Unauthorized public communication of musical works: appeal dismissed as unfounded, treble remuneration awarded to collecting society

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2020, reclamanta Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor (UCMR - ADA) a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 29.652,42 RON inclusiv TVA egală cu valoarea triplului remuneraţiilor (drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spaţiile, perioadele şi modalităţile menţionate la capetele 1.1, 1.2, 1.3, 1.4, corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în: 1.1 Magazin din Municipiul Bucureşti, Bulevardul x, în următoarele perioade: noiembrie 2017 - noiembrie 2018, decembrie 2019, ianuarie 2020 - martie 2020, iunie 2020 - noiembrie 2020; 1.2. Magazin din Municipiul Cluj-Napoca, Strada x, nr. 39-45, Spaţiul Comercial nr. 1, Judeţ Cluj, în următoarele perioade: iulie 2018 - martie 2020, iunie 2020 - noiembrie 2020; 1.3. Magazin din Municipiul Bucureşti, Calea x A, în următoarele perioade: septembrie 2017 - noiembrie 2018, decembrie 2019, ianuarie 2020; 1.4 Magazin din Municipiul Bucureşti Sectorul 2, Şoseaua x, Spaţiul C9n.p. în următoarele perioade: februarie 2020 - martie 2020, iunie 2020 - noiembrie 2020; în subsidiarul capătului 1 al cererii de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtei la plata: a) sumei de 9.884,14 RON, inclusiv TVA, reprezentând valoarea remuneraţiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spaţiile, perioadele şi modalităţile menţionate la capătul 1, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale; b) sumei de 21.040,96 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 11.11.2020 pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor specificate la lit. a) a capătului subsidiar capătului 1 al prezentei cereri de chemare în judecată; c) la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 12.11.2020 şi până la data plaţii efective a sumei de 9.884,14 RON; precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (100 RON taxa de timbru, 20 RON cost eliberare extras RECOM, onorariu de avocat, onorariu de expertiză).

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 656 din 21.04.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta B., Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 29.652,42 RON (TVA inclus) reprezentând triplu remuneraţie comunicare opere muzicale în cadrul magazinului din Bucureşti, b-dul x nr. 69, pentru intervalul noiembrie 2017 - noiembrie 2018, decembrie 2019, ianuarie 2020 - martie 2020, iunie 2020 - noiembrie 2020; magazinului din Cluj-Napoca, str. x, spaţiul comercial nr. 1, pentru intervalul iulie 2018 - martie 2020, iunie 2020 - noiembrie 2020; magazinului din Bucureşti, Calea x, pentru intervalul septembrie 2017 - noiembrie 2018, decembrie 2019, ianuarie 2020; magazinului din Bucureşti, şos. x, spaţiul C9n’p pentru intervalul februarie 2020 - martie 2020, iunie 2020 - noiembrie 2020, precum şi să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 100 RON reprezentând taxă judiciară. Totodată, a luat act că se solicită onorariul avocaţial pe cale separată.

Împotriva încheierii din data de 17.02.2021 şi a sentinţei civile nr. 656/2021 a declarat apel pârâta A. S.R.L., apel care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 454A din 21 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L., împotriva încheierii interlocutorii, premergătoare, din data de 17.02.2021 şi împotriva sentinţei civile nr. 656/21.04.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B., Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta A. S.R.L..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă sub nr. x/2020.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 14 C. proc. civ. şi ale art. 479 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs a arătat următoarele:

Instanţa de apel nu a acordat termen pentru ca înscrisurile depuse de intimata-reclamanta să-i fie comunicate apelantei-pârâte pentru ca aceasta să-şi formuleze apărarea.

De asemenea, instanţa de apel, deşi a respins proba cu interogatoriu, nu a dispus ca reclamanta să comunice înscrisurile care ar rezulta din interogatoriu; din întrebările la interogatoriu rezultă că acestea sunt în legătură directă cu împrejurări ce aparţin reclamantei şi fac dovada excepţiilor invocate de pârâtă: calitatea procesuală activă, lipsa de reprezentare, prescripţia.

Instanţa de apel a admis proba cu înscrisuri pentru intimata-reclamantă, deşi aceasta nu a solicitat probe.

Deşi, prin motivele de apel apelanta-pârâtă a solicitat probe, adrese, procese-verbale, instanţa nu le-a pus în discuţie şi nu s-a pronunţat cu privire la acestea şi nici nu a comunicat apelantei-pârâte notele scrise depuse la dosar la data de 21.03.2022 de către intimata-reclamantă, pentru ca apelanta să-şi pregătească apărarea.

Instanţa de apel nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor caracterul absolut sau relativ al excepţiei nulităţii invocate de apelanta-pârâtă cu privire la încheierea de şedinţă din 17.02.2021 - în sensul că aceasta nu cuprinde în dispozitiv soluţia dată de instanţa de fond excepţiei lipsei calităţii procesuale active - şi a hotărât, fără respectarea dreptului la apărare, că nulitatea este relativă, cu toate că dispoziţiile art. 233 C. proc. civ. prevede imperativ "încheierea va cuprinde (. . . . . . . . . .)".

Un alt motiv de recurs vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 174 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 178 alin. (3) C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv, recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a aplicat greşit aceste dispoziţii legale când a reţinut că nulitatea încheierii din 17.02.2021, invocată de apelanta-pârâtă pentru neindicarea numelui şi prenumelui avocaţilor părţilor, este o nulitate relativă care nu mai poate fi invocată în apel. Or, instanţa de apel a nesocotit faptul că motivele de apel privesc încheierea din 17.02.2021, iar deciziile luate printr-o încheiere interlocutorie nu pot fi desfiinţate decât pe calea de atac a apelului.

Un alt motiv vizează încălcarea art. 13 C. proc. civ. - dreptul la apărare, recurenta-pârâtă susţinând următoarele:

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 13 C. proc. civ. atunci când a respins motivul de apel prin care se critica încălcarea dreptului la apărare de către instanţa de fond - pentru că nu a fost acordat termen pentru pregătirea apărării - reţinând, nelegal, că pârâta depusese anterior întâmpinare; or, întâmpinarea nu a fost depusă de avocatul pârâtei, ci de pârâtă însăşi.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului argumentelor invocate de apelanta-pârâtă la pct. 4 şi pct. 6 din cererea de apel (apelanta-pârâtă a invocat că instanţa de fond a reţinut, în mod nelegal, art. 145 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, republicată, care instituie gestiunea extinsă, o nouă formă de gestiune colectivă, încălcând astfel art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (2), alin. (4), alin. (6) C. proc. civ. În acest caz, instanţa era obligată să pună în discuţia părţilor calificarea juridică a faptei, respectiv dacă aceasta este gestiune obligatorie sau gestiune extinsă. Însă, instanţa a modificat arbitral şi obiectul şi temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, atunci când a reţinut art. 145 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, republicată, fără punerea în discuţia contradictorie a părţilor, iar pe fondul cauzei, nu a mai făcut nicio distincţie între gestiunea obligatorie, aborgată, şi gestiunea extinsă.

Instanţa de apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra argumentelor expuse în motivul de apel indicat la punctul 5 din cererea de apel, argumente pe care le susţine în totalitate şi în recurs şi solicită a fi luate în considerare de instanţa de recurs.

Instanţa de apel a constatat, în mod nelegal, că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 222 C. proc. civ., deoarece prin comunicarea cererii de chemare în judecată către pârâtă şi prin fixarea primului termen de judecată, prima instanţă a constatat că sunt îndeplinite excepţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată; motivarea instanţei de apel este nelegală, întrucât prima instanţă nu s-a pronunţat asupra tuturor excepţiilor invocate de pârâtă, ci a pus în discuţie o singură excepţie din cele 5 invocate în întâmpinare; or nepronunţarea asupra tuturor excepţiilor impune anularea hotărârii (se invocă în acest sens decizia ICCJ nr. 2402/09.05.2012).

Instanţa de apel a reţinut greşit că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 233 lit. i) şi art. 14 alin. (5) C. proc. civ., deoarece instanţa de fond a pus în discuţia părţilor excepţiile şi probele în condiţii de contradictorialitate, ambele părţi fiind reprezentate. Motivarea instanţei de apel este nelegală, întrucât instanţa de fond nu a pus în discuţie toate cele 5 excepţii invocate în întâmpinare, ci doar una singură, iar avocaţii care au pus concluzii nu au fost identificaţi cu nume şi prenume.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra aspectelor invocate de apelanta-pârâtă prin motivul 9 din cererea de apel şi a interpretat greşit dispoziţiile art. 295 C. proc. civ. şi pe cele ale art. 355 C. proc. civ. (apelanta-pârâtă a învederat că sancţiunea aplicării art. 355 C. proc. civ. de către instanţa de fond, pentru pârâtă, în vederea depunerii înscrisurilor este nelegală, întrucât această sancţiune nu este prevăzută pentru înscrisuri, iar în cauză nu s-a dispus efectuarea unei expertize). Este nelegală motivarea instanţei de apel care a reţinut că instanţa de fond, prin încheierea de şedinţă din 17.02.2021, a dispus sancţiunea prevăzută de art. 295 C. proc. civ., deşi aceasta a dispus sancţiunea prevăzută de art. 355 C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a răspuns şi nu a intrat în cercetarea fondului motivului 10 din cererea de apel şi a reţinut greşit că pârâta a dobândit termen în cunoştinţă, potrivit art. 229 alin. (1) C. proc. civ., întrucât a fost reprezentată de avocat; or, nu instanţa de fond a dispus că pârâta are termen în cunoştinţă în temeiul art. 229 C. proc. civ., grefierul fiind cel care a menţionat acest aspect pe conceptul de citare; prin urmare, este cert că nu instanţa a acordat termen în cunoştinţă, iar avocatul, al cărui nume şi prenume nu a fost indicat, nu a luat termen în cunoştinţă.

În ceea ce priveşte motivele de recurs referitoare la decizia civilă nr. 454A/21.03.2022, recurenta-pârâtă a susţinut următoarele:

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 153 alin. (1) C. proc. civ., art. 163 C. proc. civ. şi art. 229 C. proc. civ. atunci când a considerat că este neîntemeiată lipsa de procedură cu pârâta pentru termenul din 21.04.2021, întrucât pârâta a dobândit termen în cunoştinţă, iar rezilierea contractului de asistenţă juridică după data de 15.04.2021 nu are efectul pierderii termenului în cunoştinţă.

Recurenta-pârâtă a apreciat că această motivare este nelegală pentru că la dosarul de fond nu exista, pentru termenul din 21.04.2021, procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de citare cu pârâta la adresa de la sediul pe care societatea îl avea la data respectivă (sat Roşu, Comuna Chiajna, str. x, jud. Ilfov) - la dosar fiind depusă cerere de reziliere a contractului de asistenţă juridică cu "C." şi solicitarea ca pârâta să fie citată la sediul societăţii.

De asemenea, a susţinut că pârâta nu a dobândit termen în cunoştinţă la termenul din 17.02.2021, întrucât apărătorul său nu a fost identificat de instanţă, iar termenul în cunoştinţă în temeiul art. 229 C. proc. civ. nu a fost dispus de instanţă, ci a fost menţionat de grefier pe conceptul de citare.

S-a mai învederat că instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, că instanţa de fond a pus în discuţie notele scrise depuse la dosar de pârâtă şi că s-a pronunţat asupra cererii de probe, în sensul constatării decăderii pârâtei din dreptul de a solicita proba cu interogatoriul.

Or, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că pârâta a depus la dosarul de fond note, deşi denumirea corectă este "excepţii, cereri, susţineri, note", prin care s-a solicitat a se pune în discuţie cele 5 excepţii invocate în întâmpinare, precum şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a doamnei D. pentru B., precizând argumente noi, excepţia procesuală a cererii de chemare în judecată, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată nu este determinat, excepţia prescripţiei de trei ani conform art. 247 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ. şi art. 2500 şi art. 2526 C. civ.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a precizat că au fost respectate dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., precum şi că în decizia atacată, instanţa de apel nu a reţinut susţinerile din cererea depusă de pârâtă în dosarul de fond la data de 15.04.2021.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 185, art. 208 şi art. 351 C. proc. civ. când a respins proba cu interogatoriu reiterată în apel, motivând că partea este decăzută din proba cu interogatoriu, pentru că nu a solicitat această probă prin întâmpinare, însă nu a precizat care dintre alineatele textelor indicate se aplică; or, textele de lege menţionate nu prevăd sancţiunea decăderii pentru nesolicitarea probei cu interogatoriu prin întâmpinare. De asemenea, a susţinut că, deşi proba cu interogatoriu a fost solicitată şi prin motivele de apel, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la această probă şi a ignorat decizia nr. 9/30.03.2020 pronunţată de ICCJ în Recurs în interesul legii.

Faţă de cele arătate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei apelate şi trimiterea cauzei spre evocarea fondului la instanţa de apel, pentru punerea în discuţie a tuturor excepţiilor şi admiterea probelor solicitate de apelanta-pârâtă, sub sancţiunea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., admiterea probei cu interogatoriul reclamantei, depus la instanţa de fond la data de 21.04.2021, şi pentru a se pune în vedere reclamantei să depună decizia de reprezentare a doamnei E..

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Se observă din examinarea lucrărilor dosarului că motivele recursului se referă la două categorii de critici, una care priveşte în mod direct dispoziţiile instanţei de apel (cu ocazia dezbaterii probatoriului în calea de atac şi apoi a dezbaterilor orale asupra apelului) şi o altă categorie care constituie practic o copiere a motivelor apelului şi care priveşte, în realitate, legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe.

Înalta Curte va examina în aceste condiţii criticile de nelegalitate care privesc direct decizia recurată prin prisma legalităţii procedurii ce a urmat la Curtea de apel, iar în privinţa celorlalte motive, observând că instanţa de apel a răspuns în cuprinsul deciziei atacate în mod punctual tuturor motivelor de apel formulate, instanţa de recurs va examina numai acele motive care aduc critici concrete răspunsului dat de instanţa de apel.

Calea de atac extraordinară a recursului nu este destinată reluării judecăţii în fapt şi în drept astfel cum ea a urmat în faţa instanţelor de fond; dimpotrivă, faţă de cazurile de casare expres şi limitativ enumerate de art. 488 C. proc. civ., la instanţa de recurs pot fi examinate numai critici care privesc nelegalitatea deciziei din apel, iar în contextul de faţă, dacă susţinerile apelantei au primit un răspuns argumentat în decizia Curţii de apel, iar aceste susţineri sunt reluate întocmai în cererea de recurs, nu există posibilitatea unui veritabil control de legalitate.

În schimb, în măsura în care recursul deduce judecăţii motive pentru care dezlegările instanţei de apel sunt realizate cu încălcarea legii de drept material sau procedural, aceste motive vor fi analizate, în măsura posibilităţii încadrării lor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut nelegalitatea deciziei instanţei de apel cu argumentul că aceasta nu a amânat cauza pentru ca pârâtei (absente la dezbateri) să îi fie comunicat înscrisul depus de intimata-reclamantă în şedinţă publică, care în speţă a fost reprezentat de Statutul UCMR - ADA .

Apreciind că primirea de către instanţa de apel a unui înscris la dosar, înscris ce nu a fost ataşat întâmpinării şi nici nu a fost indicat în probaţiune la un moment anterior, dădea dreptul părţii adverse de a lua la cunoştinţă despre acesta pentru a se apăra corespunzător sau a propune contraprobe, în aplicarea prevederilor art. 13 alin. (3) şi respectiv art. 14 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de recurs observă însă că aceste nereguli nu sunt apte a atrage, prin ele însele, nelegalitatea deciziei atacate.

Astfel, în absenţa indicării de către legiuitor a sancţiunii nulităţii pentru nesocotirea acestor dispoziţii, nulitatea care poate interveni este una virtuală, ce urmează regimul juridic prevăzut de art. 175 şi art. 176 C. proc. civ.

Observând că ipoteza analizată nu se încadrează în vreunul dintre cazurile de nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, se reţine că sunt incidente dispoziţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., în cazul nulităţii neprevăzute expres de lege fiind necesar a se verifica dacă nerespectarea obligaţiei de a comunica pârâtei apelante înscrisul depus de intimata-reclamantă a produs recurentei o vătămare.

Or, instanţa de apel nu şi-a întemeiat soluţia pe acest înscris, considerentele deciziei recurate nefăcând vreo trimitere la cuprinsul acestuia, iar recurenta nu a adus argumente suplimentare sub acest aspect care să contureze existenţa unei vătămări; de aceea, se reţine că necomunicarea înscrisului nu a produs în mod concret nicio vătămare recurentei pârâte, proba astfel administrată nefiind una considerată determinantă de instanţa a cărei hotărâre este atacată, motiv pentru care nulitatea virtuală invocată nu operează, nefiind întrunită cerinţa vătămării, cuprinsă în art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

În acelaşi registru, s-a reproşat instanţei de apel încuviinţarea pentru reclamanta intimată a probei cu înscrisuri, deşi nu fusese solicitată prin întâmpinare, dar această chestiune urmează a primi acelaşi răspuns ca cel de mai sus: deşi, de principiu, încuviinţarea unei probe cu încălcarea regimului juridic al probelor reprezintă un viciu ce poate atrage nulitatea hotărârii, în absenţa unei vătămări suferite de cel care invocă nulitatea ca urmare a acestei măsuri, împrejurarea nu constituie un motiv de admitere a recursului.

Nici necomunicarea notelor scrise depuse de intimată către apelanta pârâtă, absenţă la termenul când au avut loc dezbaterile, nu poate fi reţinută ca motiv de casare, deoarece acestea nu constituie acte de procedură a căror comunicare este prevăzută de lege (cum este întâmpinarea) şi nici probe în sensul art. 249 şi următoarele C. proc. civ., ele constituind exclusiv consemnarea scrisă a punctului de vedere adoptat de parte şi susţinut oral şi a apărărilor acesteia.

Referitor la măsurile instanţei de apel asupra probelor, s-a mai arătat că în mod nelegal Curtea de apel nu a dispus ca reclamanta să comunice înscrisurile care rezultau din interogatoriu.

Apreciind că, în coordonatele criticilor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., instanţa de recurs poate examina referitor la măsurile instanţei de apel numai dacă a avut loc o dezbatere contradictorie şi dacă s-a dispus argumentat cu privire la probele solicitate (pentru că aprecierea asupra utilităţii şi pertinenţei lor revine exclusiv instanţei de apel), Înalta Curte constată că, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, prin cererea de apel nu s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, astfel încât nu se poate reproşa instanţei de apel că nu a încuviinţat o atare probă.

Corelativ, nu se poate pretinde instanţei de apel ca, având la dosar interogatoriul pe care apelanta l-a propus spre administrare părţii adverse, să deducă din acesta că apelanta înţelege să solicite administrarea probei cu înscrisurile la care s-ar referi întrebările sale.

De aceea, nefondat se susţine nelegalitatea deciziei prin prisma omisiunii de a se pronunţa cu privire la proba cu înscrisuri solicitată.

În privinţa dezlegărilor date prin decizie de Curtea de apel motivelor formulate în termen de pârâtă, s-au formulat motive de recurs care privesc fie încheierea primei instanţe din 17.02.2021, fie chiar sentinţa apelată.

Prin încheierea din 17.02.2021, prima instanţă a respins cererea de amânare formulată de pârâtă, argumentat de faptul că aceasta depusese întâmpinare şi totodată de faptul că partea care solicita amânarea era reprezentată de avocat la termenul respectiv.

Succesiv, tribunalul a pus în discuţie şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată prin întâmpinare, după care a încuviinţat probele apreciate necesare soluţionării cauzei şi a amânat cauza pentru administrarea lor, punând în acest sens în vedere pârâtei să depună la dosar înscrisurile solicitate de reclamantă.

Instanţa de apel a respins toate criticile formulate de pârâtă cu privire la această încheiere, argumentul esenţial fiind acela că omisiunile reclamate de pârâtă erau dintre cele la care se referă art. 178 alin. (2) C. proc. civ., invocarea lor fiind limitată de alin. (3) al textului la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau la termenul imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond.

Prin cererea de recurs s-a arătat pe de-o parte că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor natura nulităţii ce putea interveni cu privire la menţiunile încheierii din 17.02.2021, susţinere cu privire la care Înalta Curte constată că nu exista o astfel de obligaţie a instanţei; chestiunea nulităţii încheierii era invocată prin apel, iar instanţa era chemată a tranşa problema prin decizia sa, pentru că tocmai calificarea naturii nulităţii - în vederea corectei aplicări a art. 178 C. proc. civ. - făcea obiectul apelului.

Conex, nu se poate identifica nici o încălcare a art. 174 alin. (2) şi a art. 178 alin. (3) C. proc. civ., chestiunea fiind corect dezlegată de Curtea de apel, pentru că omisiunea indicării numelor şi prenumelor avocaţilor care au reprezentat părţile este, în primul rând, o eroare materială.

Chiar dacă s-ar considera că o atare absenţă din menţiunile încheierii îmbracă forma nulităţii, recurenta nu a indicat motivele pentru care a considerat că ar fi fost incidente dispoziţiile art. 174 alin. (2) C. proc. civ., respectiv care era interesul public afectat prin absenţa numelui şi prenumelor avocaţilor, mai ales în condiţiile în care, aşa cum a arătat Curtea de apel, la dosarul primei instanţe se aflau împuternicirile avocaţiale ale celor doi apărători care au participat la dezbaterile din data de 17.02.2021.

Nu se impune reevaluarea împrejurărilor în care prima instanţă a respins o cerere de amânare formulată la acelaşi termen, observând că tribunalul a argumentat pertinent măsura şi că instanţa de apel a avut, la rândul său, în vedere argumente adecvate pentru cenzurarea acestei măsuri, în sensul că nu s-a dovedit imposibilitatea pregătirii apărării, că în cauză pârâta formulase întâmpinare şi respectiv că la termen pârâta era reprezentată de avocat, care a depus la dosar împuternicirea sa.

În absenţa unor critici care să combată argumentat aceste considerente, şi acest motiv de recurs este nefondat.

A criticat recurenta-pârâtă decizia atacată sub aspectul dezlegării date motivului de apel ce privea nesoluţionarea tuturor excepţiilor invocate prin întâmpinarea formulată.

Astfel, Curtea de apel a arătat, în mod corect, că excepţiile care priveau nulitatea cererii de chemare în judecată făcuseră obiectul verificării primei instanţe în cadrul procedurii de regularizare, conform art. 194-200 C. proc. civ., astfel încât era statuat implicit că instanţa apreciase în sensul că omisiunile învederate de pârâtă prin întâmpinare nu puteau fi reţinute.

Era îndreptăţită pârâta să deducă judecăţii în apel aceste nereguli, însă nu a procedat ca atare şi din acest punct de vedere instanţa de apel a răspuns criticilor concrete formulate şi nu era învestită cu un motiv care să necesite examinarea în concret a viciilor cererii de chemare în judecată.

Conex, s-a susţinut incorecta dezlegare a motivului de apel ce privea absenţa unei dezbateri contradictorii cu privire la excepţiile invocate prin întâmpinare.

Or, lăsând deoparte cele trei susţineri care au fundamentat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată (care au fost analizate mai sus), se observă din conţinutul întâmpinării că excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant au fost argumentate cu aceleaşi apărări, respectiv că în cauză nu este incidentă instituţia gestiunii colective obligatorii şi că reclamanta nu a dovedit mandatul autorilor operelor muzicale pentru a putea colecta remuneraţii în numele lor.

Or, cele două excepţii nu puteau fi fundamentate pe aceeaşi împrejurare, deoarece o atare omisiune putea conduce numai la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cât timp în litigiu aceasta nu a acţionat ca mandatar în sensul art. 80 şi următoarele C. proc. civ., ci în calitate de colector desemnat pentru o anumită categorie de drepturi de autor, în condiţiile art. 162 lit. e) din Legea nr. 8/1996 (în forma aplicabilă litigiului), chiar dacă sumele colectate sunt destinate titularilor şi le sunt ulterior repartizate.

De aceea, calificând (implicit) apărările din întâmpinare ca reprezentând materializarea excepţiei lipsei calităţii active şi soluţionând exclusiv această excepţie, prima instanţă a procedat în mod corect, fără ca apărările cuprinse în întâmpinare în această privinţă să rămână fără răspuns.

Cu privire la identificarea greşită a normei care sancţionează nedepunerea unor înscrisuri de către partea care le deţine (în încheierea de probe prima instanţă reţinând în mod eronat dispoziţiile art. 355 C. proc. civ. - referitoare la administrarea probei cu interogatoriu - în loc de art. 295 C. proc. civ.), Curtea de apel a observat că partea apelantă a înţeles corect care era sancţiunea pentru nedepunerea înscrisurilor, după cum rezultă din notele scrise depuse de aceasta la data de 15.04.2021.

Astfel, în cuprinsul acestor note pârâta a argumentat cu privire la indicarea eronată a art. 355 C. proc. civ., susţinând că în speţă puteau fi aplicabile prevederile art. 292, art. 293 sau ale art. 295 C. proc. civ.

Argumentarea instanţei de apel a valorificat în acest mod acelaşi raţionament mai sus expus, potrivit cu care eventuala nulitate decurgând din indicarea greşită a textului procedural care cuprinde sancţiunea ce intervine în ipoteza nedepunerii înscrisurilor solicitate are caracter virtual şi de aceea ea operează numai în condiţiile art. 175 alin. (2) C. proc. civ.

Deşi nu a consemnat în mod expres acest raţionament, este neîndoielnic că el a fost avut în vedere de instanţa de apel, deoarece observând că partea ce invocă neregula avea cunoştinţă de fapt despre norma legală incidentă în ipoteza respectivă, Curtea de apel a consemnat practic că apelanta-pârâtă nu a suferit vreo vătămare ca urmare a acestei nereguli.

Înalta Curte constată corect acest raţionament, cu observaţia că în mod greşit implică recurenta prin cererea de recurs că putea opera numai sancţiunea pusă în vedere de instanţă (cea cuprinsă în art. 355 C. proc. civ. şi nu cea cuprinsă în art. 295 C. proc. civ.); în realitate, indiferent de menţiunile instanţei, sancţiunea ce intervine este cea prevăzută de lege, relevant fiind ca părţii să îi fie adusă la cunoştinţă în mod corect obligaţia pusă în sarcina sa de instanţă. De aceea, nu revenea nici primei instanţe şi nici instanţei de apel vreo obligaţie de a proceda la înlăturarea sancţiunii aplicate, pentru că ea era prevăzută de lege indiferent de norma greşit inserată în cuprinsul încheierii de şedinţă.

În mod corect a apreciat Curtea de apel ca nefondată critica sentinţei în sensul că pârâta nu a avut termen în cunoştinţă după data de 17.02.2021, aplicând în litera şi spiritul său norma cuprinsă în art. 229 alin. (1) C. proc. civ., faţă de prezenţa avocatului împuternicit de pârâtă la şedinţa din acea zi, fără a prezenta vreo importanţă că numele şi prenumele acestuia nu era consemnat în încheiere.

Din această perspectivă susţinerile din cererea de recurs în sensul că încheierea din 17.02.2021 poartă numai menţiunea grefierului de şedinţă în sensul că părţile cunosc termenul sunt în mod vădit nefondate, deoarece încheierea de şedinţă tehnoredactată de grefier (inclusiv în privinţa citativului pentru următorul termen) este semnată de preşedintele completului de judecată, deci este însuşită de acesta.

Legat de aceste chestiuni, şi motivul lipsei de procedură la termenul următor, 21.04.2021, a fost corect dezlegat de Curtea de apel, deoarece odată acordat termenul în cunoştinţa avocatului prezent - cum s-a arătat mai sus - încetarea mandatului acestuia nu atrăgea pierderea termenului în cunoştinţă, faţă de dispoziţiile de excepţie (deci interpretabile în mod strict) ale art. 229 alin. (2) C. proc. civ., care nu enumeră această situaţie în care prevederile alin. (1) să nu mai fie aplicabile.

Din această perspectivă, deşi argumentarea Curţii de apel este criticată prin recurs, nu se aduc argumente concrete care să combată cele reţinute, astfel încât nicio dezvoltare suplimentară a chestiunii nu este necesară.

Recurenta reproşează instanţei de apel respingerea probei cu interogatoriu cu încălcarea prevederilor art. 185, art. 208 şi art. 351 C. proc. civ., dar indică în mod eronat argumentarea respingerii acestei probe ca fiind aceea că nu s-a solicitat proba cu interogatoriu prin întâmpinare.

Or, Curtea de apel a respins proba cu interogatoriu solicitată de apelanta pârâtă cu argumentul că faptele la a căror dovedire se tinde pot fi dovedite cu înscrisuri, astfel încât acest motiv de recurs este străin de cauză.

În plus, în prezenţa unei măsuri argumentate, cum s-a arătat mai sus, instanţa de recurs nu poate fi chemată a cenzura raţionamentul privind pertinenţa şi utilitatea probei; în realitate, deşi susţine nelegalitatea măsurii prin prisma textelor mai sus evocate, recurenta tinde tocmai la verificarea temeiniciei acestei aprecieri, ceea ce nu se poate verifica în recurs.

Într-un alt paragraf al recursului, se susţine că instanţa de apel, dimpotrivă, nu s-ar fi pronunţat asupra interogatoriului propus în calea de atac, ceea ce este contrazis de menţiunile din partea introductivă a deciziei recurate.

În privinţa motivelor de recurs care privesc dispoziţiile de drept material aplicabile gestiunii colective a drepturilor de autor, Înalta Curte reţine că, în pofida celor susţinute de recurentă, prevederile legale aplicabile litigiului prevedeau gestiunea colectivă a comunicării publice de opere muzicale, care se realizează, atât sub imperiul legii anterioare, cât şi după modificarea sa din anul 2020, chiar şi în absenţa unui mandat al titularilor (gestiune colectivă extinsă potrivit art. 145 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 în vigoare la data sesizării instanţei, respectiv gestiune colectivă obigatorie potrivit art. 1231 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) din lege în forma de la data faptelor deduse judecăţii).

Prin urmare, indiferent de denumirea dată de legiuitor modalităţii de gestionare a comunicării publice de opere muzicale, organismul colector îi reprezintă şi pe membrii care nu i-au acordat mandat, mai puţin atunci când, potrivit art. 145 alin. (3) teza finală din lege, în cadrul gestiunii extinse, autorii notifică organismul cu privire la opţiunea lor de a înlătura gestiunea colectivă.

Din această perspectivă, nefondat se susţine că instanţa avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor natura acestei gestiuni, chestiunea făcând obiectul dezbaterilor la instanţa de apel ca urmare a apărărilor formulate în faţa primei instanţe (unde s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active tocmai pentru acest motiv) şi apoi prin formularea apelului de către pârâtă, astfel încât toate părţile cunoşteau existenţa disputei şi aveau posibilitatea de a formula puncte de vedere în această privinţă.

Faţă de cele mai sus arătate cu privire la natura gestiunii colective în speţă, soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei era corectă, pentru că nu era necesar a se face dovada mandatului dat de membri, iar instanţa de apel a înlăturat corect acest motiv de critică.

Cu privire la obligativitatea pentru utilizatori a normelor cuprinse în Metodologiile ce organizează activitatea de autorizare şi colectare a remuneraţiilor, Curtea de apel a indicat corect temeiul legal care susţine că aceste metodologii sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat, conform art. 165 alin. (9) din legea modificată.

Incidental, şi pentru perioada anterioară modificării legii, când gestiunea comunicării publice de opere muzicale era obligatorie, dispoziţiile legale aveau un conţinut similar, cuprins în art. 1312 alin. (8) din Legea nr. 8/1996.

Prevederile alin. (3) al art. 165 din Legea nr. 8/1996 ("Înţelegerea părţilor cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor. Protocolul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala entităţii care a iniţiat procedura de negociere, prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, emisă în termen de 10 zile de la data depunerii.") nu conduc la o altă concluzie, pentru că ele reglementează posibilitatea pentru organisme şi pentru utilizatori de a tranşa negocierea prin adoptarea unui protocol; de aceea, textul nu contrazice norma evocată de instanţa de apel, referitoare la obligativitatea metodologiilor.

În cadrul aceleiaşi categorii de critici care pot fi încadrate în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că este nelegală argumentarea de către instanţa de apel a cauzei exclusiv prin întemeierea pe metodologii, care sunt accesorii normelor cuprinse în Legea nr. 8/1996 şi că instanţa era ţinută a arăta succesiunea aplicării în timp a legii, mai ales că reclamanta solicită remuneraţii pe perioade de timp reglementate de norme diferite.

Deşi pentru acurateţea argumentării hotărârilor instanţelor de fond, un asemenea demers era util, Înalta Curte observă că din perspectivele relevante pentru soluţionarea cauzei reperele legale nu s-au schimbat de o manieră care să influenţeze condiţiile de admitere a acţiunii.

Astfel, indiferent de legea aplicabilă, utilizatorul care comunică public opere muzicale este ţinut (după cum rezultă din art. 162 lit. b) din Legea nr. 8/1996,respectiv art. 130 alin. (1) lit. a) din legea în forma anterioară) a obţine în prealabil autorizaţia licenţă neexclusivă (pe care, de altfel, pârâta a solicitat-o în luna decembrie 2018 pentru două din punctele sale de lucru şi ea a fost emisă cu valabilitate în cursul anului 2019), iar fapta de a comunica public opere muzicale în absenţa acestei autorizaţii şi a plăţii remuneraţiilor cuprinse în metodologii are caracter ilicit şi atrage răspunderea corespunzătoare a utilizatorului.

De asemenea, cum s-a arătat deja, deşi modificarea Legii nr. 8/1996 a transformat gestiunea colectivă obligatorie a comunicării publice de opere muzicale în gestiune extinsă, ea operează în aceleaşi condiţii - cu excepţia existenţei unor titulari care au notificat opţiunea înlăturării gestiunii.

Acesta este un fapt negativ pentru reclamantă, deci sarcina probei faptului pozitiv contrar revenea celui care l-ar fi invocat; în absenţa unor atare susţineri, instanţele de fond nu erau ţinute a verifica existenţa mandatelor acordate de membri, după cum arată şi art. 145 alin. (3) teza I din lege.

Cu privire la temeinicia acţiunii, reţinută de instanţele de fond, nu pot fi primite criticile recurentei-pârâte care, apreciind că susţinerile reclamantei privind existenţa faptei de comunicare publică de opere muzicale în magazinele sale, tinde, în realitate, la reevaluarea probatoriului, ceea ce nu este permis instanţei de recurs.

De aceea, nu pot fi reţinute acele critici care susţin neprobarea faptelor relevante ori prin care se contestă valoarea probatorie a unora din dovezile reţinute de instanţele de fond.

Desigur că, astfel cum arată recurenta, recunoaşterea atributului instanţei de a aprecia asupra probelor trebuie să fie însoţită de respectarea legii faţă de toate părţile şi de aplicarea unui tratament echitabil tuturor acestora.

Instanţa de recurs nu identifică însă în lucrările dosarului un astfel de tratament inechitabil, cât timp pe de-o parte instanţele de fond au arătat care sunt probele din care reţin faptele imputate pârâtei, iar pe de altă parte respingerea unora dintre probele solicitate de pârâtă în faţa primei instanţe şi în apel a fost realizată în mod argumentat, arătându-se fie că acestea nu au fost solicitate în termenul legal, fie că ele nu sunt utile soluţionării cauzei.

Incidental, probele cu înscrisuri solicitate de pârâtă (şi, cum indică aceasta, menţionate şi în cuprinsul interogatoriului propus în etapa apelului) priveau absenţa calităţii procesuale active a reclamantei; or, cum s-a argumentat în cele ce preced, calitatea activă a reclamantei rezultă din lege şi din desemnarea sa ca organism de gestiune colector, astfel încât respingerea probelor cu înscrisuri în acest context nu apare ca fiind nelegală.

Nu există o contradicţie, cum susţine recurenta, între reţinerea necesităţii de a dovedi (de către reclamantă) a instalării şi deţinerii aparatelor apte a transmite operele muzicale şi calificarea faptei ilicite ca fiind comunicarea acestora. Dimpotrivă, comunicarea publică era posibilă în prezenţa aparatelor, astfel încât acest fapt instituia o prezumţie simplă că se transmite muzică, astfel cum au reţinut instanţele.

În fine, celelalte motive de recurs nu pot fi primite, fiind fie străine de cauza de faţă, fie lipsite de conţinut concret, urmând a fi menţionate cu caracter exemplificativ:

- motivele care privesc sentinţa nu fac obiectul recursului, ce este destinat evaluării legalităţii deciziei instanţei de apel;

- ignorarea deciziilor invocate cu titlu de practică judiciară nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii, cât timp instanţa de apel a dezlegat corect în drept susţinerile părţii;

- este străină cauzei solicitarea de a analiza anumite critici ca motive de nelegalitate, dacă ele nu sunt reţinute ca motive de nulitate; nelegalitatea, deci încălcarea legii, atrage nulitatea dacă sunt întrunite cerinţele art. 174 şi următoarele C. proc. civ. nu există, deci, diferenţe de ordin conceptual în privinţa acestor noţiuni atunci când este vorba despre soluţionarea căilor de atac şi dacă se reţine că hotărârea atacată nu este lovită de nulitate pentru motivele invocate, atunci ea nu este afectată nici de viciul nelegalităţii;

- nu pot fi analizate motive în cadrul cărora se afirmă nelegalitatea unor dezlegări ale instanţei de apel, fără argumente.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat va fi respins ca nefondat, iar în temeiul art. 453 C. proc. civ., recurenta-pârâtă căzută în pretenţii va fi obligată la plata sumei de 2975 RON către intimata-reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocaţial achitat conform dovezii depuse la dosarul de recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 454A din data de 21 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă UCMR - ADA Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 2975 RON către intimata-reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2023.