Nullity of cassation appeal for failure to cite statutory grounds for annulment in copyright remuneration dispute

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 15 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, în contradictoiru cu pârâta A. S.R.L., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

1. obligarea pârâtei la plata sumei de 10.656 RON (la care se adaugă TVA), reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora în perioada 01.04.2019-31.03.2020;

2. obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 6.949,06 RON calculate până la data de 30.04.2021, şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate;

3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

În şedinţa publică din 02 februarie 2022, reclamanta a depus cerere precizatoare ca urmare a încasării unei plăţi parţiale efectuate de către pârâtă şi Tribunalul a reţinut că a fost achitată suma de 906,78 RON în data de 14 septembrie 2021, potrivit dovezilor depuse constând în extras de cont.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 104 din 02 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.773,86 RON, cu TVA inclus, remuneraţie cuvenită artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora în perioada 01.03.2019 - 31.03.2020; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8.398 RON penalităţi de întârziere calculate până la data de 13.09.2021 şi la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere, în continuare până la plata efectivă a debitului principal; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 970 RON cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1519A din 26 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 104 din 02 februarie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1519A din 26 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a sentinţei civile nr. 104 din 02 februarie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a declarat recurs pârâta A. S.R.L.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 05 ianuarie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia de primire a dosarului din 06 ianuarie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ., iar cu privire la cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol a reţinut că recurenta-pârâtă nu a procedat la încadrarea criticilor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. a menţionat că recurenta-pârâtă a ataşate cererii de recurs dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 RON, conform chitanţei seria x/2016 din x din 10 decembrie 2022, eliberată de Direcţia Fiscală Braşov, aflate la dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, rejudecarea cauzei în fond, cu consecinţa respingerii acţiunii.

În expunerea motivelor de recurs, neîncadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., a arătat că prin hotărârea primei instanţe, debitorul a fost obligat la plata sumei de 11.773,86, cu TVA inclus, plus penalităţi de întârziere de 8.398 RON, iar pe toată perioada luată în calcul, creditorul a emis facturi proforme, după cum a recunoscut şi în cererea de chemare în judecată, eludând legea fiscală şi astfel prejudiciindu-l pe debitor.

A precizat că factura proformă este furnizată debitorului în avans de către creditor, fără a fi înregistrată în contabilitatea debitorului şi înainte de efectuarea tranzacţiei prin care să se specifice preţurile şi termenii în care este încheiată.

Cât timp nu au fost întocmite facturi fiscale, aşa cum prevede Codul fiscal, nu se poate recunoaşte ca datorie partea de TVA din creanţă, întrucât nu s-a beneficiat de recuperarea sumei pretinse în decontul de TVA şi debitorul nu a fost pus în întârziere, astfel că nu se pot accepta accesorii pentru plata debitului, după cum s-a apreciat în sentinţa apelată. Creditorul a înţeles să-şi dovedească creanţa cu facturi proforme, însă acestea reprezintă doar o ofertă sau o invitaţie de cumpărare emisă de cel care vinde bunuri sau servicii unui potenţial client fără a avea vreo semnificaţie contabilă.

Pentru ca o creanţă să existe trebuie să întrunească cele 3 condiţii impuse de lege: să fie certă, lichidă şi exigibilă.

În ceea ce priveşte caracterul cert al creanţei pretinse de către partea adversă şi reţinute de prima instanţă în hotărârea atacată cu apel, a arătat că aceasta nu îndeplineşte condiţia ca existenţa sa să fie neîndoielnică şi să rezulte dintr-un înscris câtă vreme creditoarea a prezentat facturi care nu au fost acceptate la plată prin semnătură şi nu au făcut dovada raporturilor contractuale dintre părţi.

De asemenea, nu este întrunit nici caracterul lichid al creanţei, întrucât în cuprinsul convenţiei nu este determinat obiectul creanţei şi nici nu conţine elemente care să permită stabilirea acestuia în prezenţa unor facturilor proforme prin care creditoarea a transmis tarifele serviciilor sale.

Referitor la caracterul exigibil al creanţei, a susţinut că nici această condiţie nu este îndeplinită, deoarece creditoarea nu a făcut dovada existenţei neîndoielnice a unei creanţe izvorâte din facturi fiscale.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 03 februarie 2023, în termen legal, intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca fiind nul, iar în subsidiar, ca fiind nefondat, cu consecinţa menţinerii a deciziei atacate ca temeinice şi legale, precum şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, a arătat că recurenta a reiterat motivele de apel referitoare la nelegalitatea facturilor proforme şi la lipsa caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei solicitate la plată de către intimata-reclamantă, însă aceste critici şi-au găsit deja o dezlegare jurisdicţională prin decizia recurată.

Având în vedere că în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ci poate fi exercitată doar în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat respingerea cererii de recurs, ca fiind nulă, întrucât în cauză criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, raportându-se la considerentele hotărârii atacate, a arătat că obligaţia de achitare a remuneraţiei izvoreşte din prevederile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, ale Metodologiilor pe sursa comunicare publică în scop ambiental publicate prin Decizia ORDA nr. 10/2016 şi Decizia ORDA nr. 120/2016, coroborate cu declaraţiile pe proprie răspundere sub semnătura privată şi în raport de convenţia încheiată încheiată între părţi.

După cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, convenţia părţilor nu condiţiona plata remuneraţiei de emiterea facturilor şi, totodată, nici Decizia ORDA nr. 10/2016 sau Decizia ORDA nr. 120/2016 nu condiţiona plata remuneraţiilor de emiterea de facturi fiscale, aşa încât recurenta era obligată la termenul scadent prevăzut în convenţie să achite remuneraţia stabilită în baza declaraţiei pe propria răspundere, urmând ca, ulterior, să i se comunice şi factura fiscală de către CREDIDAM.

Totodată, în mod legal, instanţa de apel a apreciat că sunt întrunite condiţiile creanţei de a fi certă, lichidă şi exigibilă, după distincţiile făcute de art. 663 C. proc. civ., câtă vreme prin convenţia încheiată între părţi s-a stabilit obligaţia de plată, baza şi modalitatea de calcul, precum şi data scadenţei.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 15 iulie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 09 februarie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru nr. 2, a stabilit termen de judecată la data de 06 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând, cu prioritate, în raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de recurs, pârâta a menţionat că respectiva cale de atac vizează şi sentinţa civilă nr. 104 din 02 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, însă împotriva acestei hotărâri aceeaşi parte a exercitat apel, soluţionat prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, în sensul respingerii acestuia, ca nefondat.

Conform art. 460 alin. (1) C. proc. civ., "O cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac". De asemenea, conform art. 97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Ca atare, în aplicarea prevederilor legale redate, Înalta Curte constată că obiectul recursului exercitat de pârâta A. S.R.L. este reprezentat de decizia civilă nr. 1519A din 26 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apreciind că trimiterea recurentei la sentinţa civilă nr. 104 din 02 februarie 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a urmărit doar reformarea hotărârii instanţei de apel care a confirmat soluţia primei instanţe.

Plecând de la premisa că recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, instanţa de recurs reţine că nelegalitatea hotărârii trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. sub denumirea de "motive de casare". Aşadar, simpla nemulţumire a părţii în privinţa hotărârii pronunţate nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmaţia generală că hotărârea atacată este nelegală, recurenta fiind obligată să îşi sprijine recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.

În mod firesc, recursul nu poate fi exercitat decât pentru motive de nelegalitate a hotărârii, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului (atât în fapt, cât şi în drept) în apel.

Astfel, de lege lata, C. proc. civ. reglementează exclusiv motive care vizează nelegalitatea hotărârii, motivele fiind limitativ enumerate de textul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., după cum urmează: 1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; 2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii; 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii; 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de casare avut în vedere prin identificarea unuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici de nelegalitate privind modul de judecată/raţionamentul juridic al instanţei de apel, raportat la motivul de recurs invocat.

Legea nu impune o anumită formă de prezentare a motivelor de recurs invocate, lăsând aceasta la latitudinea părţii, şi nici nu stabileşte obligaţia prezentării motivelor în ordinea prevăzută de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal. Aceeaşi este sancţiunea şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de lege.

Cu toate acestea, Înalta Curte observă, pe de o parte, că recurenta-pârâtă nu a invocat, în cuprinsul cererii sale de recurs, nici unul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., limitându-se la indicarea generică a art. 483 şi urm. C. proc. civ., iar, pe de altă parte, nici nu a expus critici care să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată apte a se circumscrie acestor motive de casare pentru se putea exercita controlul judiciar eficient de către instanţa de recurs.

Dimpotrivă, partea recurentă s-a rezumat la reluarea motivelor de apel, care au primit deja o dezlegare juridicţională prin decizia atacată, fără a indica nici o prevedere legală de drept material sau procesual interpretată ori aplicată eronat de către instanţa de apel, manieră prin care tinde de fapt la repunerea în discuţie a situaţiei de fapt reţinute de instanţele de apel şi de fond urmărind, astfel, reaprecierea probatoriului de către instanţa de recurs.

Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greşelilor anume imputate instanţei de apel şi o minimă argumentare a criticilor în fapt şi în drept, arătarea cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii atacate.

Trebuie subliniat că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul supune atenţiei instanţei competente aspectele de nelegalitate a deciziei din apel, respectiv conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile, nu şi chestiuni care ţin de netemeinicia acesteia, ţinând cont că în calea de atac a recursului, care are natura unei căi de atac de reformare, nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ., care sunt de strictă interpretare.

Aşadar, verificarea argumentelor invocate de parte în susţinerea nelegalităţii facturilor proforme şi a lipsei caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei solicitate la plată de către reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM sunt incompatibile cu etapa recursului, întrucât readuc în discuţie aspecte ce ţin de fondul cauzei, de situaţia de fapt existentă în cauză, recurenta-pârâtă tinzând să dovedească netemeinicia deciziei atacate, însă stabilirea situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate de instanţele de fond, este atributul exclusiv al acestora, instanţei învestite cu soluţionarea recursului nefiindu-i permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii atacate, nici modificarea situaţiei de fapt şi nici reaprecierea probatoriului cauzei.

Astfel, cu privire la inexistenţa obligaţiei de plată prin prisma emiterii facturilor proforme şi nu a celor fiscale, Înalta Curte observă că instanţa de apel, validând raţionamentul primei instanţe, a reţinut ca temei juridic al cererii de chemare în judecată răspunderea civilă contractuală având în vedere că între părţi s-a încheiat convenţia nr. 133 din 15 ianuarie 2018, iar potrivit prevederilor acesteia (pct. 4.1.1 şi pct. 4.2.1) pârâta avea obligaţia să efectueze plata datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental, plată care nu era condiţionată de emiterea şi transmiterea unor facturi fiscale, conform convenţiei, Metodologiilor aplicate şi Deciziilor ORDA nr. 10/2016 şi nr. 120/2016.

Relativ la lipsa caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei solicitate la plată de către reclamantă, instanţa de apel a constatat întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 663 C. proc. civ. prin raportare la conţinutul convenţiei încheiate între părţi - obligaţia de plată, baza de calcul, modalitatea de calcul şi data scadenţei.

În consecinţă, având în vedere că recurenta-pârâtă nu s-a conformat exigenţelor cerute de lege prin aceea că nu a indicat în cererea de recurs vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi nu a formulat critici care să permită încadrarea lor, din oficiu, într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de acest text de lege, rezumându-se la a relua situaţia de fapt ce a generat prezentul litigiu, în aceste condiţii, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1519A din 26 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucuresti, secţia a IV-a civilă.

În temeiul prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte, ca parte căzută în pretenţii, o va obliga la plata către intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.100 RON, potrivit extrasului bancar nr. x din 17 februarie 2023, eliberat de B., Scursala Bucureşti, aflat la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1519A din 26 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucuresti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.100 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2023.