State public domain status of aquaculture lands: validity of inventory approval based on pre-1990 state ownership

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea sub nr. x/2017, reclamanta S.C. Piscicola S.A. a chemat în judecată pârâtul Guvernul României, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să modifice în parte Hotărârea Guvernului nr. 1705/29.11.2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului-nr. M.F. 145490, în sensul înlăturării/scoaterii imobilului-teren situat în Livada în suprafaţă totală de 310,15 ha - respectiv heleştee-bălţi în suprafaţă de 263,47 ha; drumuri -în suprafaţă de 6,28 ha şi curţi construcţii-în suprafaţă de 40,40 ha din inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului.

Intervenienta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultura a formulat cerere de intervenţie prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă.

Intervenientul Ministerul Finanţelor Publice a formulat cerere de intervenţie, prin care a solicitat, în baza art. 78 C. proc. civ. şi 161 din Legea nr. 554/2004, introducerea în cauză a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi a Agenţiei Naţională pentru Pescuit si Acvacultură, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă.

Prin încheierea din 10 mai 2017, cererea de intervenţie formulată de către Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură a fost calificată de către instanţă ca fiind o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, iar cererea formulată de intervenientul accesoriu Ministerul Finanţelor Publice privind introducerea în cauză a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi a Agenţiei Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură a fost respinsă.

2. Hotărârea primei instanţei

Prin sentinţa nr. 91 din 24 mai 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de către reclamanta S.C. Piscicola S.A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a anulat în parte poziţia nr. M.F. 145490 din Anexa 3 la Hotărârea Guvernului nr. 1705/29.11.2006, în ceea ce priveşte aprobarea includerii în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public a statului a imobilului-teren situat în Livada (judeţul Satu Mare) în suprafaţă totală de 310,15 ha - respectiv heleştee-bălţi în suprafaţă de 263,47 ha; drumuri-în suprafaţă de 6,28 ha şi curţi construcţii-în suprafaţă de 40,40 ha şi a respins cererile de intervenţie accesorii în interesul pârâtului, formulate de intervenienţii accesorii Agenţia Naţională pentru Pescuit si Acvacultura şi Ministerul Finanţelor Publice.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtul Guvernul României şi intervenienţii accesorii Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură.

3.1 Recursul pârâtului Guvernul României

Invocând incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Guvernul României a criticat hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, urmare a rejudecării procesului, respingerea acţiunii introductive, ca neîntemeiată.

În esenţă, în motivarea recursului s-a menţionat că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu nesocotirea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 care condiţionează exercitarea acţiunii în contencios administrativ de existenţa unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale persoanei reclamante.

În cauza de faţă, precizează recurentul, instanţa de fond a analizat legalitatea H.G. nr. 1705/2006 raportat exclusiv la maniera de dobândire în proprietatea publică a statului a imobilului în litigiu şi nu în raport de pretinsa vătămare invocată de reclamantă, făcând astfel o analiză a existenţei/inexistenţei titlului deţinut de statul român, ceea ce excede competenţelor instanţei de contencios administrativ.

Recurentul învederează că, atât din fila privind inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006, dar şi din Anexa (ce priveşte Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale) la Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006, depusă de reclamantă la dosarul cauzei, rezultă că Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (sau antecesorii acestuia) a inclus imobilul cu nr. de inventar MF 145490 în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului ca urmare a faptului că acesta a fost dobândit prin Legea nr. 268/2001.

Rezultă, aşadar, că imobilul în discuţie se regăsea în domeniul public al statului înainte de încheierea, la data de 17.10.2002, a contractului de concesiune şi, ca atare, nu se poate pune în discuţie faptul că prin Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 reclamantei i s-ar fi adus vreo vătămare într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim.

De asemenea, recurentul precizează că Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 nu stabileşte natura juridică a unor imobile, ci doar aprobă inventarul centralizat al imobilelor proprietate publică a statului declarate astfel, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, de către administratorii acestora care au atribuţii în delimitarea bunurilor aflate în administrarea lor pe baza documentelor şi informaţiilor de natură economică şi juridică şi care stabilesc regimul juridic al bunurilor în cauză şi, ca atare, instanţa de fond avea obligaţia de a analiza, în integralitate, poziţia procesuală exprimată în cauză de administratorul bunului în litigiu, intervenientul Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultura.

3.2 Recursul intervenientului Ministerul Finanţelor Publice

Invocând acelaşi motiv de nelegalitate şi aceleaşi critici de netemeinicie şi nelegalitate expuse de recurentul-pârât Guvernul României în propriul recurs, intervenientul Ministrul Finanţelor Publice a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, urmare a rejudecării cauzei, respingerea acţiunii introductive, ca neîntemeiată şi admiterea cererii de intervenţie formulată în interesul pârâtului.

3.3 Recursul intervenientei Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură

Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., intervenienta ANPA a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta intervenientă a menţionat, în motivarea recursului, că instanţa de fond nu a analizat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, neobservând că dreptul/interesul reclamantei de a cumpăra terenul în suprafaţă de 310,15 ha, în condiţiile în care acesta aparţine domeniului privat al statului, nu mai este reglementat de lege, deci nu se poate discuta despre un drept reglementat de lege, actual sau viitor, pentru a justifica un interes şi nu poate fi adusă în discuţie nicio vătămare a unui drept sau a unui interes legitim prevăzute de lege.

În plus, recurenta a învederat că, în mod eronat, instanţa de judecata a apreciat ca terenul în cauza nu face parte din proprietatea publică a statului pentru motivul că lipseşte modul legal de dobândire a proprietăţii publice asupra terenului, raportat la prevederile Legii nr. 213/1998.

Potrivit prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (la momentul intrării in vigoare), domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege.

La momentul intrării in vigoare a Legii nr. 213/1998, era in vigoare Legea nr. 12/1974 privind piscicultura si pescuitul. Conform prevederilor art. 2 din aceasta lege, apele naturale, curgătoare si stătătoare de pe întreg teritoriul Republicii Socialiste România, inclusiv apele maritime interioare si marea teritorială, cât si terenurile acoperite cu apa ca urmare a îndiguirilor sau barărilor de văi - helesteie, iazuri, lacuri de acumulare, care servesc sau oferă condiţii pentru înmulţirea, creşterea si pescuitul peştelui, crustaceelor sau altor animale acvatice, sunt considerate, în sensul prezentei legi, bazine piscicole.

Conform prevederilor art. 4 din aceeaşi lege, bazinele piscicole si fondul piscicol din acestea sunt proprietate de stat.

Deşi proprietatea de stat nu este definită în mod expres, conchide recurenta, se poate deduce regimul juridic al acesteia prin raportare la prevederile Constituţiei Republicii Socialiste România din anul 1965. Conform prevederilor art. 6 din Constituţie, proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie este fie proprietate de stat - asupra bunurilor aparţinând întregului popor, fie proprietate cooperatistă - asupra bunurilor apartinând fiecărei organizaţii cooperatiste. Astfel, noţiunea de proprietate de stat se apropie foarte mult de noţiunea de proprietate publică a statului, aceasta putând fi exercitată doar de către statul român.

La momentul intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998 care declara anumite bunuri ca făcând obiectul proprietăţii publice a statului, era în vigoare Legea nr. 12/1974, ce declara heleşteele ca fiind proprietate de stat, acestea fiind de uz si de interes public conform prevederilor art. 1 din lege.

Pe cale de consecinţa, având în vedere că, prin lege, helesteele erau declarate ca fiind proprietate de stat, ce se exercita numai de Statul Roman, acestea fiind de uz si interes naţional datorita importantei economice a pescuitului si pisciculturii, reprezentând o activitate economică principală, în mod eronat a constatat instanţa de fond lipsa unui mod legal de dobândire, în condiţiile în care legea însăşi declara acele bunuri ca fiind proprietatea publica a statului.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă S.C. Piscicola S.A. a depus întâmpinare pentru fiecare dintre cele trei recursuri declarate în cauză, solicitând respingerea acestora.

Intimata a susţinut, în esenţă, că terenul în litigiu alcătuieşte incinta societăţii, la momentul încheierii contractului de concesiune aflându-se în proprietatea privată a statului, iar în măsura în care ar face parte din domeniul public al statului i s-ar aduce o gravă atingere intereselor sale, servirea intereselor generale ale societăţii sau ale colectivităţii încălcând dreptul său de proprietate asupra bunurilor edificate pe teren.

Prin includerea terenului, în mod nelegal, în domeniul public al statului, menţionează intimata, se aduce atingere dreptului său la cumpărare prevăzut expres de art. 461 din O.U.G. nr. 23/2008, fiind astfel îndeplinită condiţia privind vătămarea în drepturile şi interesele sale legitime prin actul contestat.

În plus, precizează intimata, terenul nu îndeplineşte condiţiile legale pentru includerea în domeniul public al statului aşa cum acesta este definit de Constituţie, de Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 213/1998, aspect corect reţinut şi de către prima instanţă, în condiţiile în care nici pârâtul şi nici intervenienţii nu au fost în măsură să indice temeiul legal al dobândirii dreptului de proprietate publică, nefiind îndeplinită condiţia ca terenul să fie de uz sau interes naţional.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs.

Recursul fiind de competenţa Înaltei Curţi, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. civilă.

Însă, prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 3 decembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 28 octombrie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursurilor prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

III. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând sentinţa atacată prin prisma cadrului legal incident speţei dedusă judecăţii, precum şi prin raportare la criticile formulate împotriva acesteia, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză de către pârât este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce succed:

În ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât Guvernul României referitoare la împrejurarea că instanţa de fond nu a analizat actul administrativ în raport de pretinsa vătămare într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, ci doar prin raportare la prevederile Legii nr. 213/1998, respectiv a existenţei/inexistenţei titlului deţinut de Statul Român, Înalta Curte reţine că asemenea apărări/excepţii nu au fost ridicate de către partea menţionată în faţa instanţei de fond, ci direct în recurs, astfel că acestea nu pot forma obiectul controlului de legalitate al sentinţei recurate exercitat în această etapă procesuală.

Procedând la analizarea criticilor formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că prima instanţă şi-a fundamentat soluţia de anulare în parte a poziţiei nr. M.F. 145490 din anexa nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006, referitoare la aprobarea includerii în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, cu privire la terenul situat în Livada, în suprafaţă totală de 310,15 ha, reţinând lipsa unui mod legal de dobândire a proprietăţii publice asupra terenului în litigiu prin raportare la prevederile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Instanţa de fond însă, nu a ţinut seama de împrejurarea că H.G. nr. 1705/2006 nu stabileşte natura juridică a unor imobile ci doar aprobă inventarul centralizat al imobilelor proprietate publică a statului, declarate astfel de către administratorii acestora care au atribuţii în delimitarea bunurilor aflate în administrarea lor (ministere, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi publice centrale), centralizarea inventarului menţionat realizându-se de către Ministerul Finanţelor, fiind supus spre aprobare Guvernului, după cum rezultă din prevederile art. 20 din acelaşi act normativ, astfel că se poate concluziona că atestarea domeniului public nu are caracter constitutiv de drepturi, ci declarativ, iar validitatea unei asemenea operaţiuni este condiţionată de existenţa, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietăţii publice.

Cu titlu preliminar, raportat la bunurile proprietatea statului, Înalta Curte observă că potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice.

Acest text de lege prefigura, în anul 1991, concepţia despre domeniul public al statului edictată ulterior prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în sensul că aparţin statului numai acele terenuri care au intrat în mod legal în proprietatea statului până la data de 22 decembrie 1989.

După cum rezultă din economia dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie (în prezent art. 136 alin. (3), din cele prevăzute cu titlu exemplificativ la pct. I din anexa la lege, precum şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public naţional.

În acelaşi timp, Înalta Curte reţine şi prevederile art. 7 lit. f) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora dreptul de proprietate publică se dobândeşte şi prin alte moduri prevăzute de lege, altele decât cele enumerate la lit. a) - e) ale aceleiaşi norme.

Se impune a se menţiona şi împrejurarea că proprietatea publică este o proprietate administrativă, supusă unui regim de drept public, pe când proprietatea privată este supusă regimului juridic de drept civil.

Constituţia nu defineşte proprietatea privată, însă aceasta reiese pe cale de consecinţă: ceea ce nu este proprietate publică înseamnă că este proprietate privată, în afara acelor alte bunuri stabilite de lege, conform prevederilor art. 136 alin. (3) din Constituţie, care sunt tot proprietate publică.

Din această perspectivă, în economia soluţionării cauzei instanţa de fond a acordat valenţe juridice eronate Ordinului nr. 142/15.11.1999 emis de Ministrul Agriculturii şi Alimentaţiei.

În mod evident, acest ordin constituie un act administrativ cu caracter normativ circumscris sferei actelor infralegislative.

Concret, ordinul premenţionat priveşte identificarea suprafeţelor de teren agricol sau a terenului aflat permanent sub luciu de apă, aflate în domeniul public sau privat al statului, deţinute de societăţile comerciale pe acţiuni din agricultură şi industria alimentară, conform prevederilor art. 4 din H.G. nr. 517/1999 privind delimitarea suprafeţelor de teren strict necesare pentru cercetarea şi producerea de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă şi trecerea terenurilor destinate producţiei, aflate în administrarea institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă.

Norma conţinută de art. 4 din hotărârea de guvern amintită prevedea imperativul identificării, conform prevederilor legale, prin ordin al ministrului agriculturii şi alimentaţiei, a suprafeţelor de teren agricol aflate în domeniul public sau privat al statului deţinute de entităţi aflate sub autoritatea ministerului de resort precizat.

Astfel, prin Ordinul nr. 142/1999 au fost delimitate suprafeţele de teren agricol sau teren aflat permanent sub luciu de apă, din domeniul public sau privat al statului aflate în administrarea societăţilor comerciale pe acţiuni din agricultură şi industrie alimentară, printre acestea, la poziţia 533 din anexa la ordin, regăsindu-se şi societatea reclamantă cu o suprafaţă de 776 ha teren sub luciu de apă, aflat în domeniul public al statului.

Practic, prin delimitarea acestor suprafeţe, ordinul a stabilit/fixat/determinat/demarcat limitele domeniului public şi privat al statului cu privire la suprafeţele de teren care au format obiectul de reglementare al H.G. nr. 517/1999, astfel că, prin această operaţiune, suprafaţa din care face parte şi terenul în speţă a fost circumscrisă domeniului public al statului.

Suprafaţa este similară celei regăsite în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului la data de 07.06.2016, unde la nr. M.F. 145490 se identifică terenul în litigiu care face parte din suprafaţa totală regăsită în inventar, cu menţiunea că această situaţie a inventarului este aferentă datei menţionate şi nu epocii la care a fost aprobat inventarul bunurilor din domeniul public al statului prin H.G. nr. 1705/2006.

Prin urmare, în speţă este lipsită de relevanţă baza legală a deţinerii în proprietate publică menţionată în cuprinsul inventarului la data de 07.06.2016, în special menţiunile referitoare la H.G. nr. 317/2009, act normativ ulterior H.G. nr. 1705/2006.

Relevant în cauză este inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului prevăzut în anexele nr. 1-46 la H.G. nr. 1705/2006, actualizate la data de 4 decembrie 2006, depus la dosarul cauzei de către pârâtul Guvernul României, unde la nr. M.F. 145490 se regăseşte terenul agricol în suprafaţă de 779,22 ha, situat în judeţul Satu Mare, deţinut în administrare de către Ministerul Agriculturii, prin Agenţia Domeniilor Statului, în temeiul Legii nr. 268/2001.

De menţionat că prin Anexa nr. 1 la Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, reclamanta a fost identificată ca fiind una dintre societăţile pe acţiuni deţinătoare de terenuri cu destinaţie agricolă (poziţia 519), prevederile legii fiindu-i astfel aplicabile.

Conform art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ, prevederile Legii nr. 268/2001 reglementează regimul juridic al terenurilor cu destinaţie agricolă, proprietate publică sau privată a statului, aşadar şi a amenajărilor piscicole în sensul definiţiei regăsite în cuprinsul alin. (2) al aceleiaşi norme.

Aşadar, la momentul apariţiei Legii nr. 268/2001, terenul în litigiu fusese deja circumscris domeniului public al statului, în temeiul H.G. nr. 517/1999 şi a Ordinului nr. 142/15.11.1999 emis de Ministrul Agriculturii şi Alimentaţiei în aplicarea hotărârii de guvern menţionate.

În speţă nu este lipsită de importanţă împrejurarea că reclamanta Piscicola S.A. este fostă unitate piscicolă de stat reorganizată în societate comercială, în temeiul Legii nr. 15/1990.

Nu poate fi negată împrejurarea că, anterior anului 1989, terenul în litigiu se afla în proprietatea statului, întrucât, conform art. 4 din Legea nr. 12/1974, în vigoare la momentul apariţiei Legii nr. 213/1998, bazinele piscicole şi fondul piscicol din acestea erau proprietate de stat, concept unic care nu avea reglementare duală sub aspectul domeniului public sau privat al statului, însă care prezintă din punct de vedere juridic vaste similitudini cu proprietatea publică a statului.

Din această perspectivă, se poate concluziona că terenul în speţă era un bun de uz sau de interes public naţional, recunoscut ca atare prin lege, îndeplinind astfel toate condiţiile impuse de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 pentru a fi inclus în domeniul public al statului, împrejurare constatată anterior, în temeiul H.G. nr. 517/1999, prin Ordinul nr. 142/15.11.1999 emis de Ministrul Agriculturii şi Alimentaţiei.

În consecinţă, Legea nr. 268/2001, ale cărei prevederi reglementează regimul juridic al terenurilor cu destinaţie agricolă, proprietate publică sau privată a statului, aflate în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului, cum este şi terenul în cauză, constituie temeiul dobândirii în proprietatea publică a acestuia, preluând situaţia juridică anterioară, astfel cum s-a reţinut în cele anterior expuse, astfel că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material anterior evocate, fapt care atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul intervenientei Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, Înalta Curte constată că aceasta a invocat în mod generic incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără însă ca în susţinerea acestuia să dezvolte critici concrete, astfel că instanţa de recurs nu poate identifica, din oficiu, eventualele aspecte care se substituie acestui motiv de nelegalitate.

Din perspectiva criticilor subsumate de ambele recurente-interveniente motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ţinând seama de împrejurarea că intervenţia accesorie are natura juridică a unei simple apărări, întrucât intervenientul nu pretinde un drept propriu, ci sprijină/completează apărarea uneia dintre părţile originare, în speţă a recurentului-pârât Guvernul României, precum şi de faptul că instanţa de fond a procedat la respingerea cererilor de intervenţie accesorie pentru că acestea nu au profitat pârâtului, coroborat cu soluţia ce urmează a fi pronunţată, atât asupra recursului acestei părţi, cât şi asupra acţiunii introductive, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 67 şi 496 C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va proceda la respingerea recursurilor declarate de către intervenienţii accesorii şi la admiterea recursului formulat de pârâtul Guvernul României, cu consecinţa casării hotărârii pronunţate de instanţa de fond şi, urmare a rejudecării procesului, va respinge acţiunea introductivă, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de intervenienţii accesorii Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură împotriva sentinţei nr. 91 din 24 mai 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Admite recursul formulat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinţei nr. 91 din 24 mai 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare pe fond, respinge acţiunea formulată de reclamanta S.C. Piscicola S.A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 noiembrie 2020.