Disproportionate sanction of full contract annulment for minor formal eligibility errors under the principle of proportionality in EU funding cases

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2020

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data 06.10.2014 sub nr. x/2014, pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III -a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Autoritatea de Management pentru Program Operaţional Sectorial "Creşterea Competitivităţii Economice" (AM POS CCE), a solicitat instanţei, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 să constate caracterul interpretabil/vag al clauzei prevăzute de articolul 17 pct. 7 din Contractul de finanţare nr. x şi care, în fapt, reprezintă temeiul încheierii procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din data de 09.05.2014, privind Contractul de finanţare 243/3m/13.07.2011 pentru obiectul " Achiziţie utilaje la A. ", al S.C. A. S.R.L. şi să se stabilească că interpretarea corectă a acestei clauze trebuie să fie în conformitate cu prevederile europene şi naţionale în materia fondurilor europene, indicate mai jos; să se anuleze în totalitate Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din data de 09.05.2014, privind Contractul de finanţare 243/3m/13.07.2011 pentru obiectul " Achiziţie utilaje la A. ", prin care s-a dispus recuperarea sumei totale de finanţare a proiectului, şi anume 1.074.826,55 RON, acesta fiind un act administrativ emis în baza unor dispoziţii ce nu se aplică în acest caz şi care o vatămă în drepturile şi interesele sale legitime; să se anuleze în tot Decizia nr. 12211 din 20.08.2014 pentru soluţionarea contestaţiei formulată de S.C. A. S.R.L. privind Proiectul nr. 243/3m/13.07.2011 "Achiziţie utilaj la A." cod SMIS 270074 prin care pârâtul respinge Contestaţia cu nr. 579/30.06.2014 depusă de reclamantă împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi stabilire a corecţiilor financiare nr. x/26.05.2014 şi menţine titlul de creanţă, respectiv acest Proces-verbal, stabilind în sarcina subsemnatei o creanţă bugetară de 1.074.826,55 RON (sumă care fusese de fapt suma de finanţare din fonduri europene nerambursabile a Proiectului nr. 243/3m/13.07.2011), cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Curtea de Apel Cluj, secţia a III -a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 185 din 04 iulie 2018, a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L, în contradictoru cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Autoritatea de Management pentru Program Operaţional Sectorial"Creşterea Competitivităţii Economice" (AM POS CCE şi în consecinţă, a dispus anularea procesului-verbal din 09.05.2014 şi a deciziei nr. x din 20.08.2014.

Totodată, a obligat pârâta să achite reclamantei 8.600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Recursurile declarate şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei nr. 185 din 4 iulie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, iar reclamanta S.C. A. S.R.L., la rândul său, a declarat recurs incident.

3.1. Recursul principal

Pârâtul Ministerul Fondurilor Europene a declarat recurs împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, criticând-o pentru nelegalitate, astfel că, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, urmare a rejudecării litigiului în fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, s-a arătat, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită sau chiar cu ignorarea prevederilor O.U.G. nr. 66/2011.

Recurentul susţine că lipsa parcurgerii procedurii prealabile, în privinţa capătului de cerere referitor la constatarea caracterului interpretabil al clauzei 17.7 din Contractul de finanţare, conduce la inadmisibilitatea acestui petit, în condiţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Deşi instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere din acţiunea introductivă, precizează recurenta, cât timp sentinţa are la bază tocmai analizarea şi cenzurarea clauzei menţionate din contract, instanţa era limitată doar la verificarea legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei.

Astfel, recurenta învederează că părţile şi-au însuşit conţinutul contractului în forma rezultată în urma semnării lui, iar instanţa nu se poate substitui voinţei acestora fără a aduce atingere principiului forţei obligatorii a contractului instituit de art. 1270 din C. civ.

Caracterul pretins disproporţionat al sancţiunii anulării contractului de finanţare excede aşadar limitelor de drept material şi procedural în interiorul cărora instanţa era ţinută să analizeze şi să se pronunţe asupra pretenţiilor reclamantei.

În speţă, instanţa de fond a constatat că, într-adevăr, declaraţia depusă de societate nu corespundea realităţii atâta timp cât aceasta figura cu datorii la bugetul de stat, la momentul de referinţă, iar faptul că ulterior respectivele datorii au fost stinse nu mai prezintă relevanţă, atâta vreme dispoziţiile art. 17.7 din Contract nu reglementează o eventuală clemenţă în situaţia în care viciile documentelor de eligibilitate sunt ulterior acoperite.

Nulitatea contractului, precizează recurentul, a fost stabilită prin respectivul act juridic şi asumată de societate, astfel că un eventual caracter disproporţionat al sancţiunii trebuie analizat în funcţie de prevederile contractuale, după şi în situaţia parcurgerii etapei prealabile din Legea contenciosului administrativ şi nu ale O.U.G. nr. 66/2011.

Contrar susţinerilor primei instanţei, nulitatea contractului nu reprezintă o corecţie financiară ci o sancţiune de drept comun care desfiinţează cu efect retroactiv actul juridic încheiat cu nerespectarea condiţiilor de valabilitate, pentru că, în situaţia în care documentele depuse de societate ar fi fost exacte de la bun început, finanţarea nu s-ar mai fi acordat, având în vedere că cerinţele de a căror îndeplinire era ţinut solicitantul sunt stricte şi trebuie îndeplinite cumulativ.

În plus, în opinia recurentului, instanţa de fond nu era în măsură să facă aprecieri cu privire la oportunitatea aplicării unei clauze contractuale stabilite de către părţi, fiind terţ faţă de aceasta, iar părţile pot stabili şi asuma cazuri de reziliere convenţională (pacte comisorii), conform prevederilor art. 1553 din C. civ., putând dispune, fără intervenţia instanţei, încetarea unui contract în situaţia neexecutării unor obligaţii determinate.

Referitor la abaterea privind modul de desfăşurare a procedurii de achiziţie a mijloacelor fixe din Proiect, recurenta a precizat că aceasta s-a realizat conform Anexei V (norme de achiziţii) la Contractul de finanţare, având drept criteriu de selecţie oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic, astfel că livrarea liniei de paleţi a avut loc în baza contractului de furnizare nr. x/12.09.2011 încheiat între reclamantă şi B..

Însă, în urma verificărilor efectuate pe bază documentară s-a constatat că documentele depuse de societate în cadrul cererii de rambursare nr. x sunt neconforme întrucât atestă în mod nereal că predarea-primirea, respectiv punerea în funcţiune a echipamentului linie de făcut paleţi a fost făcută anterior datei reale de livrare.

Caracterul fals al documentelor este susţinut nu numai de datele nereale de livrare ci şi de faptul că bunurile au fost tratate numai pe teritoriul României, documentele fiind întocmite de aşa manieră încât să creeze falsa aparenţă că a fost vorba de o livrare intracomunitară în scopul evitării plăţii TVA-ului, însă, în pofida acestui fapt, pe care se pare că şi l-a însuşit, în mod greşit instanţa de fond a conchis că acesta este cheltuială neeligibilă, fiind responsabilitatea beneficiarului, astfel că nu poate fi considerată neregulă.

În fine, invocând jurisprudenţa CJUE în interpretarea normelor Regulamentului nr. 2988/95 cu privire la protejarea intereselor financiare ale Uniunii, în special în privinţa noţiunii de neregulă, astfel cum este definită şi de prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, respectiv cauzele C-599/13, C-807/12, C-158/08, C-2230/14, recurentul a învederat că echipa de control din cadrul AM POS CCE a apreciat corect faptul că societatea a încălcat prevederile art. 14 alin. (1) din ordonanţă.

3.2. Recursul incident

Reclamanta a declarat recurs incident împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel că a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a soluţiei în ceea ce priveşte respingerea petitului nr. 1 din acţiunea introductivă şi, în consecinţă, să se dispună constatarea caracterului interpretabil/vag al clauzei prevăzute de articolul 17 pct. 7 din Contractul de finanţare nr. x şi care, în fapt, reprezintă temeiul încheierii procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din 09.05.2014.

În motivarea recursului incident s-a arătat că, deşi soluţia este cuprinsă în dispozitivul sentinţei (acţiunea este admisă în parte, doar cu privire la petitele 2 şi 3), nu există o motivare cu privire la raţiunea pentru care instanţa a considerat că nu este fondat petitul nr. 1, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea la recursul principal, intimata-reclamantă a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimata a precizat că mare parte din criticile aduse sunt legate de starea de fapt şi reprezintă o reformulare a obiecţiunilor la raportul de expertiză fiscală administrat în cauză, iar în recurs, instanţa de control judiciar nu se poate pronunţa decât asupra legalităţii hotărârii atacate, însă nu şi asupra temeiniciei acesteia.

Intimata a mai menţionat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente, precum şi a principiilor libertăţii contractuale, proporţionalităţii sau bunei credinţe

În plus, intimata a învederat că declaraţia de eligibilitate nu putea conduce la nulitatea contractului, întrucât, pentru a se putea constata nulitatea contractului, trebuia ca viciul să fie concomitent şi nu anterior încheierii acestuia, iar la momentul semnării contractului datoria la bugetul local nu mai exista, fiind achitată la data de 29.11.2010.

În ceea ce priveşte scrisorile de transport, intimata a relevat că recurenta face abstracţie de împrejurarea că organele de urmărire penală au dispus clasarea cauzei în ceea ce o priveşte nu numai pe aceasta dar şi pe administratorul său, constatându-se că nu se poate reţine o fraudă în legătură cu întocmirea acestor CMR-uri, precum şi de faptul că nu s-a produs un prejudiciu bugetului naţional sau al Uniunii, întrucât neregularităţile legate de aceste documente nu au legătură cu executarea contractului, conform art. 6 din contractul de finanţare, TVA-ul constituind o cheltuială neeligibilă.

Recurentul-pârât Ministerul Fondurilor Europene, prin întâmpinarea la recursul incident al recurentei-reclamante, a înţeles să invoce excepţia nulităţii acestuia, arătând că recursul recurentei-reclamante este în mod greşit întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de fond a ignorat complet primul capăt de cerere din acţiunea introductivă, lăsându-l nesoluţionat.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 3 decembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 25 noiembrie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând sentinţa pronunţată de instanţa de fond, prin prisma cadrului legal incident speţei dedusă judecăţii, raportat la starea de fapt rezultată din piesele dosarului, precum şi a criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, potrivit considerentelor care succed:

1. Recursul principal

Recurentul-pârât Ministerul Fondurilor Europene a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond sub mai multe aspecte.

O primă critică priveşte faptul că instanţa de fond a procedat la analizarea şi cenzurarea clauzei inserate în cuprinsul art. 17.7 din Contractul de finanţare, cu eludarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, coroborate cu dispoziţiile art. 193 C. proc. civ., în condiţiile în care reclamanta nu a parcurs procedura prealabilă în termenii şi condiţiile prevăzute de normele legale menţionate, caracterul pretins disproporţionat al sancţiunii anulării contractului de finanţare excedând limitelor de drept material şi procesual în interiorul cărora instanţa este ţinută a se pronunţa.

Înalta Curte menţionează că această critică nu poate fi primită, în contextul în care recurenta-pârâtă nu a invocat în faţa instanţei de fond, în condiţiile art. 193 C. proc. civ., adică prin întâmpinare, excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere din acţiunea introductivă, referitor la constatarea caracterului interpretabil al clauzei prevăzute de art. 17.7 din contractul de finanţare, pentru lipsa procedurii prealabile instituite de art. 7 din Legea nr. 554/2004, fiind astfel decăzut din dreptul de a mai invoca o asemenea excepţie, conform prevederilor alin. (2) al aceleiaşi norme procesuale.

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă se află în eroare susţinând că instanţa de fond a procedat la analizarea şi cenzurarea prevederilor art. 17.7 din Contractul de finanţare.

Din lecturarea considerentelor sentinţei atacate se poate uşor decela faptul că judecătorul fondului nu a procedat la cenzurarea acestei clauze contractuale, ci a procedat la efectuarea examenului de legalitate al actului administrativ contestat, respectiv al procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/26.05.2014, prin care s-a constatat că societatea nu a depus documente conforme cu realitatea în dovedirea eligibilităţii, fapt de natură a atrage anularea contractului.

Or, statul de drept presupune, pe de o parte, principiul legalităţii, fără a se reduce la acesta, iar, pe de altă parte, permite administraţiei publice, implicit celei locale să-şi exercite puterea discreţionară, anume "acea marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi astfel ca, în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor, să poată recurge la orice mijloc de acţiune în limitele competenţei sale". Însă, această putere discreţionară sau drept de apreciere ori oportunitate, cum mai este denumită în literatura de specialitate, nu este nelimitată, "cenzurarea" acesteia putând interveni atunci când este afectată chiar legalitatea şi când, practic, se acţionează cu exces de putere, nemaiputându-se vorbi despre o bună administrare.

În cadrul acestuia examen, instanţa a considerat, practic, că sancţiunea nulităţii contractului apare ca fiind excesivă prin raportare la principiul proporţionalităţii şi la circumstanţele factuale concrete ale cauzei.

Din perspectiva aplicării principiului proporţionalităţii, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a avut o abordare justă, ţinând seama de particularităţile cauzei.

Astfel, a reţinut corect că este excesivă aprecierea declaraţiei de eligibilitate dată de reclamantă, din data de 02.09.2010, în care se regăsesc date necorespunzătoare în legătură cu datoriile sale la bugetul local, ca fiind neconformă, în condiţiile în care, la momentul semnării contractului de finanţare nr. x, reclamanta nu înregistra obligaţii de plată, cele aferente datei de 02.09.2010 fiind achitate la data de 29.11.2010, după cum rezultă din adresa nr. x/15.04.2013 emisă de Primăria Crişeni.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut corect faptul că, prin raportare la valoarea obligaţiilor de plată neachitate la momentul depunerii cererii de finanţare, în cuantum de 2407 RON, din care valoarea ce depăşeşte 1/6 din totalul obligaţiilor datorate în ultimul trimestru este de 2050 RON, coroborat cu împrejurarea că semnatarul declaraţiei de eligibilitate - reprezentantul societăţii nu a acţionat cu rea-credinţă, neexistând intenţia de fraudare, creanţa stabilită în sarcina reclamantei, urmare a activării sancţiunii anulării contractului, în temeiul art. 17.7 din cuprinsul acesteia, nu respectă principiul proporţionalităţii, rezultat din prevederile art. 2 lit. n), art. 6 alin. (1) şi (3)2 şi 4 şi art. 27 alin. (5) din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora orice acţiune întreprinsă în sensul constatării unei nereguli şi al stabilirii creanţelor bugetare rezultate din nereguli se realizează cu aplicarea principiului proporţionalităţii, ţinându-se seama de natura şi de gravitatea neregulii constatate, precum şi de amploarea şi de implicaţiile financiare ale acesteia.

În acest context, Înalta Curte reafirmă că principiul proporţionalităţii impune ca actele instituţiilor să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar în scopul realizării obiectivelor urmărite, prin aceasta înţelegându-se faptul că, în cazul în care este posibilă o alegere între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puţin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporţionate în raport cu scopurile urmărite (a se vedea Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 5 mai 1998, National Farmers' Union şi alţii, C-157/96).

În litigiul pendinte, se constată că scopul urmărit de către pârât este legitim având în vedere necesitatea protejării intereselor financiare ale Uniunii, prin aplicarea de măsuri de prevenire a fraudelor, a corupţiei şi a oricăror altor activităţi ilegale, prin controale efective şi prin recuperarea sumelor plătite în mod necuvenit, neregulile trebuind combătute prin sancţiuni efective, însă în cauză acestea sunt disproporţionate fiindcă acţiunea reproşată reclamantei este de o gravitate minimă, nesemnificativă, lipsită de efecte în plan practic.

În aprecierea Înaltei Curţi, natura formală a neregulii reţinute de către autoritatea pârâtă este ostensibilă, fără a avea vreo implicaţie financiară reală sau potenţială, astfel că nu se impunea aplicarea vreunei corecţii, sub forma obligării la restituirea sumelor anterior plătite în baza contractului de finanţare, esenţial fiind faptul că, la momentul semnării acestuia de către părţi, reclamanta era eligibilă, neînregistrând obligaţii de plată, astfel cum în cele de mai sus s-a reţinut, împrejurare de altfel necontestată de către recurentul-pârât.

Astfel cum s-a reţinut în mod constant şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (a se vedea Hotărârea din 13 decembrie 1979, Haner c. Land RheinlandPfalz, C-44/79; Cauza R. c. Intervention Board, ex parte E.D.&F.Man Sugar Ltd, c-181/84), ţinând cont de tradiţiile constituţionale comune statelor membre, măsurile şi restricţiile impuse de autorităţile publice trebuie să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de comunitate şi să nu afecteze în mod disproporţionat drepturile şi interesele legitime ale destinatarului.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte învederează că, în aplicarea principiului proporţionalităţii, prevăzut în dreptul naţional şi de art. 2 lit. n) din O.U.G. nr. 66/2011, instanţa de contencios unional a stabilit că sancţiunile din dreptul intern trebuie să fie întotdeauna proporţionale cu gravitatea abuzului (cauza C-146/05 Collée KG împotriva Finanzamt Limburg an der Lahn), iar măsura să nu depăşească ceea ce este necesar pentru că ea devine improprie scopului urmărit (cauza C-45/06 Campina).

Referitor la cea de-a doua abatere constatată de către pârât, Înalta Curte constată că aceasta priveşte, în esenţă, caracterul fals al documentelor care atestă achiziţionarea echipamentelor care intrau în componenţa instalaţiei, prin procesul-verbal contestat reţinându-se că acestea conţin date nereale de livrare şi faptul că bunurile au fost tratate numai pe teritoriul României, documentele fiind întocmite încât să creeze falsa aparenţă că a fost vorba despre o livrare intracomunitară în scopul evitării plăţii TVA-ului.

Sub acest aspect este de reţinut că, potrivit prevederilor art. 6 din Contractul de finanţare, TVA-ul constituie o cheltuială neeligibilă, împrejurare corect reţinută şi de către judecătorul fondului.

Prin urmare, recurentul se află în eroare susţinând că societatea nu a respectat prevederile naţionale şi comunitare în domeniul achiziţiilor publice, fapt care determină neeligilitatea cheltuielilor cu achiziţionarea echipamentelor, în condiţiile în care chestiunea unei livrări comunitare simulate constituie mai degrabă o chestiune de fiscalitate, din perspectiva TVA-ului, care excede contractului de finanţare din moment de TVA-ul nu constituie cheltuială eligibilă, neavând legătură intrinsecă cu procedura achiziţiei bunurilor în materialitatea lor care s-a desfăşurat cu respectarea criteriului de selecţie prevăzut în Normele interne de achiziţii, anexă la contract, respectiv oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic.

Pe de altă parte, pârâtul nu a invocat fictivitatea operaţiunilor din punct de vedere al realităţii achiziţionării echipamentelor, bunurile fiind identificate în materialitatea lor la locul implementării proiectului, după cum rezultă din Nota de control întocmită de DLAF existentă la dosarul cauzei, iar împrejurarea că bunurile au fost livrate anterior datei menţionate în documentele justificative este lipsită de relevanţă, importantă fiind achiziţia efectivă a acestora care nu poate fi pusă sub semnul îndoielii.

Ca atare, pretinsa abatere nu are susţinere factuală şi juridică, după cum rezultă din piesele dosarului, astfel că nu se identifică un eventual prejudiciu care să justifice restituirea sumelor de către reclamantă, după cum judicios a reţinut şi instanţa de fond.

În plus, instanţa de recurs reţine ca având aplicabilitate în speţă şi poziţia exprimată de Tribunalul de Primă Instanţă în cauza Comisia/Parthenon (T 7/05, Rep. II-100, pct. 94-107), conform căreia atunci când se constată o încălcare a dispoziţiilor contractuale de către beneficiarul fondurilor nerambursabile, autoritatea contractantă are o marjă de apreciere în privinţa luării unor decizii cu caracter sancţionator, doar dacă încălcarea este suficient de gravă, iar în speţă, chiar acceptând existenţa unei asemenea încălcări, gravitatea acesteia este minimă.

2. Recursul incident

Prin recursul incident declarat, reclamanta a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul nemotivării soluţiei de respingere a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului interpretabil al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 17.7 din Contractul de finanţare, apreciind astfel incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi pe cale de consecinţă a solicitat instanţei de recurs, urmare a rejudecării, să procedeze la admiterea acestui petit din acţiunea introductivă.

Lecturând sentinţa atacată, Înalta Curte constată că, deşi prin dispozitivul acesteia s-a dispus admiterea în parte a acţiunii introductive, cu consecinţa anulării procesului-verbal contestat şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra primului capăt de cerere din acţiunea introductivă, astfel că acest aspect nu poate fi supus controlului de legalitate exercitat în recurs, constituind o chestiune care se circumstanţiază prevederilor art. 444 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, în recurs nu se poate analiza omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere ori a unei cereri, după cum rezultă şi din economia dispoziţiilor art. 445 C. proc. civ. civ.

Prin urmare, motivul de nelegalitate invocat prin recursul incident nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauză.

III. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept anterior expuse şi constatând că hotărârea instanţei de fond se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează a proceda la respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene împotriva sentinţei civile nr. 185 din 04 iulie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III -a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 185 din 04 iulie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III -a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 noiembrie 2020.