Tort liability for public communication of audio recordings in hotel premises and applicability of CJEU criteria for "public communication" under copyright law

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 16 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, societatea A. S.R.L., solicitând ca, în urma dezbaterilor şi a probelor ce vor fi administrate, să fie pronunţată o hotărâre prin care să fie obligată pârâta:

1. la plata sumei de 22.399,97 RON (18.823,50 RON fără TVA) reprezentând triplul remuneraţiei datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru perioada 01.04.2018-31.03.2021, pentru unităţile nedeclarate la CREDIDAM;

2. la plata sumei de 3.868,03 RON reprezentând penalităţi de întârziere, care au fost calculate până la data de 25.02.2021 şi în continuare la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% până la data achitării integrale a remuneraţiei de mai sus; să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spaţiile administrate;

3. la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1083 din 25 iunie 2021,Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâtă; a constatat competenţa în soluţionarea cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Suceava şi a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Suceava, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 311 din 18 noiembrie 2021, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâtă; a respins cererea formulată de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 97 din 14 aprilie 2022, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM împotriva sentinţei civile nr. 311 din 18 noiembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 97 din 14 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 29 iulie 2022, sub nr. x/2021, care, prin încheierea nr. 123 din 26 ianuarie 2023, a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a II-a civile şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţiomnare a recursului declarat de reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM împotriva deciziei civile nr. 97 din 14 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L., în favoarea secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind înregistrat sub nr. x/2021*.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel în vederea desfiinţării în tot a sentinţei civile nr. 311 din 18 noiembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, şi admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea dreptului material aplicabil în cauză, îmbrăţişând raţionamentul greşit al instanţei de fond privind calificarea noţiunii de comunicare publică în scop ambiental din punct de vedere al legislaţiei naţionale, dar şi europene, precum şi aplicarea acestor condiţii situaţiei de fapt dovedite de CREDIDAM.

În concret, a susţinut că instanţa de apel a apreciat că în cauză nu ar fi întrunită condiţia existenţei unui public nedeterminat care să fie prezent în spaţiile administrate de către intimată, dar nici nu se poate aprecia că, deşi, există televizoare instalate, acest comportament al utilizatorului ar presupune atingerea scopului de a efectua o comunicare publică în scop ambiental cu scop lucrativ.

Prin raportare la conţinutul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că o astfel de comunicare publică ar putea fi realizată în cadrul unui festival muzical în lipsa artiştilor autori, a unei petreceri în cadrul unui club de noapte, etc., însă aceasta apare ca fiind quasi-imposibil de îndeplinit în cadrul unei camere de hotel, în condiţiile în care textul invocat nu relevă o astfel de circumstanţiere, iar instanţa de apel nici nu amintit jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, invocată de CREDIDAM, care ar fi lămurit situaţia de drept şi fapt.

În ceea ce priveşte calificarea ca spaţiul public a camerelor unui hotel, această chestiune a fost deja tranşată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu valoare de principiu în cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Ltd împotriva Irlandei şi alţii, în sensul în care instalarea unui televizor care are capacitatea de a recepţiona semnalul de cablu, reprezintă un act care se circumscrie noţiunii de comunicare publică în scop ambiental.

Or, tocmai aceasta a fost situaţia de fapt reţinută chiar de către instanţa de apel în cauză - există televizoare instalate în spaţiile în discuţie, dar a apreciat în mod greşit faptul că aceste aparate nu ar fi fost folosit în scopul pentru care au fost montate.

Tot referitor la posibilitatea comunicării publice a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în cazul dotării spaţiilor cu aparate, respectiv televizoare, a invocat jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene potrivit căreia există un public nedeterminat în cadrul camerelor unui hotel sau a unei pensiuni, că acesta reprezintă un spaţiu public şi că există o comunicare publică în scop ambietal în astfel de spaţii atunci când aparatele au fost instalate. Toate aceste elemente au fost probate în cauză, analizate şi reţinute de către instanţele de judecată, însă apreciate în mod greşit faţă de jurisprudenţa statuată în această materie şi faţă de dispoziţiile legale aplicabile.

Or, raţionamentul determinat de interpretarea greşită a dispoziţiilor legale a condus instanţa de apel la constatarea faptului că nu ar există o faptă ilicită săvârşită de către intimată, recurenta invocând o răspundere civilă delictuală a intimatei pentru comunicarea publică în scop ambiental în cadrul celor 4 unităţi administrate, respectiv Hotel "B." clasificat cu 3 şi având 35 de camere, o recepţie cu suprafaţa estimativă de 50 mp, un restaurant cu suprafaţa estimativă de 101 mp şi un salon de evenimente cu suprafaţa estimativă de 360 mp; faptul că în aceste spaţii au fost instalate televizoare a fost dovedit prin extrasele de website-ul intimatei în care acestea apar, precum şi prin extrasul de pe website-ul Ministerului Turismului în care apare unitatea de cazare care a obţinut clasificare.

A precizat că pentru clasificarea de care beneficiază intimata, este obligatoriu potrivit Ordinului nr. 65/2013 ca unităţile de cazare să fie dotate cu televizoare; situaţia de fapt a fost confimată şi de adresa IPJ Suceava - Compartimentul Câmpulung Moldovenesc, prin care intimata a fost sancţionată contravenţional pentru comunicarea publică în scop ambiental fără a deţine autorizaţie/licenţă neexclusivă din partea organismului de gestiune colectivă.

O altă dovadă a faptului că instanţa de apel a îmbrăţişat o opinie greşită a instanţei de fond, tot ca urmare a unei interpretări greşite a dispoziţiilor legale, constă în faptul că obligaţia de a obţine autorizaţia/licenţa neexclusivă pentru comunicarea publică în scop ambiental este o obligaţie legală, care indiferent de modalitatea de realizare, fie prin încheierea unei convenţii, fie prin invocarea unei răspunderi civile delictuale, trebuie realizată în conformitate cu prevederile art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Altfel spus, remuneraţiile datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică în scop ambiental trebuie recuperate fie pe tărâm delictual, fie pe tărâm contractual, urmând a fi eliberate autorizaţiile/licenţele neexclusive ulterior încasării acestora fie benevol, fie în urma unei proceduri de executare silită.

Independent de sancţionarea contravenţională a intimatei, acesteia îi revenea în continuare obligaţia de a achita remuneraţiile cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi prin acoperirea prejudiciului cauzat, aspect pe care instanţa de apel trebuia să îl aibă în vedere, întrucât consimţământul intimatei la nivel contractual nu era pus în discuţie.

Aşadar, existenţa contravenţiei constatate prin Adresa IPJ Suceava - Compartimentul Câmpulung Moldovenesc este dovada prin care se reţine existenţa faptei ilicite săvârşite, aceasta fiind o probă pertinentă, utilă şi concludentă, care împreună cu celelalte depuse la dosarul cauzei şi reţinute de către instanţa de apel, ar fi trebuit să conducă în mod întemeiat la concluzia că fapta ilicită a fost săvârşită de către intimată, iar pretenţiile CREDIDAM sunt fondate.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă A. S.R.L. nu a formulat întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 16 martie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 07 martie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (6) C. proc. civ., completul de filtru nr. 2 a stabilit termen de judecată la data de 06 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Pe calea recursului de faţă, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), învederând caracterul nelegal al deciziei atacate, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, interpretând greşit dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, a reţinut că simpla existenţă a televizoarelor instalate în spaţiile administrate de către intimată nu conduce automat la concluzia că aceste aparate ar fi fost folosite în scopul de a efectua o comunicare publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi, fără a se raporta la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, invocată în cauză, care ar fi lămurit situaţia de drept şi fapt dedusă judecăţii.

Criticile, astfel formulate, sunt fondate.

Cum examinarea situaţiei de fapt stabilită în aplicarea legii şi pe baza probelor administrate excedează prerogativelor instanţei de control judiciar circumscrise legalităţii, nu şi a temeiniciei deciziei recurate, referirea la elementele de fapt deja stabilite va fi făcută doar pentru a verifica dacă, în contextul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cuprinsul hotărării atacate au fost inserate argumentele de fapt compatibile cu criteriile de analiză aplicabile în cauză.

Este de precizat, în prealabil, că pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată au vizat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru cele 4 unităţi administrate, şi anume Hotel "B." clasificat cu 3, având 35 de camere, o recepţie cu suprafaţa estimativă de 50 mp, un restaurant cu suprafaţa estimativă de 101 mp şi un salon de evenimente cu suprafaţa estimativă de 360 mp, întrucât pârâta nu a dat curs solicitărilor de a plăti remuneraţiile şi penalităţile restante şi de a încheia autorizaţii/licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.

În acelaşi timp, reclamanta a apreciat că fapta ilicită este reprezentată de comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovisual aparţinând artiştilor interpreţi fără a deţine autorizaţii/licenţe neexclusive din partea CREDIDAM şi fără a achita remuneraţiile echitabile cuvenite acestora prin lege, iar prejudiciul este echivalent cu remuneraţiile şi penalităţile de întârziere datorate de pârâtă şi neîncasate de către organismul colector potrivit Legii nr. 8/1996 şi a metodologiilor incidente, sancţiunea aplicabilă fiind acordarea de despăgubiri echivalente la nivelul triplului sumelor legal datorate.

Cu privire la legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, reclamanta a menţionat că aceasta este dată de faptul că activitatea de comunicare publică desfăşurată de pârâtă în incinta unităţii deţinute este de natură a crea un prejudiciu artiştilor interpreţi, pârâta neavând autorizaţie/licenţă neexclusivă din partea CREDIDAM şi neachitând remuneraţiile şi penalităţile datorate artiştilor interpreţi sau executanţi.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, reclamanta a susţinut că pârâta a instalat televizoare în spaţiile administrate, fapt dovedit cu extrasele de website-ul pârâtei în care acestea apar, precum şi prin extrasul de pe website-ul Ministerului Turismului în care apare unitatea de cazare care a obţinut clasificarea.

Validând raţionamentul primei instanţe, curtea de apel a apreciat că dotarea cu televizoare a camerelor de hotel nu s-a produs în virtutea realizării scopului reglementat de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, probele de care s-a prevalat reclamanta nefiind de natură prin ele însele să susţină teza utilizării mijloacelor tehnice care permit comunicarea publică de fonograme.

În acord cu susţinerile recurentei-reclamante, Înalta Curte observă că în evaluarea calităţii pârâtei de utilizator prin efectul comunicării publice a fonogramelor în spaţiile deţinute, în examinarea globală a elementelor de fapt, instanţa de apel a avut în vedere doar unele dintre criteriile identificate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la interpretarea aspectelor legate de comunicarea publică de fonograme prin utilizarea lor de către prestatorii de servicii, respectiv "act de comunicare" şi comunicarea "publică" a unei opere protejate, deşi noţiunea de comunicare publică implica o apreciere individuală şi a criteriilor caracterul "nou" al publicului şi caracterul "lucrativ" al comunicării, criterii neautonome şi aflate în interdependenţă cu primele.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare la data promovării demersului judiciar, noţiunea de comunicare publică de opere muzicale este definită drept "orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută întrun loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei, expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică şi de arhitectură, proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale, precum şi prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate. (…)".

Totodată, se reţine că actele de comunicare publică sau comunicarea către public a unei interpretări, execuţii sau fonograme reprezintă în accepţiunea Tratatul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale privind interpretările şi execuţiile şi fonogramele, "transmiterea către public, prin orice mijloc, altul decât radiodifuzarea, a sunetelor unei interpretări sau execuţii sau de sunete sau de reprezentări de sunete fixate în fonograme" dar şi "faptul de a face ca sunetele sau reprezentările de sunete fixate pe o fonogramă să aibă aptitudinea de a fi auzite de către public ".

Metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental şi lucrativ, publicată în Monitorul Oficial prin decizia ORDA nr. 120/2016, stabileşte la pct. 1 că "prin utilizator, în sensul prezentei metodologii, se înţelege persoana fizică autorizată (PFA, ÎI etc.) sau persoana juridică care deţine ori foloseşte cu orice titlu (drept de proprietate, administrare, închiriere, subînchiriere, comodat, concesiune, leasing etc.) spaţii închise sau deschise, în care sunt instalate sau deţinute aparate sau orice alte mijloace mecanice, electronice, digitale, cum ar fi aparatură de redare a înregistrărilor sonore, receptoare radio ori televizoare, echipament informatic, instalaţii de amplificare şi orice alte aparate ce permit recepţia, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoţite de sunet, spaţii în care are acces publicul".

În interpretarea acestei dispoziţii din Metodologie, Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la interpretarea dispoziţiilor Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 2001/29 CE din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională.

Astfel, prin hotărârea preliminară pronunţată la data de 7 decembrie 2006 în cauza C-306/05 (SGAE c. C.), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apreciat că, deşi simpla existenţă a aparaturii tehnice nu reprezintă în sine o comunicare în sensul Directivei 2001/29/CE, distribuirea unui semnal prin aparate tv de către un hotel către clienţii cazaţi în camere, indiferent de tehnica folosită pentru transmiterea semnalului, constituie comunicare publică în sensul art. 3 alin. (1) din Directivă.

De asemenea, în cauza C-162/10 (Phonographic Performance Limited c. Irlandei), cu privire la rolul operatorului hotelier în distribuirea semnalului fonogramelor, Curtea a arătat că acesta este indispensabil, având în vedere că acesta instalează în camerele clienţilor televizoare şi/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio, iar clienţii unui astfel de stabiliment, deşi se află în interiorul zonei de recepţionare a semnalului fonogramelor, nu pot beneficia de fonograme decât datorită intervenţiei deliberate a operatorului hotelier (par. 40).

Cu privire la clienţii hotelului, consideraţi ca alcătuind un public, Curtea a arătat că aceştia alcătuiesc un număr nedeterminat de potenţiali destinatari, întrucât accesul lor la serviciile stabilimentului respectiv rezultă, în principiu, din propria alegere a fiecăruia dintre ei şi nu este limitat decât de capacitatea de primire a unităţii hoteliere în discuţie (par. 41).

Curtea a mai concluzionat că actul efectuat de un operator hotelier prin care urmăreşte accesul clienţilor săi la operele difuzate reprezintă un serviciu suplimentar, care are o influenţă asupra standardului acestui stabiliment şi asupra preţului camerelor, fiind, în plus, de natură să atragă şi alţi clienţi interesaţi de acest serviciu suplimentar, având aşadar un caracter lucrativ (par. 44 şi 45).

În consecinţă, un astfel de operator hotelier are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate, în sensul în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115 (par. 46).

Întrucât din această transmisie operatorul respectiv obţine beneficii materiale, independente de cele obţinute de autorul radiodifuzării sau de producătorul fonogramelor, operatorul hotelier are obligaţia de a plăti o remuneraţie echitabilă pentru comunicarea acestei fonograme, pe lângă remuneraţia plătită de autorul radiodifuzării (par. 51).

Curtea a mai arătat că, deşi dreptul Uniunii limitează dreptul la o remuneraţie echitabilă în cazul unei "utilizări personale", acesta nu permite statelor membre să scutească operatorul hotelier care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme de obligaţia de plată a unei astfel de remuneraţii, menită să protejeze interesele legitime ale artiştilor interpreţi sau executanţi pentru formele de utilizare cu caracter de exploatare comercială a operelor acestora.

Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a amintit că noţiunea de comunicare publică implică o apreciere individualizată pentru care trebuie să se ţină cont de mai multe criterii complementare, neautonome şi interdependente, şi anume existenţa unui "act de comunicare", comunicarea "publică" a unei opere protejate, caracterul "nou" al acestui public şi caracterul "lucrativ" al comunicării.

1. În ceea ce priveşte "actul de comunicare", Curtea a arătat că trebuie să se insiste pe rolul indispensabil al utilizatorului care trebuie să acţioneze în mod deliberat. Astfel, se efectuează un act de comunicare atunci când utilizatorul intervine având cunoştinţă deplină a consecinţelor comportamentului său, pentru a oferi pacienţilor săi acces la opera protejată (Hotărârea OSA, C-351/12, par. 32).

În acest scop, Curtea a precizat că este necesar ca intervenţia utilizatorului să nu constituie un simplu mijloc tehnic pentru a garanta sau pentru a ameliora recepţionarea emisiunii iniţiale în zona sa de acoperire, ci să constituie un act fără de care aceşti clienţi nu se pot bucura de operele difuzate, deşi se află în interiorul zonei respective (Hotărârea Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, par. 194 şi 195).

Pe de altă parte, noţiunea "comunicare" trebuie înţeleasă în sens larg ca referindu - se la orice transmitere a unei opere protejate, indiferent de mijlocul sau de procedeul tehnic utilizat (Hotărârea OSA, par. 25).

Tot în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că realizează un act de comunicare: administratorul unui bar, al unui hotel, al unui centru balnear şi al unui centru de refacere, atunci când acesta transmite în mod deliberat opere protejate clienţilor săi, distribuind în mod voluntar un semnal prin intermediul unor receptoare de televiziune sau de radio pe care le-a instalat în unitatea sa (Hotărârea Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08; Hotărârea Phonographic Performance Ireland, C-162/10; Hotărârea OSA C-251/12 şi Hotărârea GEMA C-117/15).

2. În ceea ce priveşte caracterul "public" al actului de comunicare, Curtea a arătat în jurisprudenţa sa că trebuie calificat drept "public" un număr nedeterminat de potenţiali destinatari care presupune existenţa unui număr considerabil de persoane (Hotărârea OSA C-251/12, par. 27).

Curtea a precizat că trebuie să se ţină seama de efectul cumulativ care rezultă din punerea operelor la dispoziţia potenţialilor destinatari. Astfel, este relevant să se verifice nu numai câte persoane au acces în paralel la aceeaşi operă, ci şi numărul de persoane care au acces în mod succesiv la aceasta (Hotărârea OSA C-251/12, par. 28).

În plus, comunicarea trebuie să se efectueze către un public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării, ceea ce exclude actele de reprezentare sau de executare directă a unei opere protejate (Hotărârea Circul Globus Bucureşti C-283/10, par. 36, 37 şi 40).

3. În ceea ce priveşte criteriul "publicului nou", Curtea a decis, deja, o transmisie deliberată a unei opere radiodifuzate, care se face într-un loc accesibil publicului, cu intenţia ca un public suplimentar care este admis de deţinătorul televizorului (sau al aparatului de radio) să beneficieze de ascultarea sau de vizionarea operei, constituie un act de comunicare a unei opere protejate către un public nou (Hotărârea Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-29/08, par. 204).

4. În ceea ce priveşte criteriul "caracterului lucrativ" al comunicării, Curtea a arătat că este necesar ca publicul care face obiectul comunicării să fie, pe de o parte, vizat de utilizator şi, pe de altă parte, receptiv într - un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu "captat" în mod accidental (Hotărârea SCF C-135/10, par. 91, Hotărârea Phonographic Performance Ireland, C-162/10, par. 37).

Nu în ultimul rând, Curtea a afirmat faptul că nu apreciază criteriul în discuţie drept o condiţie indispensabilă, care să determine însăşi existenţa unei comunicări publice (Hotărârea ITV Broadcasting C-607/11, par. 42).

În plus, Curtea a statuat în sensul că "pentru a exista o comunicare publică este suficient ca opera să fie pusă la dispoziţia publicului, astfel încât persoanele care îl alcătuiesc să poată avea acces la aceasta" (Hotărârea SGAE C-306/05, par. 43). De asemenea, a statuat în sensul că noţiunea de "comunicare publică" desemnează "faptul de a face ca sunetele sau reprezentările de sunete fixate pe o fonogramă să aibă aptitudinea de a fi auzite de către public".

În acest cadru, situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond nu poate fi reevaluată în etapa procesuală a recursului, însă cele arătate conduc la concluzia că, în evocarea fondului de către instanţa de apel, nu au fost respectate criteriile de analiză expuse anterior, iar raţionamentul potrivit căruia constatarea inexistenţei faptei ilicite în absenţa calităţii de utilizator a pârâtei ce nu rezultă din simpla amplasare a televizoarelor apte a reda fonograme în camerele puse la dispoziţia clienţilor, fiind necesară dovedirea folosirii lor efective, şi, de aici, inutilitatea analizării celorlalte condiţii pentru antrenarea răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 C. civ., nu s-a fundamentat pe toate criterile enumerate în cele ce preced, perspectivă ce induce caracterul nelegal al soluţiei pronunţate în cauză.

În acelaşi timp, instanţa de recurs nu poate proceda la dezlegarea aspectelor de drept arătate prin prezenta decizie, în analiza motivelor de recurs, în absenţa stabilirii situaţiei de fapt certe, în raport de toate apărările reclamantei referitoare la comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora în locaţiile pârâtei, inclusiv cele care privesc obligaţia de a obţine autorizaţia/licenţa neexclusivă pentru comunicarea publică în scop ambiental, în conformitate cu prevederile art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, evident, şi de apărările pârâtei pe acelaşi aspect, precum şi de dezlegările date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în jurisprudenţa relevată.

În consecinţă, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii cu certitudine a situaţiei de fapt şi a analizării chestiunilor arătate prin prezenta decizie, context în care urmează a fi avute în vedere şi înscrisurile depuse la dosar, în etapa apelului, dar şi a conţinutului susţinerilor şi apărărilor formulate până în faza recursului, în aplicarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele expuse, constatând că nu este posibilă efectuarea controlului de legalitate a deciziei recurate, în absenţa considerentelor de fapt şi de drept presupuse de examinarea corespunzătoare a susţinerilor şi apărărilor părţilor, Înalta Curte apreciază că este incident cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul căruia va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în aplicarea prevederilor art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM împotriva deciziei civile nr. 97 din 14 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2021.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2023.