Loan liability: Scope of spousal implicit mandate and administration of common property in debt contracts

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Urziceni la 9 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 60.000 euro, conform împrumutului intervenit la 9 iulie 2012, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2158 C. civ.

Pârâta B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea în parte a cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtului C. la plata către reclamant a sumei de 60.000 euro, conform contractului de împrumut încheiat la 9 iulie 2012.

Pârâtul C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat constatarea lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea cererii reclamantului, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; obligarea reclamantului la achitarea taxelor judiciare de timbru în cuantum legal, sub sancţiunea admiterii excepţiei netimbrării sau, după caz, a excepţiei insuficientei timbrări a cererii introductive; admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi respingerea cererii reclamantului, ca fiind prescrisă, admiterea excepţiei necompetenţei instanţei de a soluţiona cauza şi respingerea cererii formulate de reclamant, ca neîntemeiate.

La 24 aprilie 2017, reclamantul A., a depus precizări la cererea de chemare în judecată, cu privire la petitul cererii de chemare în judecată şi al întemeierii în drept, solicitând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 60.000 euro, conform contractului de împrumut încheiat la 9 iulie 2012; la plata dobânzii legale, calculate conform O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, de la 10 iulie 2016, până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea Judecătoriei Urziceni

Prin sentinţa civilă nr. 830 din 23 mai 2017, Judecătoria Urziceni a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ialomiţa, unde a fost înregistrat sub acelaşi număr, la 15 iunie 2017.

3. Hotărârea Tribunalului Ialomiţa

Prin sentinţa nr. 1660 F din 2 noiembrie 2017, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul C. şi a respins acţiunea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind îndreptată împotriva unei persane fără calitate procesuală pasivă. A admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., pe care a obligat la plata către reclamantul A. a sumei de 60.000 euro şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.505 RON.

4. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 1697A din 26 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de pârâta B. împotriva sentinţei nr. 1660 F din 2 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi cu intimatul-pârât C., ca nefondat.

5. Recursul

Împotriva deciziei nr. 1697A din 26 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâta B..

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta B., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a soluţionat în mod nelegal motivul de apel referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului-pârât, aplicând eronat atât dispoziţiile de drept material ce reglementează mandatul, cât şi pe cele care reglementează regimul comunităţii legale.

Analizând considerentele instanţei de apel în ceea ce priveşte calificarea împrumutului contractat, ca fiind datorie proprie a recurentei, a arătat că se impune a se sublinia, în primul rând, că instanţa a considerat că nu s-a dovedit împuternicirea sa de către intimatul-pârât pentru a contracta în numele acestuia şi, în al doilea rând, că a interpretat eronat dispoziţiile art. 345 şi 351 C. civ., concluzionând că împrumutul nu a reprezentat un act de administrare a unui bun comun, motiv pentru care nu se pune problema existenţei unui mandat tacit.

Fără a analiza temeinic toate probele administrate, curtea a aplicat eronat dispoziţiile de drept material incidente, validând faptul că actul de împrumut a fost semnat doar de către recurentă, omiţând că aceasta a fost împuternicită să contracteze împrumutul. Chiar dacă s-ar admite că nu s-a dovedit existenţa mandatului acordat recurentei, este necesar să se observe că împrumutul a fost făcut în scopul administrării unui bun comun.

Deşi instanţa, achiesând la concluziile din dosarul penal, admite că suma de 60.000 de euro a stins parţial un credit personal al intimatului-pârât, a reţinut că acest aspect nu prezintă relevanţă în cadrul prezentului litigiu, întrucât, ceea ce trebuia să se dovedească era mandatarea recurentei în vederea contractării împrumutului.

Recurenta a indicat dispoziţiile art. 1295, 1296, 2009 şi 2013 din C. civ., arătând că împuternicirea sa de către intimatul-pârât în vederea încheierii contractului de împrumut reiese din înscrisurile administrate în faţa instanţei de apel.

În dovedirea mandatului tacit, recurenta a depus procesul-verbal de mediere (din care reiese expres că împrumutul a fost contractat pe seama intimatului-pârât), declaraţiile martorilor propuşi în procesul civil în procedura ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2018, mărturisirea extrajudiciară a intimatului-pârât depusă pe suport optic, din care reiese că banii au fost împrumutaţi de recurentă, întrucât intimatul-pârât era plecat din localitate, acesta singur urmând a restitui datoria rezultată în urma obligaţiei asumate pe seama sa.

Potrivit actelor de cercetare penală şi a probelor administrate în dosarul penal nr. x/2018 (4353/330/2020), intimatul-pârât este cel care a împrumutat suma de bani, fiind unicul beneficiar al acesteia, destinaţia banilor fiind rambursarea anticipată parţială a unui credit contractat înainte de căsătorie. În acest sens menţionează declaraţiile de martori.

Suma împrumutată a fost integral vărsată în contul creditului personal al intimatului-pârât, din recipisa depusă la dosarul cauzei reieşind că depunerea numerarului s-a făcut imediat după încheierea contractului de împrumut.

Susţine recurenta că împreună cu numitul D., fratele pârâtului, au acţionat în calitate de mandatari ai intimatului-pârât C., motiv pentru care a arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 1296 C. civ., potrivit cărora "contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte", restituirea împrumutului reprezentând o obligaţie proprie şi exclusivă a intimatului-pârât C..

Chiar şi în ipoteza în care intimatul-pârât nu ar fi avut cunoştinţă despre încheierea contractului de împrumut în numele său, a apreciat că sunt neîntemeiate concluziile instanţei de apel.

A redat dispoziţiile art. 1309, 2011 şi 2039 alin. (1) C. civ., arătând că, în doctrină, referitor la mandatul fără reprezentare, se reţine că acesta este o specie a mandatului, căruia îi lipseşte, pentru a fi un mandat complet, puterea de reprezentare. Dacă mandatul propriu-zis conferă mandatarului dreptul de a încheia acte juridice în numele şi pe seama mandantului, mandatul fără reprezentare conferă mandatarului dreptul de a încheia acte juridice în nume propriu, dar pe seama mandantului. Întrucât mandatarul este, în relaţiile cu terţul, contractantul care îi este "opozabil" terţului, drepturile dobândite din actul juridic încheiat cu terţul îl au ca titular tot pe mandatar. Cu toate acestea, întrucât actul juridic este încheiat pe seama mandantului, mandatarul este dator să transmită în patrimoniul mandantului drepturile şi bunurile dobândite de la terţ, precum şi acţiunile contra acestuia, ceea ce s-a întâmplat în speţă, recurenta predând banii fratelui intimatului-pârât care, în prezenţa sa, a rambursat anticipat parţial creditul acestuia.

A menţionat că, deşi instanţa a reţinut că din probe a reieşit că acel credit a şters o datorie proprie a intimatului-pârât, nu a aplicat dispoziţiile art. 1311 C. civ., potrivit cărora, chiar şi în situaţia în care nu s-ar fi dovedit mandatarea sa expresă (ipoteza art. 1309 alin. (1) C. civ.), din comportamentul reprezentatului, ulterior contractării împrumutului (afirmaţiile din cadrul procedurii de mediere şi mărturisirea extrajudiciară), a rezultat că intimatul-pârât a ratificat împrumutul contractat pe seama sa.

Ratificarea are efecte retroactive, potrivit art. 1312 C. civ., creând raporturi juridice directe între intimatul-pârât şi intimatul-reclamant, în urma ratificării singura persoană obligată la restituirea împrumutului fiind intimatul-pârât.

Într-o altă critică, recurenta susţine că, interpretând eronat dispoziţiile art. 345 şi 351 C. civ., curtea a concluzionat că încheierea contractului de împrumut nu a reprezentat un act de administrare a unui bun comun, motiv pentru care problema existenţei unui mandat tacit nici nu se poate pune.

Însă, la 21 septembrie 2011, între E., în calitate de vânzătoare, şi D., C. şi recurentă, în calitate de cumpărători, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu drept de abitaţie viageră, autentificat sub nr. x/11.09.2011 de BNP F.. În urma vânzării, 1/2 din cota de 1/2 a numitei E. a revenit pârâtului D., iar 1/2 din cota de 1/2 a revenit recurentei şi fostului soţ C..

Contractul de vânzare a fost desfiinţat la 24.09.2019, la această dată încetând calitatea recurentei de proprietar în devălmăşie cu pârâţii. Astfel, la data încheierii contractului de împrumut recurenta avea calitatea de proprietar în devălmăşie cu intimatul-pârât asupra cotei de 1/2 din cota numitei E.. În toată această perioadă, intimatul-pârât şi recurenta achitau ratele creditului contractat de intimatul-pârât înainte de căsătorie pentru a edifica imobilul asupra căruia şi recurenta avea un drept de proprietate, fiind de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare un bun comun.

A făcut referire la dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi art. 351 C. civ., arătând că orice obligaţie (indiferent dacă a fost sau nu angajată cu acordul celuilalt soţ) contractată în legătură cu administrarea unui bun comun este comună.

Având în vedere că încheierea contractului de împrumut s-a realizat în vederea rambursării anticipate parţiale a creditului ce era garantat printr-o ipotecă instituită asupra bunului comun, se poate spune că rambursarea anticipată parţială (şi implicit contractarea împrumutului) s-a făcut în legătură cu administrarea imobilului, neachitarea creditului, dincolo de faptul că a generat dobânzi ce afecta întreg patrimoniul comun, avea aptitudinea de a produce efecte decisive asupra imobilului, precum vânzarea silită (pe rolul BEJ G. fiind înregistrat ulterior dosarul de executare silită nr. x/2020 urmare a neplăţii de către intimatul-pârât a diferenţei creditului contractat).

6. Întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 15 decembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluţionarea acestuia în şedinţa publică din 11 mai 2023.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Obiectul litigiului poartă asupra solicitării reclamantului creditor de restituire a unui împrumut de 60000 euro pe care l-a acordat, la data de 9.07.2012, pârâţilor. Instanţele devolutive au reţinut că împrumutul a fost acordat pârâtei B., fostul soţ al acesteia C. neavând calitate procesuală pasivă.

Concluzia instanţelor s-a întemeiat pe faptul că pârâta a semnat singură contractul de împrumut în calitate de debitor şi şi-a asumat obligaţia de restituire a sumei împrumutate. A fost apreciată ca lipsită de relevanţă destinaţia sumei împrumutate, respectiv de a stinge o datorie proprie a celuilalt soţ, considerându-se că acest aspect prezintă relevanţă în cadrul soluţionării litigiului referitor la partajul bunurilor şi a datoriilor, unde urmează a se stabili caracterul de datorie comună sau proprie a unuia dintre soţi. S-a apreciat că nu a fost dovedită existenţa unui mandat în baza căruia soţia să poată contracta în numele soţului, iar mandatul tacit de reprezentare operează între soţi în ceea ce priveşte actele de conservare, actele de administrare şi actele de dobândire a bunurilor comune, nu şi în ceea ce priveşte contractarea de datorii. Cum în categoria datoriilor comune intră doar obligaţiile pe care soţii le-au contractat împreună, o obligaţie contractată doar de unul dintre soţi, fără a se face dovada unui mandat din partea soţului nesemnatar, nu poate fi considerată ca fiind contractată în sarcina soţului absent.

Într-o primă critică formulată în temeiul dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale privind contractul de mandat.

În acest sens consideră că, în mod greşit nu a fost reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 1295 şi 1296 C. civ. privind reprezentarea, respectiv ale art. 2009 şi 2013 din C. civ., privind contractul de mandat, arătând că, din probele administrate, rezultă că a fost împuternicită de soţul său să încheie contractul în baza unui mandat tacit, acesta fiind unicul beneficiar al împrumutului, banii fiind destinaţi rambursării anticipate parţiale a unui credit contractat de pârât înainte de căsătorie, prin urmare contractul produce efecte directe în patrimoniul lui.

De asemenea, consideră că, în ipoteza în care s-ar reţine că pârâtul nu ar fi avut cunoştinţă despre încheierea contractului de împrumut în numele său, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1309 C. civ., art. 2011 C. civ. şi 2039 alin. (1) C. civ., privind efectele convenţiei încheiate în lipsa puterii de reprezentare, sens în care se poate constata că a îndeplinit obligaţiile asumate ca mandatar, întrucât a transmis în patrimoniul mandantului drepturile şi bunurile dobândite de la terţ, predând banii fratelui intimatului-pârât care, în prezenţa sa, a rambursat anticipat parţial creditul acestuia.

Susţine că instanţa de apel greşit nu a aplicat dispoziţiile art. 1311 C. civ., deşi, din comportamentul reprezentatului, ulterior contractării împrumutului, a rezultat că intimatul-pârât a ratificat împrumutul contractat pe seama sa, cu efect retroactiv, creând, potrivit art. 1312 C. civ., raporturi juridice directe între intimatul-pârât şi intimatul-reclamant.

Înalta Curte reţine că, prin criticile astfel formulate, recurenta impută instanţei de apel faptul că nu a reţinut calitatea sa de mandatar, cu sau fără reprezentare, deşi creditorul cunoştea existenţa mandatului, persoana reprezentată, mandantul, a confirmat obligaţiile asumate de recurentă şi a dovedit că împrumutul a fost contractat exclusiv în interesul pârâtului, fostul soţ.

Critica este nefondată. Astfel, dată fiind lipsa unui înscris, care să probeze existenţa contractului de mandat, deci a dreptului de reprezentare încredinţat pârâtei de către soţul său, instanţele devolutive au administrat probe pentru a stabili forma tacită a mandatului.

În urma evaluării probatoriului, instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada existenţei acestui mandat tacit. Raportat la această concluzie, bazată pe interpretarea probelor, a considerat că recurenta a încheiat contractul de împrumut în nume propriu, urmând a răspunde contractual pentru neîndeplinirea obligaţiei de restituire asumată, iar împrejurarea că banii au fost folosiţi pentru a acoperi o datorie personală a pârâtului se impune a fi valorificată în procesul de partaj în care soţii urmează a se desocoti în privinţa obligaţiilor patrimoniale.

Contestând acest raţionament, recurenta solicită în recurs să se constate fie că pârâtul i-a conferit, tacit, puterea de a-l reprezenta în relaţia contractuală cu terţul, fie că, deşi nu a existat un transfer de putere, prin comportamentul său, a dat de înţeles creditorului că îşi asumă obligaţia, ratificând, ulterior, prin manifestări implicite, contractul.

Or, recursul reprezintă o cale extraordinară de atac de reformare care se limitează la verificarea aspectelor de nelegalitate, urmărind aplicarea corectă a legii la situaţia de fapt pe deplin stabilită de instanţele devolutive, nefiind permisă o modificare a acesteia prin revizuirea probatoriului.

Deşi recurenta solicită o reinterpretare a probelor administrate din care să rezulte realitatea faptică pretinsă, atribuirea unei alte semnificaţii probatoriului testimonial, a interogatoriilor şi înscrisurilor administrate ca probe, în faza devolutivă a procesului, este incompatibilă cu controlul de legalitate efectuat în recurs.

Prin urmare, chiar dacă destinaţia împrumutului a fost reţinută de instanţa de apel ca fiind conformă cu susţinerile pârâtei, această circumstanţă nu a fost considerată suficientă pentru a dovedi că obligaţia a fost asumată de pârătă în numele şi pe seama soţului său, iar reprezentatul a ratificat convenţia. Cum, în accepţiunea instanţei de apel, recurenta nu a dovedit existenţa acestor elemente, s-a considerat că a rămas în mod direct ţinută de obligaţia contractuală faţă de reclamant.

Întrucât critica privind neaplicarea, în cauză, a dispoziţiilor speciale privind contractul de mandat se grefează pe o reinterpretare a probelor de manieră a permite conturarea situaţiei de fapt în sensul pretins de recurentă, această operaţiune juridică nu poate fi primită în cadrul procesual pendinte. Cât priveşte solicitarea de analiză a prevederilor art. 1309 alin. (2) C. civ., în sensul existenţei unui raport între reprezentat şi terţ, care conferă efecte reprezentării şi în lipsa unui transfer propriu-zis al dreptului de reprezentare, se constată că această apărare a fost supusă analizei omisso medio, direct în recurs, astfel că nu poate fi valorificată.

Într-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs, se invocă greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 345 şi 351 C. civ., susţinând recurenta că încheierea contractului de împrumut a reprezentat un act de administrare a unui bun comun, în baza unui mandat tacit, întrucât deţinea, împreună cu soţul său, în proprietate, o cotă de 1/2, din imobil, astfel că obligaţia asumată era comună şi constituită pentru păstrarea bunului în patrimoniul soţilor.

Critica este nefondată. Astfel, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu se poate considera că pârâta şi-a asumat o obligaţie comună în scopul administrării bunului soţilor, întrucât contractarea unei datorii excedează sferei mandatului tacit reciproc, neputând fi asimilată unui act de administrare a bunului.

Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. care reglementează regimul matrimonial, motiv pentru care, nici sub acest aspect, nu poate fi reţinută calitatea procesuală pasivă a pârâtului.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 1697A din 26 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iunie 2023.