Insurer guarantee fund prevails; untimely claim barred by peremptive deadline, lower court reversed.

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, cu nr. x/2017, reclamantul A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea Deciziei nr. 7200/04.07.2017, emisă de pârât şi obligarea acestuia să procedeze la analiza dosarului reclamantului.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 515 din 09 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul şi a anulat Decizia nr. 7200/04.07.2017 emisă de pârât. A obligat pârâtul să procedeze la analiza pe fond a cererii reclamantului din data de 11.11.2016.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 515 din 09 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii ca neîntemeiată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi a enunţării dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, cu trimitere şi la dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 15 pct. 1 lit. c) şi pct. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, cu privire la demersurile necesare pentru obţinerea de la FGA, de creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor cuvenite, recurentul-pârât a susţinut că termenul de 90 de zile pentru depunerea cererilor de plată este un termen de decădere, ce nu poate fi lăsat la aprecierea uneia dintre părţi, intenţia legiuitorului fiind aceea de a nu se amâna sine die primirea de către FGA a cererilor de plata a asiguraţilor.

Totodată, termenul de decădere din dreptul substanţial nu este susceptibil de repunere în termen - pentru ca sancţiunea decăderii are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv. FGA a apreciat că acest termen este unul imperativ, nerespectarea sa atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte, nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Aşadar termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.

A apreciat recurentul să sentinţa recurată este nelegală, fiind rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a art. 14 din Legea nr. 213/2014.

Astfel, în cazul dedus judecăţii dreptul de creanţă s-a născut la data producerii evenimentului asigurat şi nicidecum pe data de 13 octombrie 2016 sau 9 februarie 2016.

Instanţa de fond a menţionat că, reclamantul s-a adresat FGA solicitând deschiderea dosarului de daună pe data de 11 noiembrie 2016. Or, cronologic, data de 11 noiembrie 2016 este după data de 28 iulie 2016 dată la care au expirat cele 90 de zile de când a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A..

Sentinţa de deschidere a procedurii de faliment asiguratorului B. S.A. a fost pronunţată la data de 3 decembrie 2015, în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin Decizia nr. 788/2016 din 28 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti.

Concluzionează recurentul că, data de la care începe să curgă termenul de decădere de 90 de zile este 28 aprilie 2016.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziaţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

La data de 08.04.2010, reclamantul a suferit un soc anafilactic în urma ingerării unei substanţe de contrast administrate de către numitul C. şi de către numita D., la sediul centrului medical S.C. E.. Întrucât doctorul C. era asigurat la data evenimentului cu poliţa F. de răspundere civilă profesională a medicilor, stomatologilor şi personalului auxiliar cu nr. x emisă de S.C. B. S.A., aceasta din urmă a deschis dosarul de daună nr. x

De asemenea, pentru reparartea prejudiciului cauzat de actul medical greşit, reclamantul s-a adresat Judecătoriei Constanţa, solicitând obligrea persoanelor vinovate şi a societăţii de asigurări la despăgubiri, în cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2014, iar prin încheierea din data de 03.02.2016 instanţa a suspendat dosarul având în vedere dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei având în vedere falimentul S.C. B. S.A.

La data de 11.11.2017, reclamantul s-a adresat cu o cerere de plată FGA, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015, împrejurare conformată de pârâtă, despre care pârâta susţine că reclamantul nu a anexat niciun document justificativ, astfel încât a trimis petentului notificarea nr. x/25.11.2016 prin care îi solicita acestuia să depună toate documentele necesare în susţinerea cererii de plată, arătându-se în cuprinsul deciziei că petentul a depus documentele solicitate în data de 17.05.2017, având numărul de înregistrare 29100/17.05.2017.

Prin Decizia F.G.A. nr. 7200/04 iulie 2017 a fost respinsă cererea de plată, urmare a depăşirii termenului de 90 zile, menţionat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, întrucât reclamantul a înţeles să formuleze şi să depună cererea de plată după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată la F.G.A. pentru asiguratorul B. S.A. în faliment.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor formulând critici de nelegalitate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine că potrivit dispsoziţiilor art. 11 din Legea 213/2015 "Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", art. 13 alin. (3) prevăzând că " în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale."

Dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 statuează că "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări (...)"

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Aşadar termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că prin încheierea de şedinţă din data de 3.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului G. S.A., iar la data de 28.04.2016 a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a G. S.A.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanţa de control judiciar reţine că în speţă este vorba despre o creanţă născută anterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea era de 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă.

În speţa de faţă, se poate observa că, intimatul-reclamant a depus cererea de plată în data de 11.11.2016, ulterior datei de 28.07.2016, aceasta fiind ultima zi în care se putea depune cereri de plată pentru societatea S.C. B. S.A..

Prin urmare, cererea de plată adresată de reclamantă la data de 11.11.2016 este formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Instanţa de recurs reţine şi relevanţa dispoziţiilor art. 20 alin. (1) teza finală din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:

"(...) la cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanţe de asigurare. În cazul imposibilităţii de prezentare a actele/înscrisurile doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declaraţie pe propria răspundere în sensul susţinerii acestor documente justificative. (...) În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilităţii de depunere a înscrisurilor justificative".

Aşa fiind, legea reglementează, în mod expres, situaţia în care nu sunt deţinute documente justificative cu privire la sumele pretinse cu titlu de creanţe de asigurare, susţinerea că numai la momentul la care reclamantul a cunoscut efectiv cuantumul prejudiciului pentru a-l putea preciza a putut să formuleze cererea de plată.

De asemenea, contrar reţinerilor primei instanţe, Înalta Curte constată că cererea de deschidere a dosarului de daună adresată pârâtului la data de 11.11.2016 nu valorează cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, conform Anexei nr. 6, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015. Câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, ele se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă.

Astfel, Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate şi previzibile prin prisma clarităţii textelor menţionate anterior. Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor, informaţii ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condiţiile şi modalităţile de efectuare a plăţilor, date referitoare la documentele, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizaţiei.

În fine, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios constituţional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat distincţia dintre cererea de deschidere a dosarului de daună şi cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferenţa dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor indemnizaţia/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiţia exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizaţia trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancţiunea decăderii, în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".

Aşa fiind, constată intanţa de recurs că prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, reclamantul nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în cererea de chemare în judecată, care au fost împărtăşite de prima instanţă, nu pot fi reţinute, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Prin urmare, reţinând că Decizia nr. 7200/4.07.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care aceasta a fost anulată, este nelegală, impunându-se a fi reformată, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea, ca neîntemeiată şi va obliga intimatul-reclamant la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 515 din 09 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi în rejudecare respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Obligă intimatul-reclamant la plata sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată către recurentul-pârât.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2020.