Workplace forklift injury: employer exonerated, co-worker liable for damages, appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2023

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, la 18 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor S.C. B. S.R.L. şi C. la plata sumelor în cuantum de 400.000 RON, cu titlu de daune morale, 273.000 RON, reprezentând veniturile salariale pe care acesta le-ar fi obţinut de la societatea pârâtă până la demisionare şi 30.000 de RON, cu titlu de despăgubiri civile, constând în contravaloare materiale sanitare, tratament şi recuperare fizică şi psihică post accident. A mai solicitat acoperirea de către pârâţi a cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 1190 din 7 aprilie 2021, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L., ca neîntemeiată. A admis, în parte, acţiunea împotriva pârâtului C., în sensul obligării acestuia la plata sumei de 72.000 RON, cu titlu de daune morale, a sumei de 1234,2 RON, cu titlu de daune materiale. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind despăgubiri reprezentând drepturi salariale şi a obligat pârâtul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri au promovat apel reclamantul A. şi pârâtul C..

3. Hotărârea pronunţată, în apel, de Curtea de Apel.

Prin decizia civilă nr. 428A din 28 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile, ca nefondate.

4. Calea de atac exercitată în cauză.

Hotărârea pronunţată în apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamantul A., fiind evocat motivul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor Legii nr. 319/2006, Codului Muncii şi art. 1373 C. civ., fiind greşit înlăturată răspunderea societăţii angajatoare-pârâta B. S.R.L.

1. Sub un prim aspect, recurentul a aratat că instanţa de apel a reţinut greşit faptul că temeiul de drept invocat în fundamentarea acţiunii, respectiv dispoziţiile Legii nr. 319/2006 ar fi fost invocate cu nerespectarea art. 204 C. proc. civ., justificat de împrejurarea că cererea prin care s-a susţinut incidenţa art. 44 din Legea nr. 319/2006 ar fi fost depusă după expirarea termenului de modificare a acţiunii.

În opinia recurentului, raţionamentul instanţei de apel este nelegal, întrucât cererea depusă la termenul din 17 iunie 2020 nu a constituit o cerere modificatoare, ci o precizare a temeiului juridic al acţiunii.

Cu toate acestea, a arătat că, oricum, în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., calificarea juridică a faptelor deduse judecăţii poate fi restabilită din oficiu, în baza rolului activ al judecătorului şi, oricum, precizarea temeiului de drept de către reclamant nu are caracterul unei cereri modificatoare, demers în privinţa căruia, în faţa instanţei de fond, pârâţii nu au făcut opoziţie.

Arată, totodată, că activitatea de judecată a instanţei a fost suspendată începând cu 23 ianuarie 2020 (primul termen de judecată în cauză a fost 28.01.2020), iniţial, prin Hotărârea Adunării Generale a Judecătorilor din cadrul Tribunalului Ilfov şi, ulterior, în baza art. 42 alin. (6) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, cursul termenelor de decădere fiind suspendat până la 14 iunie 2020. Apreciază, în contextul expus, că depunerea precizărilor la 17 iunie 2020, înainte de primul termen de judecată, 23 iunie 2020, a fost făcută cu respectarea termenului procedural înscris în art. 204 C. proc. civ.

2. Sub un alt aspect, recurentul a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 319/2006, ce reglementează răspunderea patrimonială a angajatorului pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestaţiile asigurărilor sociale de stat. Astfel, în raport de situaţia de fapt reţinută în cauză şi modul de producere a accidentului de muncă, culpa angajatorului constă în neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor stabilite la art. 13 lit. b) din Legea nr. 319/2006, pentru asigurarea securităţii angajaţilor, în sensul că, deşi a instruit lucrătorii, nu a asigurat cadrul organizatoric şi mijloacele necesare în vederea evitării unor astfel de accidente în muncă.

Totodată, fapta ilicită a angajatorului rezidă în neîndeplinirea obligaţiei de a asigura securitatea şi sănătatea în muncă a angajaţilor, potrivit Legii nr. 319/2006, prin neevaluarea riscurilor specifice muncii reclamantului şi pârâtului persoană fizică, fapt ce a determinat neluarea unor măsuri cu privire la diminuarea sau eliminarea riscurilor ce se pot ivi din cauza apropierii fizice dintre angajaţii săi, exercitând activităţi specifice, care în caz de contact pot genera prejudicii.

Angajatorul nu este absolvit de vina de a nu fi luat măsurile legale impuse de capitolul 3 din Legea nr. 319/2006, câtă vreme evenimentul s-a produs la locul de muncă şi este consecinţa unei fapte directe a altui salariat, pârâtul C., care a procedat la manevrarea unui motostivuitor, fără a fi autorizat ca motostivuitorist, fapt ce a dus la dezechilibrarea şi căderea unei prese peste reclamant, provocându-i multiple leziuni pentru care au fost necesare un număr însemnat de îngrijiri medicale.

Cu privire la încălcarea dispoziţiilor din Codul Muncii, a arătat recurentul că dreptului salariatului la securitate şi sănătate în muncă, prevăzut de art. 39 alin. (1) lit. f) din cod, îi corespunde obligaţia corelativă ce cade în sarcina angajatorului, potrivit prevederilor art. 40 alin. (2) lit. b), respectiv să asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice avute în vedere la elaborarea normelor de muncă şi condiţiile corespunzătoare de muncă, în sarcina angajatorului legiuitorul stabilind mai multe obligaţii ce îi incumbă, tocmai în scopul prevenirii accidentelor de muncă.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (1) din Codul muncii, angajatorul are obligaţia să asigure securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă. Ca atare, atât dispoziţiile legii speciale, cât şi codul muncii, stabilesc că angajatorului îi incumbă o obligaţie de rezultat şi nu de diligentă, context în care dacă unul dintre salariaţii săi a suferit un accident de muncă, se poate concluziona că măsurile luate pentru protejarea securităţii şi sănătăţii salariaţilor nu au fost corespunzătoare.

În speţă, societatea angajatoare nu şi-a îndeplinit obligaţia de rezultat ce-i revine conform dispoziţiilor menţionate, producerea accidentului de muncă fiind o consecinţă directă a faptului că măsurile luate pentru protejarea securităţii şi sănătăţii salariaţilor nu au fost corespunzătoare, astfel că, în temeiul răspunderii patrimoniale a angajatorului, pretenţiile formulate de reclamant împotriva pârâtei persoană juridică sunt întemeiate.

3. Încălcarea dispoziţiilor art. 1373 alin. (3) C. civ. referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este atrasă de greşita statuare a instanţei de apel potrivit căreia în sarcina pârâtei nu ar putea fi reţinută existenţa unei fapte ilicite, nici pe plan contractual, nici pe plan delictual, în condiţiile în care reclamantul a cunoscut absenţa calificării legale a pârâtului pentru existenţa unei atribuţii referitoare la conducerea motostivuitorului şi acesta nu fusese angajat pentru atribuţii în legătură cu care acesta nu avea calificarea obligatorie.

Dispoziţiile alin. (3) ale art. 1373 C. civ. evidenţiază o prezumţie de bună-credinţă în sarcina victimei, drept pentru care revine comitentului sarcina să dovedească că reclamantul cunoştea, sau potrivit împrejurărilor, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul nu a acţionat din însărcinarea comitentului şi a săvârşit fapta cauzatoare de prejudicii fără nici o legătură cu atribuţiile şi scopul funcţiei încredinţate.

Recurentul nu avea cunoştinţă de conţinutul fişei postului pârâtului C., iar societatea pârâtă nu a administrat nici o probă în acest sens. În speţă, prezumţia de bună-credinţă a reclamantului nu a fost răsturnată prin probele administrate în cauză, astfel că operează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său.

4. În mod nelegal a fost reţinută culpa concurentă a reclamantului sub motiv că acesta s-a deplasat de la postul său în scopul de a-l ajuta pe pârâtul C. în manevrele pe care le făcea cu motostivuitorul.

Chiar dacă reclamantul s-a deplasat la o distanţă de l,5m faţă de abcant, aceasta nu înseamnă că şi-a părăsit postul, iar scopul deplasării a fost de a îndepărta două extinctoare din zona utilajului la care lucra şi nu de a-l ajuta pe pârât la manevrarea motostivuitorului. De altfel, chiar Curtea de Apel a reţinut că nu exista în sarcina reclamantului obligaţia de a nu-şi părăsi postul, aceasta fiind una contextuală. Ca atare, reclamantul nu şi-a încălcat atribuţiile de serviciu prin deplasarea sa faţă de utilajul la care lucra, aspect ce conduce la concluzia că nu poate fi reţinută culpa sa la producerea accidentului de muncă, hotărârea fiind astfel dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1371 C. civ.

5. O altă critică vizează modul de stabilire a daunelor morale, recurentul susţinând aplicarea incorectă a dispoziţiilor art. 1357 C. civ. în ceea ce priveşte principiul reparării integrale a prejudiciului reglementat de art. 1385 C. civ., nefiind avută în vedere jurisprudenţa CEDO referitoare la criteriul raportului rezonabil de proporţionalitate între despăgubirile acordate şi prejudiciul cauzat, fiind încălcat principiul reparaţiei echitabile.

Ca urmare, recurentul pretinde că instanţa de apel stabileşte cuantumul daunelor morale fără să analizeze criteriile consacrate de doctrină şi jurisprudenţa în această materie.

Astfel, în doctrină şi jurisprudenţă s-a reţinut constant că, dată fiind natura nepatrimonială a prejudiciului moral şi faptul că nu se poate recurge la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, evaluarea daunelor include în mod inerent o doză de aproximare şi se va realiza prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei, stabilindu-se o sumă care să constituie pe cât posibil o compensaţie echitabilă pentru consecinţele prejudiciabile suferite.

Numitorul comun al criteriilor ce guvernează stabilirea daunelor morale constă în rezonabilitate, în sensul că despăgubirile trebuie apreciate şi cuantificate într-o manieră justă şi echitabilă, de natură să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs reclamantului şi suferit de acesta, sub rezerva de a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar, în acelaşi timp, prin suma acordată, nici nu trebuie să fie derizorii. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, dată fiind natura neeconomică a respectivelor daune.

În speţă, în lipsa unor criterii obiective de evaluare prestabilite, urmează a se avea în vedere vătămarea efectiv produsă, durata şi natura îngrijirilor, modul de recuperare şi persistenţa unor sensibilităţi dureroase, menţinerea în permanenţă, din iulie 2016 şi în prezent, a unei sonde uretro-vezicale, precum şi faptul că prejudiciul suferit de reclamant este atât fiziologic, cât şi estetic.

Traumatismele survenite în urma accidentului de muncă au pus în pericol viaţa reclamantului, i-au creat o stare de disconfort şi suferinţă la care s-au adăugat şi alte circumstanţe de ordin subiectiv, perceperea unei infirmităţi, a cicatricelor şi operaţiunilor medicale impuse pentru remedierea acestora, a compasiunii celor din jur. Traumele psihice ale reclamantului s-au intensificat şi datorită leziunilor suferite, i s-au modificat condiţiile obişnuite de viaţă, familie şi i-au fost diminuate posibilităţile de afirmare şi manifestare în societate.

În raport de circumstanţele concrete ale cauzei, consecinţele negative suferite de reclamant, importanţa valorilor lezate şi măsura în care au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, conduc la concluzia că suma de 72.000 RON nu constituie o reparaţie echitabilă şi suficientă a prejudiciului moral.

6. O altă critică vizează soluţionarea greşită a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru realizarea câştigului din muncă, întrucât s-a realizat o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 1387 şi art. 1388 C. civ.

La stabilirea prejudiciului pentru nerealizarea câştigului din muncă, instanţa trebuia să se raporteze la dispoziţiile art. 1388 C. civ. şi să ţină seama de veniturile ce puteau fi obţinute de reclamant în funcţie de calificarea sa profesională sau cel puţin venitul minim net pe economie. Faptul că venitul mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an, înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă, era mai mic decât salariul minim pe economie, nu are relevanţă în stabilirea cuantumului despăgubirii.

Din conţinutul alin. (2) al art. 1387 C. civ. rezultă că despăgubirile pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă, ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit.

Ca atare, sporirea nevoilor de viaţă este un criteriu prevăzut de lege la stabilirea despăgubirilor materiale pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă şi nu poate fi înlăturat pentru faptul că ar fi fost invocat în motivarea cererii de acordare a daunelor morale. Este vorba despre două tipuri de despăgubire, materială şi morală, şi acest criteriu este obligatoriu a fi analizat în materia despăgubirilor materiale, fiind facultativ aplicabil şi lăsat la aprecierea instanţei în materia daunelor morale. Faptul că decizia de pensionare este revizuibilă, nu înlătură caracterul cert al prejudiciului viitor, fiind evident că, în funcţie de leziunile suferite, capacitatea de muncă a reclamantului, nu poate fi redobândită integral.

7. Cu privire la cheltuielile de spitalizare, recurentul a susţinut că luarea în considerare a sumei de 18.507 RON nu reprezintă o încălcarea a autorităţii de lucru judecat a sentinţei pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Cornetu, în condiţiile în care soluţionarea apelului în acel dosar a fost suspendată până la soluţionarea prezentei cauze.

Pentru toate motivele invocate, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi, drept consecinţă, admiterea apelului, schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimaţii pârâţi S.C. B. S.R.L. şi C. au depus, pe rând, întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Sub un prim aspect, recurentul a susţinut aplicarea greşită a normelor de procedură, înscrise în art. 204 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a calificat greşit cererea sa, formulata la 17.06.2020, ca fiind o cerere modificatoare când, în realitate, acesta a constituit o precizare a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată.

Critica recurentului, deşi susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., este neîntemeiată şi nu poate atrage casarea deciziei atacate.

Potrivit art. 204 C. proc. civ. reclamantul are dreptul să îşi modifice cererea de chemare în judecată formulată iniţial, sub aspectul oricărora dintre elementele care configurează demersul său juriciar în instanţă - părţi, obiect şi cauză, să propună noi dovezi, sub sanctiunea decăderii, însă, ca moment temporal, cererea trebuie formulată numai până la primul termen la care acesta este legal citat, situaţie în care instanţa va dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pâratului, în vederea formulării întampinării care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat.

Alineatul al doilea al aceluiaşi articol enumeră situatiile care cererea nu se consideră modificată, astfel că procedura reglementată la alin. (1) nu se aplică, fiind trecute în încheierea de sedinta declaraţiile verbale făcute în instanţă, atunci când: 1. se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii; 2. reclamantul măreşte sau micşoreaza cuantumul obiectului cererii; 3. se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului; 4. se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă, acestea din urmă constituind o preluare a cazurilor reglementate de art. 132 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, într-o reglementare mai riguroasă.

Date fiind cazurile limitativ reglementate de art. 204 alin. (2), pct. 1- 4 C. proc. civ., rezultă că orice altă modificare a pretenţiilor, care nu se include în această sferă delimitată legal, trebuie apreciată ca fiind o modificare a cererii de chemare în judecată, supusă regimului juridic statuat art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., astfel că orice altă modificare a cererii de către reclamant, după primul termen la care acesta a fost legal citat, poate interveni numai cu acordul expres al tuturor părţilor.

Printr-o interpretare contrară s-ar ajunge ca dreptul celorlalte parţi, de a-şi manifesta acordul sau dezacordul, la modificarea cererii de chemare în judecată, să fie anihilat de diferitele exprimări ale parţii reclamante, care are posibilitatea legală de a formula modificări ale cererii de chemare în judecată doar până la primul termen de judecată.

Aplicând aceste dispozitii la situaţia spetei, Înalta Curte constată că la 18 octombrie 2019, sub nr. x/2019, a fost înregistrată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

Ulterior, la 17.06.2020 reclamantul a depus la dosar o notă prin care a arătat că înţelege să precizeze că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, privind pe pârâtul persoană juridică, este, în principal, art. 253 Codul muncii (răspunderea civilă contractuală a angajatorului), Legea nr. 319/2006 şi, în subsidiar, art. 1349 şi urm. C. civ. (răspunderea civilă delictuală), art. 1373 C. civ. (răspunderea comitentului pentru fapta prepusului), iar, în ce priveşte prejudiciul, a atătat că invocă dispoziţiile art. 1385-1388 C. civ.

În justificarea temeiului de drept arătat, în acestă din urmă cerere, reclamantul A. a invocat art. 44 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, în conformitate cu care "angajatorii răspund patrimonial, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestaţiile asigurărilor sociale de stat", precum şi art. 253 Codul muncii potrivit căruia "(l) Angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îi despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prcjudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.(2) În cazul în care angajatorul refuză să îl despăgubească pe salariat, acesta se poate adresa cu plângere instanţelor judecătoreşti competente."

Reclamantul a arătat că repararea prejudiciului de către angajator se realizează pe temeiul răspunderii civile contractuale, apreciind a fi întrunite condiţiile cumulative ale acestui tip de răspundere (existenţa faptei ilicite, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, calitatea de salariat si nu culpa angajatorului) pentru obligarea angajatorului la plata despăgubirilor solicitate.

Mai mult, reclamantul a pretins că fapta ilicită a societăţii-pârâtei şi a culpei acesteia constă în neîndeplinirea corespunzătoare a unei obligaţii legale, care este de rezultat, iar nu de diligenţă, respectiv a obligaţiei de a asigura securitatea şi sănătatea în muncă a angajaţilor, potrivit Legii nr. 319/2006, prin neevaluarea riscurilor specifice muncii reclamantului şi pârâtului persoană fizică, fapt ce a determinat neluarea niciunei măsuri cu privire la diminuarea sau eliminarea riscurilor ce se pot ivi din cauza apropierii fizice dintre angajaţii săi, exercitând activităţi specifice care, în caz de contact, pot genera prejudicii, cu referire la art. 13, la cap. 3 din Legea nr. 319/2006 şi la art. 40 alin. (2) lit. b), art. 175 alin. (1) şi art. 176 Codul muncii.

Procedând la examinarea cuprinsului cererii reclamantului, formulate la 17.06.2020, Înalta Curte reţine că, în mod neîndoielnic, acesta constituie o veritabilă modificare a acţiunii cu privire la temeiul cererii iniţiale, respectiv a cauzei, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, prin decizia recurată, de vreme ce, prin intermediul acesteia, comparativ cu cererea iniţială, reclamantul a înţeles să invoce, ca temei al răspunderii societăţii pârâte-angajatoare, formele de răspundere contractuală, reglementate de Legea nr. 319/2016 şi Codul muncii, răspunderea civilă delictuală (pe care şi-a fundamentat iniţial cererea de chemare în judecată) fiind invocată doar cu caracter subsidiar.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, nota recurentului depusă la dosarul de fond, la 17.06.2020, cu referire la "precizarea temeiului juridic" nu se încadrează în situaţiile limitativ şi expres enumerate de art. 204 alin. (2) C. proc. civ., fiind corect calificată de instanţa de apel drept cerere de modificare a acţiunii iniţiale, prin intermediul căreia reclamantul a procedat la schimbarea unui element esenţial al cererii de chemare în judecată, respectiv cauza acţiunii, solicitare care nu a fost efectuată în condiţiile procedurale, instituite de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Susţinerea reclamantului nu poate fi primită relativ la calificarea greşită a cererii sale, ca fiind o una modificatoare, pe motiv că judecătorul, din oficiu, în baza rolului activ, era îndreptăţit şi chiar obligat, să dea sau să restabilească calificarea juridică a acţiunii, aspect care denotă, în accepţiunea recurentului, că nici precizarea temeiului de drept nu ar avea caracterul unei cereri modificatoare, cea ce face ca cererea să nu fi fost condiţionată de termenul prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Aserţiunea recurentului este lipsită de temei legal, de vreme ce operaţiunea de recalificare a cererii, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., poate fi realizată, într-adevăr, şi din oficiu, însă numai atunci când calificarea dată de parte este inexactă ori ambiguă, iar nu şi atunci când, în cuprinsul cererii formulate, partea indică fără niciun dubiu temeiul juridic care stă la baza fundamentării demersului său judiciar.

Norma procedurală înscrisă în art. 204 alin. (1) C. proc. civ. impune cu titlu imperativ că modificarea cererii de către reclamant poate fi realizată numai până la primul termen de judecată la care acesta este legal citat.

Ca atare, chiar şi în ipoteza în care pricina nu s-ar fi aflat în stare de judecată la primul termen de judecată, reclamantului îi revine obligaţia de a formula cererea modificatoare până la terenul defipt de lege, în caz contrar, nerespectarea termenului procedural imperativ, stabilit de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., atrăgând sancţiunea decăderii reclamantului din dreptul de a formula cererea, sancţiunea intervenind şi din oficiu, consecinţa fiind cea a respingerii cererii, ca tardiv formulată.

Cum solicitarea reclamantului a fost formulată la 17.06.2020, iar primul termen la care reclamantul a fost legal citat, în sensul textului legal sus evocat, a fost la 28.01.2020, neexistând niciun impediment ca reclamantul să depună ori remită la dosarul cauzei "nota de precizări" fie în instanţă, fie prin serviciul de registratură/trimitere prin poştă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, calificând corect cererea reclamantului ca fiind o cerere modificatoare a acţiunii, în aplicarea şi interpretarea regulilor procedurale înscrise în art. 204 alin. (1) C. proc. civ., a reţinut judicios că soluţionarea cauzei de către prima instanţă a fost realizată corect, în limitele deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată, iniţial formulată.

Susţinerea recurentului potrivit căreia părţile adverse nu ar fi formulat opoziţie cu privire la solicitarea sa, formulată la 17.06.2020, este lipsită de relevanţă juridică, de vreme ce, prin excepţie, sancţiunea decăderii, pentru nerespectarea termenului procedural, înscris în art. 204 alin. (1) C. proc. civ., nu intervine doar atunci când există acordul expres al tuturor părţilor litigante, situaţie în care soluţionarea cererii se face, într-adevăr, conform modificării intervenite.

Legea instituie, aşadar, obligaţia manifestării exprese a acordului în această privinţă şi chiar dacă norma legală nu impune vreo condiţie de formă a acordului exprimat, în aplicarea dispoziţiilor art. 1240 alin. (1) din C. civ. privind formele de exprimare a consimţământului, acesta poate fi dat fie în formă scrisă, fie verbal în faţa instanţei, fără posibilitatea ca o atare manifestare de voinţă, în raport de caracterul imperativ al normei legale, să poată fi dedusă din conduita părţii adverse, conform art. 1240 alin. (2) C. civ.

Or, în cauză nu se identifică o atare ipoteză, întrucât din actele dosarului nu reiese că pârâţii şi-ar fi dat expres acordul în privinţa modificării cererii de către reclamant, învoiala acestora neputând fi dedusă pe cale de interpretare din neprezentarea lor în faţa instanţei ori din lipsa pasivităţii acestora cu referire la solicitarea formulată, astfel încât o achiesare ori învoire tacită nefiind de natură a conduce la înlăturarea sancţiunii decăderii.

2. În cauză, fiind ratificate statuările primei instanţe referitoare la stabilirea situaţiei de fapt, potrivit căreia acţiunea imputată pârâtului C. a fost derulată în afara atribuţiilor de serviciu, Înalta Curte reţine judicioasă concluzia instanţei de apel potrivit căreia premisa factuală stabilită în speţă exclude răspunderea angajatorului în temeiul răspunderii contractuale, reglementate de art. 254 din Codul muncii.

Or, chiar şi în ipoteza în care cererea reclamantului din 17.06.2020 ar fi fost calificată ca fiind o veritabilă cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată (ipoteză ce nu se confirm, potrivit celor expuse în precedent), curtea de apel a apreciat judicios, în contextul circumstanţial specific cauzei, care relevă că ambii angajaţi au acţionat în afara atribuţiilor specifice postului deţinut, că această împrejurare exclude posibilitatea examinării obligaţiilor ce revin societăţii pârâte, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 319/2006 şi Codului muncii, privind evaluarea riscurilor specifice muncii angajaţilor şi luarea măsurilor de prevenţie pentru asigurarea securităţii la locul de muncă.

Mai mult, referitor la îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei legale care vizează asigura securităţii şi sănătăţii în muncă a angajaţilor, potrivit Legii nr. 319/2006, prin neevaluarea riscurilor specifice muncii reclamantului şi pârâtului-persoană fizică - faptă pretins invocată în justificarea activităţii ilicite imputate societăţii-pârâte şi a culpei în producerea acesteia, instanţa de apel a reţinut că, deşi dispoziţiile Legii nr. 319/2006, cât şi Codul muncii reglementează o sferă largă a obligaţiilor impuse în sarcina angajatorului pentru asigurarea securităţii la locul de muncă, reclamantul nu a indicat, în concret, obligaţia încălcată de societatea-pârâtă. Or, în contextul circumstanţial specific cauzei, concluzia curţii de apel se vădeşte a fi corectă în sensul că producerea accidentului în sine nu echivalează cu încălcarea vreuneia dintre obligaţiile legale ce revin angajatorului întrucât, o interpretare contrară, ar avea semnificaţia antrenării răspunderii angajatorului pentru orice accident săvârşit la locul de muncă, ceea ce ar exclude de plano incidenţa dispoziţiilor art. 1373 alin. (3) C. civ.

Oricum, susţinerea recurentului potrivit căreia societatea pârâtă nu ar evaluat riscurile specifice muncii reclamantului şi pârâtului pentru eliminarea riscurilor ce se puteau ivi din cauza apropierii fizice dintre angajaţii săi, pe lângă faptul că se circumscrie unei afirmaţii generice, a fost infirmată de înscrisurile depuse atât la prima instanţă, cât şi în apel (dosarul de cercetare ITM) care relevă îndeplinirea obligaţiilor de către angajator în materie de securitate în muncă, în contextul în care atribuţiile de serviciu ale reclamantului şi pârâtului nu impuneau derularea unor activităţi de interacţiune, respectiv munca reclamantului nu cuprindea oferirea de ajutor unei persoane necalificate în manipularea unui motostivuitor, iar munca pârâtului nu cuprindea manipularea unui motostivuitor, cum corect s-a reţinut prin decizia recurată.

3. Cu referire la modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor înscrise în art. 1373 alin. (3) C. civ., recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei pronunţate, întrucât norma legală instituie în favoarea victimei prezumţia de bună credinţă. Pretinde, astfel, că norma legală instituie în sarcina comitentului obligaţia de a face dovada că reclamantul cunoştea sau, potrivit împrejurărilor, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciale, că prepusul nu a acţionat din însărcinarea comitentului şi a săvârşit fapta cauzatoare de prejudicii fără nicio legătură cu atribuţiile şi scopul funcţiei încredinţate. Cum o atare dovadă nu a fost efectuată prin probele administrate în cauză, recurentul a apreciat că poate fi antrenată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Critica recurentului, susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Ca regulă, potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 1371 C. civ., comitentul răspunde pentru fapta prepusului când acesta din urmă a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă în limitele stricte atribuţiilor care alcătuiesc conţinutul funcţiei sale şi în acord cu scopul funcţiilor încredinţate, cu condiţia să fi lucrat în interesul comitentului, la ordinul său ori în interesul altuia, dar cu respectarea dispoziţiilor şi instrucţiunilor date de comitent.

Deopotrivă, antrenarea răspunderii comitentului poate fi angajată şi pentru prejudiciul cauzat de prepus, atunci când a săvârşit fapta prin deviere de la atribuţiile şi scopul funcţiei sale, prin depăşirea limitelor acestora ori prin exerciţiul lor abuziv, cu condiţia ca fapta săvârşită să aibă "legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate" (art. 1373 alin. (1).

Articolul 1373 alin. (3) C. civ. prevede că legătura dintre fapta prejudiciabilă a prepusului şi atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate nu este îndeplinită şi, în consecinţă, nu poate atrage răspunderea comitentului, atunci când se "dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate."

După cum au reţinut şi instanţele de fond şi în consens cu susţinerile recurentului, textul normativ sus evocat stabileşte limitele conţinutului noţiunilor de "funcţie încredinţată" şi "scopul funcţiei încredinţate", în îndeplinirea cărora sau în legătură cu care prepusul a acţionat în momentul în care a săvârşit fapta ilicită, cauzatoare de prejudiciu.

Cum corect a susţinut şi recurentul, textul evidenţiază o prezumţie legală de bună credinţă în favoarea victimei prejudiciate, cu privire la convingerea acesteia că prepusul a cauzat prejudiciul lucrând în legătură cu atribuţiile şi scopul funcţiei încredinţate de către comitent, acesta constituind o prezumţie legală relativă, care poate fi răsturnată prin orice dovadă contrară.

Or, în cauză, această dovada a fost realizată, prezumţia de bună credinţă instituită în favoarea victimei fiind răsturnată prin probele administrate.

Din situaţia de fapt reţinută în cauză de instanţele fondului, pe baza evaluării materialului probator administrat, rezultă că reclamantul A. cunoştea faptul că pârâtul nu deţinea atestat pentru conducerea motostivuitorul, situaţie care excludea, implicit, posibilitatea ca pârâtul să fie angajat într-o funcţie ce impunea o calificare obligatorie şi, prin urmare, posibilitatea acestuia de a manevra motostivuitorul în legătură cu atribuţiile de serviciu pretins încredinţate de către comitent.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, contextul situaţional relevă faptul dovedit că reclamantul a cunoscut împrejurarea că pârâtul a acţionat fără legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiei încredinţate, atât timp cât, în lipsa atestatului ce permitea conducerea motostivuitorului, pârâtul C. nu putea deţine funcţia de motostivuitor, funcţie ce implica exercitarea de atribuţii referitoare la conducerea motostivuitorului, situaţie ce denotă că reclamantul putea cunoaşte, urmarea unui simplu raţionament, că pârâtul nu putea să acţioneze în conformitate cu instrucţiunile şi dispoziţiile comitentului, sub îndrumarea, supravegherea şi controlul acestuia, în legătură cu îndeplinirea unor atribuţii aferente unei funcţii pe care nu o putea deţine.

În consecinţă, dispoziţiile art. 1373 alin. (3) C. civ. au fost corect aplicate şi interpretate de instanţa de apel, fiind corect înlăturată răspunderea pârâtei S.C. B. S.R.L. pentru fapta prepusului său, C..

4. Referitor la culpa concurentă, recurentul pretinde aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1371 C. civ., întrucât instanţa de apel a reţinut eronat că deplasarea sa, de la postul ocupat, a fost efectuată în scopul de a-l ajuta pe pârâtul C., în manevrele pe care le făcea cu motostivuitorul. Chiar prin decizia pronunţată, instanţa de apel reţine că în sarcina sa nu exista impusă obligaţia de a nu-şi părăsi postul, astfel că, şi în situaţia în care s-ar fi deplasat la o distanţă de 1,5 m faţă de abcant, acest lucru nu înseamnă că a părăsit postul, scopul deplasării fiind acela de a îndepărta cele două extinctoare din zona utilajului său, nu de a-l ajuta pe pârât, în manevrele motostivuitorului.

Critica recurentului este lipsită de temei în ce priveşte reţinerea culpei victimei în producerea accidentului, întrucât, în raport de prevederile art. 1371 C. civ. (normă invocată în cuprinsul întâmpinării formulate de pârâtul C.), instanţele de fond au analizat în cauză conduita şi atitudinea reclamantului relativ la evenimentul soldat cu accidentarea sa.

În acest context normativ, având în vedere că valoarea despăgubirilor pretinse (sau prejudiciul a cărui reparare s-a solicitat) depind în mod direct de existenţa şi dimensionarea corectă a contribuţiei fiecărei părţi la producerea rezultatului prejudiciabil, în mod corect instanţele fondului au procedat la verificarea împrejurării dacă reclamantul, la rândul său, a avut un comportament de natură a provoca sau a mări prejudiciul încercat, dacă îi este imputabilă sau nu o culpă concurentă cu cea a pârâtului C., cel care a manevrat motostivuitorul, din proprie iniţiativă, în timpul programului de lucru şi fără să fi fost autorizat ca motostivuitor, faptă care a avut drept consecinţă accidentarea recurentului.

Aşadar, în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţele fondului au verificat existenţa unei eventuale culpe comune a reclamantului şi a pârâtului în producerea prejudiciului, reţinând sub aspectul elementelor relevante cu privire la soluţionarea cauzei împrejurarea că deplasarea reclamantului, în limita perimetrului de 1,5 m, nu s-a realizat în scopul îndeplinirii atribuţiilor sale de serviciu, ci în scopul unic de a-l ajuta pe pârât în manevrele pe care le făcea cu motostivuitorul.

Aşadar, din situaţia de fapt reţinută în cauză, pe baza administrării în condiţii de contradictorialitate a mijloacelor de probă, a rezultat că reclamantul şi-a părăsit deliberat postul, pentru a-l ajuta pe pârât, prin eliberarea spaţiului de două extinctoare, acesta expunându-se în raza de acţiune a motostivuitorului. Or, contrar susţinerilor recurentului, nu a fost dovedit în cauză faptul că, la momentul accidentului, abcantul la care lucra acesta ar fi fost ocupat cu o foaie de metal având o lungime care să fi impus deplasarea reclamantului în raza de acţiune a motostivuitorul, ipoteză care s-ar fi circumscris unei posibile cauze care ar fi putut avea consecinţa înlăturării culpei concurente a reclamantului.

Cum legea nu impune condiţia ca victima să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, în ipoteza dată este irelevantă împrejurarea că în sarcina reclamantului nu exista impusă obligaţia de a nu părăsi locul de muncă (acestui aspect, instanţa i-a acordat doar o valoare contextuală), edificator fiind doar examinarea atitudinii victimei, sub forma intenţiei sau culpei, necesară şi suficientă pentru a proba fapta culpabilă concurentă care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire, aflate în sarcina autorului faptei ilicite.

Aşadar, în circumstanţele factuale specifice cauzei, care nu mai pot fi reevaluate în raport de structura actuală a recursului, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 1371 C. civ. au fost corect reţinute, prin individualizarea legală a culpei concurente a părţilor, ceea ce denotă că instanţa de apel a realizat o judicioasă aplicare şi interpretare a normei legale în aplicarea regulii referitoare la suportarea prejudiciului, proporţional cu contribuţia proprie în producerea rezultatului vătămător, generat prin fapta ilicită.

5. În privinţa daunelor morale (al căror cuantum, de 72.000 RON, a fost confirmat de instanţa de apel), recurentul-reclamant a pretins, în esenţă, că nu au fost corect aplicate dispoziţiile art. 1357 C. civ., în ceea ce priveşte principiul reparării integrale a prejudiciului, reglementat de art. 1385 C. civ., fără a fi avut în vedere criteriul general al existenţei unui raport rezonabil de proporţionalitate între despăgubirile acordate şi prejudiciu, consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, recurentul a apreciat că suma acordată cu titlu de daune morale nu constituie, în circumstanţele concrete ale cauzei, o reparaţie echitabilă şi suficientă a prejudiciului moral suferit.

Înalta Curte, din perspectiva aspectelor de legalitate ce pot fi evaluate în această etapă procesuală, constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că fapta ilicită imputată pârâtului C. este susceptibilă să fi produs reclamantului un prejudiciu moral, iar satisfacţia echitabilă acordată acestuia a fost pusă în sarcina pârâtului într-o proporţie corespunzătoare culpei concurente individualizate în sarcina părţilor.

Aşadar, curtea de apel a stabilit în mod corect participarea proporţională a părţilor la suportarea prejudiciului însă, determinarea, în concret, a acestui procent ori dozarea cotei de contribuţie a fiecărei părţi la suportarea prejudiciului, reprezentat de componenta daunelor morale, constituie exclusiv o chestiune de apreciere a instanţei de apel, care nu poate fi cenzurată în această etapă procesuală, fiind reţinut în cauză, în aprecierea proporţiei de 40% vs. 60%, că acţiunea de manevrare a motostivuitorului fără atestat este mai gravă decât acţiunea reclamantului de a-l ajuta pe pârât, prin îndepărtarea unor obstacole, chiar dacă această acţiune l-a plasat în raza de acţiune a motostivuitorului şi chiar dacă, în absenţa acestei acţiuni, era posibil să nu fi rezultat vătămarea acestuia.

În ceea ce priveşte criteriile privind evaluarea cuantumului daunelor morale, Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al acestor susţineri ale recurentului.

Relativ la daunele morale, dată fiind natura prejudiciului, instanţele fondului au avut în vedere că atât practica judiciară, cât şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea acestora, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Se constată în speţă că, din acest punct de vedere, a fost valorificată corespunzător jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a sancţionat abordarea formalistă a instanţelor naţionale care au atribuit reclamantului obligaţia de a proba existenţa unui prejudiciu moral suferit, prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferinţelor fizice sau psihologice, concluzionând că o astfel de abordare şi de concepţie au avut drept rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obţină pe cale judiciară.

Astfel, din examinarea raţionamentului juridic expus în cuprinsul deciziei recurate rezultă că acesta reflectă, în analiza referitoare la elementul prejudiciu, valorificarea atât a criteriilor generale, oglindite în jurisprudenţa naţională (particularizată în urma efectuării unui examen jurisprudenţial la nivelul Curţii de Apel Bucureşti), cât şi reperele faptice concrete pe care instanţa de apel le-a avut în vedere spre a cuantifica despăgubirile morale acordate reclamantului, ţinând cont de specificul prejudiciului încercat de acesta şi consecinţele suportate în plan emoţional şi social, instanţa de apel raportându-se atât la gradul de intensitate al suferinţei încercate de aceasta, respectiv la durata zilelor de îngrijiri medicale, efectuarea diferitelor intervenţii chirurgicale, perioada de recuperare, urmările produse în planul psihologic, restrângerea posibilităţii de mişcare a reclamantului, perioada de imobilizare la pat, urmată de perioada de recupereare, independenţa sau dependenţa permanentă de ajutorul altei persoane, cât şi la modificarea condiţiilor obişnuite de viaţă socială şi de familie, care i-au perturbat cursul firesc al tuturor aspectelor vieţii sale.

Prin urmare, contrar afirmaţiilor recurentului, valorile morale lezate prin acţiunea ilicită a pârâtului au fost avute în vedere de instanţa de apel, atât din perspectiva importanţei lor, cât şi a intensităţii percepţiei victimei asupra consecinţelor vătămării fiind, aşadar, indicate criteriile de analiză (necontestate de recurent) care să respectate principiul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, principiul care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, cu scopul urmărit de a nu se ajunge în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

În acest context al analizei, despăgubirea bănească acordată de instanţa de fond, confirmată în apel, pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu reflectă o neconcordanţă valorică între cuantumul determinat şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinat să contribuie pârâtul C., aşa cum eronat pretinde recurentul-reclamant, atât timp cât despăgubirile pentru daune morale au fost stabilite într-un cuantum de 120.000 RON, iar nu de 72.000 RON, obligaţia de plată stabilită în sarcina pârâtului pentru această sumă decurgând din culpa concurentă a reclamantului care se reflectă, proporţional, pe planul suportării prejudiciului, în sensul că pârâtul poate fi obligat la suportarea prejudiciului numai proporţional cu culpa sa, iar nu integral.

6. Este nefondată şi critica recurentului privind nelegalitatea deciziei atacate, pe motiv că instanţa de apel ar fi realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1388 alin. (2) C. civ., atunci când a folosit drept reper pentru determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite ca urmare a accidentului de muncă produs şi a pierderii capacităţii parţiale de muncă, veniturile pe care reclamantul le obţinea la societatea intimată. Recurentul a pretins că, în realitate, instanţa trebuia să se raporteze la veniturile ce puteau fi obţinute în funcţie de calificarea sa profesională sau cel puţin la venitul minim pe economie, care era mai mare decât venitul încasat.

Art. 1388 C. civ. prevede că:

"(1) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.

(2) Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilităţii obţinerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va ţine seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri.

(3) Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie."

Din interpretarea sistematică a cadrului normativ evocat reiese că alin. (2) şi (3) al art. 1388 C. civ. constituie dispoziţii de exceptare de la norma cuprinsă în alin. (1) al aceluiaşi articol, care foloseşte, ca element de referinţă, "venitul mediu lunar din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii de muncă.

Aşadar, atunci când cel păgubit face dovada obţinerii unui venit din muncă mai mare, în baza unui contract încheiat în ultimul an, despăgubirea se stabileşte în funcţie de acest venit (art. 1388 alin. (2), iar atunci când victima nu are un atare venit, criteriul de stabilire a despăgubirii este venitul lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională (alin. (1) al art. 1388), iar în absenţa unei asemenea calificări, criteriul ce devine incident este cel al venitului minim net pe economie (alin. (3) al art. 1388).

În consecinţă, referirea pe care o face instanţa de apel la dispoziţiile art. 1388 alin. (1) C. civ. nu nesocoteşte cadrul judecăţii şi situaţia de fapt reţinută, de vreme ce norma legală nu a fost aplicată în abstract, ci în funcţie de elementele de fapt concrete, conturate pe baza probelor administrate, din care rezultă că reclamantul a obţinut, pe bază de contract, până la data pronunţării deciziei recurate, venituri similare (până la data accidentului) ori suplimentare celor obţinute anterior (potrivit pensiei de invaliditate pe care o primeşte în prezent).

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, reclamantul a pretins aplicarea greşită a art. 1387 alin. (2) C. civ., întrucât stabilirea despăgubirilor pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă a fost realizată prin înlăturarea eronată a criteriului legal privind sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, sub motivaţia că acest criteriu ar fi fost avut în vedere la acordarea daunelor morale.

Critica recurentului nu poate fi primită, întrucât prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a solicitat dezdăunarea sa pentru cheltuielile determinate de sporirea condiţiilor de viaţă. Pretenţiile recurentului solicitate în cadrul demersului său judiciar au vizat acordarea de despăgubiri cu titlu de daune materiale constând în salariile pe care le-ar fi obţinut până la pensie şi cele privind daunele morale, în justificarea cărora reclamantul a indicat drept criteriul de determinare şi cuantificare cel referitor la acoperirea nevoilor de viaţă, criteriu a cărui evaluare a fost avut în vedere de instanţe la stabilirea cuantumului prejudiciului nepatrimonial solicitat.

Mai mult, chiar şi în ipoteza susţinută de recurent, în sensul că instanţa nu ar fi evaluat solicitarea referitoare la daunele materiale şi din perspectiva criteriului legal înscris în art. 1387 C. civ. care se referă la "sporirea nevoilor de viaţă a celui păgubit", Înalta Curte reţine că existenţa prejudiciului trebuie justificată şi dovedită de reclamant, potrivit art. 249 C. proc. civ., în conformitate cu care "cel care face o susţinere în cursul judecăţii trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege". Or, în cadrul demersului său judiciar, reclamantul nu a solicitat, justificat şi probat repararea unui atare prejudiciu generat de efectuarea unor cheltuieli determinate de sporirea unor nevoi ale vieţii cotidiene impuse, eventual, cum ar fi, de pildă, de costul achiziţionării unei proteze speciale, costul unui cărucior pentru deplasare, plata unui însoţitor sau orice alte cheltuieli de atare natură.

Neîntemeiată este şi susţinerea recurentului privind caracterul cert al prejudiciului viitor.

Prejudiciul reclamant privind plata unor venituri viitoare pe care reclamantului-recurent le-ar fi obţinut până la împlinirea vârstei de pensionare nu îndeplineşte cerinţa caracterului cert al prejudiciului, potrivit art. 1532 alin. (1) C. civ.. Decizia de invaliditate privind capacitatea de muncă a reclamantului este revizuibilă, ceea ce determină ca prejudiciul să fie unul incert, atât timp cât în urma revizuirii medicale există posibilitatea de menţinere a gradului de invaliditate sau de încadrare într-un alt grad de invaliditate ori, chiar, de redobândire a capacităţii de muncă, aspect corect a reţinut prin decizia recurată.

7. Sub un ultim aspect, recurentul a pretins greşita soluţionare a cererii privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de spitalizare.

Susţinerea reclamantului este nefondată întrucât, în urma administrării mijloacelor de probă, în condiţii de contradictorialitate, în faţa instanţelor de fond, acesta nu a făcut dovada că ar fi achitat cheltuielile de spitalizare ocazionate de internarea sa la Spitalul Clinic de urgenţă "Bagdasar-Arseni", unitate sanitară în cadrul căreia recurentul a primit îngrijirile medicale necesare refacerii stării sale de sănătate, ca urmare a accidentului suferit în data de 08.02.2016.

Deopotrivă, justificarea de către reclamant a despăgubirilor materiale solicitate, prin trimiterea la dosarul nr. x/2019 în care a fost chemat în judecată de către unitatea sanitară, nu poate fi primită, deoarece furnizorul de servicii medicale are posibilitatea de a exercita dreptul la acţiune directă pentru recuperarea acestor cheltuieli, potrivit art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, atât timp cât prejudiciul constând în cheltuielile de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia, a fost produs în patrimoniul unităţii medicale şi nu în cel al reclamantului, astfel cum a fost reţinut prin sentinţa civilă nr. 211/2021 a Judecătoriei Cornetu.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând netemeinicia motivelor de recurs, deoarece decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 428A din 28 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2023.