au stat la baza dobândirii dreptului de proprietate de la adjudecatarul anterior, nu a indicat şi dispoziţia legală care să îi permită această posibilitate, în afara procedurii contestaţiei la executare.

Prin invalidarea actului de executare instanţa s-a comportat ca un executor judecătoresc, aspect nepermis potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000, potrivit cu care activitatea ce ţine de executarea judecătorească este subsumată autorităţii publice a Ministerului de Justiţie, parte din puterea executivă.

Potrivit art. 656 alin. (2) C. proc. civ., erorile materiale săvârşite cu prilejul întocmirii actelor executorului judecătoresc se pot îndrepta, din oficiu sau la cerere (de acesta), cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute pentru întocmirea lor.

Aşadar, operaţiunea de corectare a actului de adjudecare prin înlăturarea lui pentru că nu are suprafeţe corect reţinute ori parcele corect identificate, reprezintă o operaţiune de veritabilă procedură execuţională care nu intră în atribuţiile puterii judecătoreşti, ci ţin de puterea executivă.

Or, în puterea judecătorească nu intră decât prerogativele prevăzute pentru instanţa de executare în Cartea a V-a a C. proc. civ., "Despre executarea silită", nu şi operaţiunile materiale, de fapt, pe care numai un executor le poate face în cuprinsul unui act de executare, cum este actul de adjudecare nr. 194/2005 al vânzătorilor reclamanţilor, invalidat prin decizia recurată.

În acxest sens, instanţa de apel a procedat la o încălcare a atribuţiilor puterii judecătoreşti, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au învederat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu a expus motivele pentru care au fost înlăturate criticile recurenţilor.

De fapt, decizia recurată a reluat considerentele sentinţei civile nr. 272/2020 a Tribunalului Vrancea, iar din comparaţia motivării deciziei recurate cu structura criticilor din apel şi cu considerentele sentinţei apelate, reiese că au rămas fără răspuns critici punctuale din apel.

Din cuprinsul deciziei recurate nu rezultă niciun singur considerent în care să fie indicat textul de lege care să permită instanţei să invalideze un act de executare necontestat, emis acum 15 ani şi intabulat în Cartea Funciară, respectiv niciun singur considerent prin care instanţa de apel să indice de ce nu contează elementul posesie în analiza unei acţiuni în revendicare.

De asemenea, instanţa de apel nu a răspuns la motivul de apel explicat la punctul 4 din cererea de apel şi nici nu a indicat de ce a înlăturat stăpânirea directă şi nemijlocită a reclamanţilor dovedită inclusiv prin achitarea tuturor taxelor şi impozitelor şi prin netulburarea până în 2018, fiind înlăturată fără justificare critica de nelegalitate că intabularea dreptului pârâtei s-a făcut nouă ani mai târziu după noi.

De fapt, nu există decât o singură dată invocată o dispoziţie legală în cuprinsul deciziei, respectiv art. 563 C. civ., dar nu există niciun singur considerent prin care să fie înlăturată invocarea de către reclamanţi a dispoziţiilor art. 563 alin. (3) C. civ., de care aceştia au înţeles să se prevaleze.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 656 şi 713-714 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a invalidat un act de executare necontestat, fiind inadmisibilă constatarea unei nevalabilităţi a acelui act în afara unei contestaţii la executare.

Or, prin analiza actului de adjudecare nr. 194/2005 şi a actelor execuţionale anterioare acestuia şi invalidarea lor, instanţele de fond au procedat exact în acest sens, cu toate că procedura execuţională este strict prevăzută de lege sub toate aspectele ei, iar modalitatea de a fi invalidat un act de executare în afara unei contestaţii la executare - singura cale de atac admisibilă raportat la o procedură execuţională - a condus la pronunţarea unei soluţii nelegale.

Raportat la critica de nelegalitate privind încălcarea dreptului reclamanţilor de proprietate, prin decizia recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 563 alin. (3) C. civ.

Recurenţii-reclamanţi au intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului situat pe strada x nr. 2 în anul 2006, iar intimata-pârâtă şi-a intabulat în anul 2015 suprafaţa de 4224 mp, situată în str. x, adică 9 ani mai târziu.

Dreptul reclamanţilor de proprietate a fost dovedit în mod deplin, inclusiv în paradigma unei probatio diabolica reclamate de rigorile instituţiei acţiunii în revendicare, în urmă cu 15 ani dobândind prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/31.05.2006 la BNP H. imobilul în litigiu înscris în Cartea Funciară a localităţii Focşani nr. 16497 şi pentru care au achitat preţul de 214.000 RON.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata S.C. E. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică, întrucât instanţele de fond au reţinut corect că terenul pe care recurenţii-reclamanţi îl revendică nu a existat în fapt şi că aceştia îşi îndreaptă pretenţiile asupra terenului altui proprietar.

În cazul analizei comparate a proprietăţilor, recurenţii-reclamanţi s-au sprijinitpe informaţia că cele două titulare ale terenurilor, respectiv S.C. I. şi S.C. J., au avut iniţial în proprietate peste 8.000 mp teren, dar nu au ţinut cont ca în anul 2001, cu mult înainte de anul 2005 când a avut loc executarea, în conformitate cu documentele OCPI Vrancea şi ale Primăriei Focşani prezentate de intimaţi, cele două societăţi - S.C. I. şi S.C. J. - nu mai deţineau decât 3.718,64 mp, respectiv 5.615 mp.

Or, recurenţii-reclamanţi nu au opus niciun argument care să invalideze documentele depuse de intimaţi, fapt ce dovedeşte lipsa legalităţii şi credibilităţii cererii acestora.

De asmenea, recurentii-reclamanti nu au ţinut cont că toate terenurile aflate în proprietatea S.C. I. şi S.C. J. erau, începând cu anul 2001, ipotecate la K., deci nu puteau fi tranzacţionale legal sub nicio formă.

Toate dovezile aduse în proces de către intimaţi atestă că în perioada 1990 - 2021, terenul respectiv a fost în posesia neîntreruptă a intimaţilor-pârâţi şi a intimaţilor-chemaţi în garanţie.

În concluzie, intimata a susţinut că, din toate documentele depuse la dosarul cauzei, rezultă că recurenţii-reclamanţi nu au niciun drept asupra terenului pe care îl revendică, dreptul de proprietate al intimaţilor-pârâţi şi al chemaţilor în garanţie fiind demonstrat cu documente certificate de instituţiile publice abilitate, sens în care se impune respingerea recursului.

În data de 06 aprilie 2022, recurenţii-reclamanţi au depus concluzii scrise prin care au solicitat admiterea recursului, reiterând aspectele din cuprinsul cererii de recurs.

În data de 20 aprilie 2022, recurenţii-reclamanţi au depus concluzii scrise, solicitând admiterea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor este nefondat şi îl va respinge, în considerarea celor ce succed:

1. Circumscris celui dintâi motiv de casare, întemeiat în drept pe art. 488 pct. 4 C. proc. civ. ("când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti"), recurenţii susţin că prin invalidarea actului de adjudecare încheiat în anul 2005, în procedura executării silite, pentru neregularităţi de ordin material, care intră în competenţa executorului judecătoresc - parte din puterea executivă -, instanţa şi-a depăşit atribuţiile.

Înalta Curte relevă că acest caz de casare este incident atunci când se poate constata că instanţa a săvârşit un "exces de putere", încălcând un domeniu rezervat uneia dintre celelalte puteri constituite în stat; este vorba despre o depăşire a prerogativelor puterii judecătoreşti, prin intrarea, nepermisă, în atribuţiile puterii legislative, ori a celei executive. Nu orice violare a legii sau orice încălcare a normelor de competenţă ori de procedură pot fi asimilate unui "exces de putere", ci numai acele atingeri aduse de judecător principiului constituţional al separării puterilor în stat, prin intruziuni în domeniul de activitate al administraţiei publice ori a legislativului. Bunăoară, instanţa se substituie administraţiei publice în formularea politicilor publice; savârşeşte un act de competenţa exclusivă a puterii executive ori a celei legislative; instanţa consfinţeşte cu valoare legală texte abrogate; instanţa critică legiuitorul ori aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare; instanţa se pronunţă pe cale de dispoziţii generale, obligă Parlamentul să adopte o lege şi alte asemenea situaţii care pot fi considerate exces de putere, prin referire la raporturile dintre instanţele judecătoreşti şi celelalte puteri în stat în sens larg vorbind (incluzând şi Curtea Constituţională).

În circumstanţele date ale prezentei cauze, Înalta Curte constată că instanţa nu a săvârşit niciun act comisiv, nu a procedat la cercetarea efectivă a actului de adjudecare evocat, pentru a se putea reţine că a intrat pe tărâmul competenţei executorului judecătoresc. Mai mult, chiar dacă ar fi existat o astfel de dispoziţie a instanţei, ea nu ar putea fi asimilată ipotezei excesului de putere, ci unei eventuale încălcări a normelor de competenţă ori a celor de procedură, care atrage incidenţa altor cazuri de casare, precum cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8 C. proc. civ. De altfel, pretinsa invalidare de către instanţa de apel a actului de adjudecare, în afara unei contestaţii la executare, a fost invocată de recurenţi şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizată în continuare.

Pentru cele ce preced, Înalta Curte va înlătura acest motiv de casare, ca nefondat.

2. Invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii afirmă că hotărârea instanţei de apel nu prevede motivele pentru care au fost înlăturate "critici punctuale" de nelegalitate.

Prin motivul de casare în discuţie recurenţii evocă una dintre cele trei ipoteze reglementate de legiuitor şi anume lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea, cu referire la următoarele aspecte: a) invalidarea unui act de executare necontestat, emis în urmă cu 15 ani; b) exercitarea unei posesii de lungă durată şi netulburată; c)înlăturarea argumentelor circumscrise pct. 4 din declaraţia de apel; d)achitarea taxelor şi impozitelor, până în anul 2018; e)data înscrierii drepturilor de proprietate în cartea funciară.

Înalta Curte reaminteşte că motivarea hotărârii judecătoreşti este supusă atât exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât şi principiilor conturate în jurisprudenţa Curţii Europene, care înscrie "obligaţia tribunalelor de a-şi motiva deciziile lor" între garanţiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţie.

Motivarea hotărârii judecătoreşti apare astfel strâns legată de respectarea dreptului la apărare, constituie o garanţie pentru părţi în faţa arbitrariului judecătoresc şi singurul mijloc care permite exercitarea unui real control judiciar. Motivarea este indispensabilă însăşi "calităţii actului de justiţie".

În virtutea acestei obligaţii, judecătorul care a pronunţat hotărârea este chemat să arate, în scris, raţiunile care l-au determinat să respingă ori să admită o cerere, într-o manieră clară, precisă, necontradictorie, enuntând, cu suficientă precizie, modul în care a aplicat legea unei situaţii de fapt concrete şi suficient conturate.

În acelaşi timp, în jurisprudenţă, s-a statuat că obligaţia de motivare a deciziei nu are a fi înţeleasă în sensul că judecătorul trebuie să răspundă, în mod detaliat, fiecărui argument invocat de părţile în proces, pentru a susţine una şi aceeaşi cerere, unul şi acelaşi motiv de apel/recurs, fiind necesar a distinge între argumente şi mijloacele de apărare. Întinderea obligaţiei de motivare variază în funcţie de natura hotărârii pronunţate, de calitatea motivării, urmând a se aprecia prin raportare la conţinut, la substanţă, iar nu la volum. Tot astfel, s-a considerat, în jurisprudenţă, că cea de-a doua instanţă de fond poate să îşi însuşească motivarea primei instanţe, considerentele de fapt şi de drept care au condus la respectiva soluţie, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas întru totul neschimbate. Aceasta pentru că efectul devolutiv al apelului nu anulează sine die hotărârea primei instanţe, ci conferă apelantului dreptul de a repune în discuţie circumstanţele de fapt şi de drept ale cauzei.

Indiscutabil, în caz de reformare a hotărârii atacate, instanţa de apel este obligată să motiveze, în detaliu şi convingător, care sunt împrejurările care au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe; ele pot fi împrejurări de fapt şi/sau de drept şi asupra acestora are a se insista, în motivare.

În prezenta cauză, curtea de apel, ca instanţă de prim control judiciar, a verificat, în limitele cererii de apel formulate de reclamanţi, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, însuşindu-şi o parte din considerentele acesteia, câtă vreme mijloacele de apărare au rămas neschimbate. Totodată, instanţa de apel a realizat un examen propriu al criticilor apelanţilor, al elementelor esenţiale supuse verificării. Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă a fost confirmată de instanţa de apel în cadrul unui raţionament juridic detaliat şi a unei ample analize şi sinteze a tuturor probelor care au fost administrate.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a realizat o analiză comparativă a titlurilor de proprietate de care se prevalează părţile în litigiu, evocând condiţiile specifice ale unei acţiuni în revendicare, a argumentat de ce în speţă nu s-a pus problema posesiei, ci a existenţei unui titlu mai bine caracterizat, a analizat apărarea referitoare la prevalenţa înscrierii dreptului în cartea funciară, înlăturând-o argumentat (pag. 12-13 decizie).

În aprecierea Înaltei Curţi, decizia instanţei de apel respectă exigenţele referitoare la claritatea, precizia şi consecvenţa motivării, cuprinzând răspunsuri explicite fiecărui motiv de apel, astfel că instanţa de recurs poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

În consecinţă, critica este nefondată şi se va respinge.

3. Prin cel de-al treilea motiv de casare, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se afirmă o încălcare esenţială a dispoziţiilor art. 656, art. 713-714 C. proc. civ., respectiv art. 563 alin. (3) C. civ. În esenţă, recurenţii au invocat că instanţa de apel "a invalidat" un act de executare necontestat, actul de adjudecare nr. 194/2005, şi nu a ţinut seama de faptul că dreptul lor de proprietate a fost înscris în cartea funciară în anul 2006, iar pârâta şi-a intabulat acelaşi drept 9 ani mai târziu, cu privire la imobilul revendicat în proces.

Întrucât pretinsa încălcare a regulilor de procedură se circumscrie, practic, analizei comparative a titlurilor de proprietate ale părţilor în proces, specifică acţiunii în revendicare şi condiţiilor de exerciţiu ale acesteia, controlul judiciar de legalitate urmează a se efectua din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la modalitatea de interpretare şi de aplicare a normei de drept material înscrise în art. 563 C. civ.

Textul normativ anterior evocat reglementează acţiunea în revendicare - mijloc juridic specific de apărare a dreptului de proprietate - care pune în discuţie însăşi existenţa dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului revendicat. În esenţă, proprietarul al cărui bun intră în posesia nelegitimă a unei alte persoane urmăreşte să obţină o recunoaştere judiciară a dreptului său de proprietate şi, pe cale de consecinţă, redobândirea stăpânirii acestuia.

Existenţa calităţii de proprietar a reclamantului constituie un fapt care trebuie dovedit, de însuşi reclamantul în proces, iar în situaţia în care titlurile de proprietate exibate de părţile în litigiu provin de la autori diferiţi, se compară între ele chiar drepturile autorilor de la care aceste titluri provin, pentru a se stabili care dintre aceştia verus dominus sau în favoarea căruia există cele mai puternice aparenţe că ar avea o asemenea calitate. Nu este suficientă compararea titlurilor de dobândire înfăţişate de cele două părţi în litigiu, reclamantul şi pârâtul, întrucât există un moment de la care apar două titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun, ori nu pot exista două drepturi de proprietate, în formă pură şi simplă, simultan asupra aceluiaşi bun. Indiscutabil, doar unul dintre autori a avut calitatea de proprietar, celălalt fiind un non dominus. Identificarea adevăratului proprietar este absolut necesară, în acest caz, în virtutea adaugiului nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipso habet.

Dimpotrivă, în situaţia în care titlurile de dobândire ale părţilor provin de la acelaşi autor, care este şi adevăratul proprietar, în procesul de comparare a titlurilor de proprietate opuse de părţi, operează criteriul de preferinţă evocat de recurenţi, acela referitor la înscrierea imobilului în cartea funciară. Va avea câştig de cauză cel care şi-a înscris primul dreptul, având relevanţă, în acest caz, faptul juridic al întăbulării dreptului de proprietate în cartea funciară.

În prezentul proces, instanţa de apel a procedat ea însăşi la o riguroasă analiză a tuturor probelor care au fost administrate, stabilind faptul că reclamanţii revendică de la pârâta S.C. C. S.R.L. imobilul situat administrativ în str. x Focşani, reprezentând teren în suprafaţă de 5.615,5 mp. şi construcţii (depozit carburanţi şi magazie) identificat cu nr. cad. x în C.F. nr. x Focşani, susţinând că sunt proprietarii tabulari ai acestui imobil în temeiul contractului de vânzare nr. x/31 mai 2006, încheiat cu soţii L. şi M..

La rândul ei, pârâta S.C. C. S.R.L. susţine că este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului curţi, construcţii şi teren în suprafaţă de 5.296 mp. situat în str. x Focşani, identificat cu nr. cad. nou x, drept dobândit prin efectul a două contracte de vânzare, încheiate cu S.C. E. S.R.L., în data de 17.02.2015 (suprafaţa de 1072 mp.)şi respectiv cu S.C. D. S.R.L., în data de 22.08.2016 (suprafaţa de 4.224 mp.).

Valabilitatea titlurilor de proprietate prevalate de părţile în litigiu nu a fost contestată în cadrul prezentului proces, astfel încât instanţele de fond nu au cercetat legalitatea acestora, nu au validat şi nici invalidat titlul de proprietate al reclamanţilor, cum greşit se afirmă prin motivele prezentului recurs. Dimpotrivă, reţinând prezumţia de legalitate în privinţa ambelor titluri de proprietate şi constatând că acestea provin de la autori diferiţi, prima instanţă, iar apoi instanţa de apel au realizat o judicioasă analiză comparativă a drepturilor autorilor de la care aceste titluri provin, pentru a stabili care dintre ele este mai bine caracterizat.

În acest context, instanţa de apel a relevat, cu suficientă claritate, faptul că imobilul teren în suprafaţă totală de 23.316 mp., situat administarativ în str. x, Focşani, a fost atribuit în proprietate S.C. N. S.A., în anul 1996, conform certificatului de atestare a proprietăţii seria x nr. x

În anul 1997, această societate comercială participă la capitalul social al S.C. I. S.A., cu suprafaţa de 8.900 mp. şi la capitalul social al S.C. J. S.A., cu suprafaţa de 8.018mp.

Pe linia S.C. I. S.A., se constată că aceasta vinde, în anul 1999, terenul în suprafaţă de 2.678mp. către S.C. O. S.A., precum şi suprafaţăa de 2.506 mp., către S.C. P. S.R.L., rămânând cu diferenţa de 3.719 mp. teren, care apare înscrisă în cartea funciară nr. x în favoarea acestei societăţi, cu nr. cad. x (612,34 mp.) şi nr. cad. x (3.106,30 mp.). Ulterior, cele două corpuri tabulare, însumând 3.719 mp. teren sunt vândute în procedura executării silite, fiind adjudecate de numitul L., conform actului de ajudecare nr. 194/21.09.2005, care vinde apoi reclamanţilor acest teren. Se reţine că, în cuprinsul actului de adjudecare, apare identificat terenul aflat în patrimoniul S.C. I. S.A. în str. x,T10, P 4207 având suprafaţa de 5.615 mp. şi nr. cad. x, iar în actul de vânzare încheiat de adjudecator cu reclamanţii se menţioneză aceeaşi suprafaţă, 5,615 mp., nr. cad. x.

Pe linia S.C. J. S.A. (care dobândise în proprietate suprafaţa de 8.018 mp teren, de la S.C. N.), se constată că aceasta vinde, în anul 2000, suprafaţa de 2318,10 mp teren către S.C. P. S.R.L. şi rămâne în proprietate cu terenul în suprafaţă de 5615 mp, identificat cu nr. top x. Terenul apare grevat de o ipotecă instituită în anul 2001 în favoarea K., pentru ca în final să fie adjudecat, în anul 2013, în favoarea S.C. E. S.R.L. Adjud. Urmare unor parcelări şi înstrăinări succesive, terenul intră în patrimoniul pârâtei S.C. C. S.R.L. Focşani.

Pentru a conchide sub aspectul circumstanţelor de fapt esenţiale în acest litigiu, astfel cum au fost stabilite de către instanţa de apel, reclamanţii au dobândit în proprietate imobilul teren pe linia transmisiunilor succesive pornind de la autorul S.C. I. S.A. care, în anul 2005, când a fost încheiat actul de adjudecare nr. 194/2005, avea în proprietate 3.719 mp. teren în str. x, T70, P 4191, identificat cu nr. cad. x (612,34 mp.) şi 614/4N (3.106,30 mp.).

Pârâta a dobândit în proprietate terenul din strada x nr. 2 A, în suprafaţă de 5.615,5 mp, T70, P 4207, cu nr. cadastral x, pe linia transmisiunilor succesive pornind de la autorul S.C. J. S.A..

În cuprinsul actului de adjudecare nr. 194/21.09.2005, încheiat în favoarea numitului L., iar ulterior, în contractul de vânzare nr. x/31 mai 2006, pe care reclamanţii l-au încheiat cu soţii L. şi M., terenul vândut a fost identificat cu datele de identificare ale imobilului aflat în patrimoniul pârâtei, menţionându-se nr. cod 614/2N şi suprafaţa de 5615,5 mp, în str. x Focşani.

Atât reclamanţii, cât şi pârâta au titluri de proprietate pentru suprafeţe din terenul pe care S.C. N. S.A. l-a deţinut în str. x, fără a fi vorba despre unul şi acelaşi teren, transmisiunile succesive operând cu privire la suprafeţe distincte şi diferite, de la S.C. I. S.A. până la reclamanţi, respectiv de la S.C. J. S.A. şi până la pârâtă.

Urmare unei erori de identificare, sub aspect cadastral şi al suprafeţei, prin actul de adjudecare care a finalizat executarea silită şi dosarul execuţional nr. x/2005, s-a ajuns la situaţia în care terenul aflat în proprietatea reclamanţilor să se suprapună, scriptic, cu terenul aflat în proprietatea pârâtei. În realitate, cele două terenuri sunt diferite, distincte şi fiecare parte în litigiu exercită posesia propriului teren, de la momentul obţinerii titlurilor de proprietate prevalate în proces.

Analiza şi sinteza probelor administrate a permis instanţelor de fond să stabilească faptul că titlul de proprietate al pârâtei este mai bine caracterizat, adevăratul proprietar tabular al imobilului identificat cu nr., cad x, având suprafaţa de 5.615,5 mp, în str. x Focşani fiind S.C. J. S.A., de la care pârâta a dobândit anterior dreptul de proprietate, prin transmisiuni succesive. Mai mult, se reţine că dreptul de proprietate al autoarei pârâtei apare înscris în cartea funciară conform încheierii CF nr. x din 23.11.2001, în timp ce autoarea reclamanţilor, S.C. I., nu a avut întabulat în cartea funciară propriul drept de proprietate.

Relativ la prioritatea înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, principiu pe care reclamanţii îl invocă în beneficiul propriu, în raport cu pârâta, corect instanţa de apel a înlăturat această apărare, constatând că ea ar putea avea relevanţă exclusiv în ipoteza în care părţile în litigiu ar fi dobândit titluri de proprietate asupra unuia şi aceluiaşi bun, de la acelaşi autor, ipoteză care nu se verifică în cauză, aşa după cum a fost arătat anterior.

Cât priveşte buna-credinţă a reclamanţilor, la momentul încheierii actului de vânzare, invocată din perspectiva art. 563 alin. (3) C. civ., Înalta Curte reţine că buna-credinţă a reclamanţilor cumpărători, ca împrejurare de fapt, nu a făcut obiectul verificării în faţa instanţelor de fond. Dealtfel, ea nici nu poate avea relevanţa juridică pe care reclamanţii i-o conferă, în cadrul prezentei acţiuni în revendicare imobiliară.

Prevederile legale la care se face trimitere prin art. 563 alin. (3) C. civ., conform căruia:

"Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut", reglementează situaţiile şi condiţiile în care buna-credinţă poate duce ea însăşi la dobândirea unui drept de proprietate. Într-o acţiune în revendicare, reclamantul ar putea invoca dobândirea dreptului prin posesia de bună-credinţă împotriva fostului proprietar, aşa după cum pârâtul ar putea invoca o posesie utilă împotriva celui care revendică bunul.

Or, în prezentul proces, reclamanţii nu au invocat, prin cererea de chemare în judecată, posesia de bună-credinţă ca modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate, titlul pe care l-au prevalat în proces fiind contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu soţii Arsene şi actul de adjudecare încheiat anterior în favoarea acestora.

Nu se verifică, aşadar, motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Confirmând hotărârea primei instanţe, instanţa de apel a realizat o corectă interpretare şi o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 563 C. civ. la circumstanţele concrete ale cauzei, judecând în limitele învestirii sale şi cu respectarea propriilor competenţe.

Pentru toate cele ce preced, în absenţa unor motive de nulitate de ordine publică, aplicând art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 20/A din 16 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 mai 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.