Administrative inaction in insurance compensation: 30-day legal deadline vs. reasonable time standard under ECHR

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 31.05.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea deciziei de acordare a indemnizaţiei de asigurare (despăgubiri materiale şi morale) şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 48 din 11 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a obligat pârâtul la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubire nr. x/29.03.2017, formulate de reclamant, conform prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum şi la plata către reclamant a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 48 din 11 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii reclamantului şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen pentru emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubiri, situaţie în care conduita autorităţii publice se va analiza prin prisma criteriului termenului rezonabil, sens în care invocă complexitatea procedurii şi volumul extrem de mare al dosarelor şi al cererilor de plată înregistrate. Arată că soluţionarea cu prioritate a cererii reclamantului ar însemna schimbarea ordinii cronologice de soluţionare a cererilor. În acest sens, invocă dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015, din interpretarea căruia reiese că parcurgerea procedurii administrative presupune efectuarea atât a unei analize cu privire la îndeplinirea condiţiilor formale pentru plata despăgubirilor, cât şi a unei analize de fond a cererii.

Susţine că sentinţa recurată nu respectă principiul egalităţii de tratament a petentilor, încălcând astfel dispoziţiile art. 15 din Legea 213/2015, care prevede că cererile se soluţionează pe măsura înregistrării lor.

De asemenea, critică faptul că prima instanţă a reţinut că FGA nu a depus niciun înscris din care să rezulte eventuala supraaglomerare în care se afla şi care îl împiedică să fie operativ, având în vedere că este de notorietate falimentul societăţilor B. şi C., a căror activitate a fost preluată de către FGA.

4. Apărările intimatului-reclamant

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate, precum şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea deciziei de acordare a indemnizaţiei de asigurare privind despăgubiri materiale şi morale.

Prima instanţă a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubire nr. x/29.03.2017, formulate de reclamant.

În ceea ce priveşte fondul litigiului, Înalta Curte constată că recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor susţine, în esenţă, citând dispoziţiile Legii nr. 213/2015, că nu există un termen impus de legiuitor, în care să soluţioneze cererea intimatului-reclamant.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului, care, în esenţă, sunt centrate pe interpretarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează termenul de soluţionare a cererii de plată.

Din această perspectivă, sunt relevante dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ, care prevăd că nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri are semnificaţia faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede un alt termen.

În cazul în care autoritatea publică întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziţie remediul prevăzut de Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să rezolve cererea prin emiterea deciziei, în temeiul art. 1 alin. (1) şi (8) alin. (1) din această lege.

Faptul că autoritatea recurentă are în curs de soluţionare un număr foarte mare de cereri nu este opozabil intimatului - reclamant şi nu poate constitui un motiv care să golească de conţinut drepturile acestuia.

Atunci când complexitatea procedurii administrative face imposibilă, în mod obiectiv, încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorităţii urmează a fi analizată prin prisma principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabilă nu doar procedurii judiciare propriu-zise, ci şi celei administrative sau execuţionale.

Termenul rezonabil constituie şi o garanţie a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care, deşi nu este direct aplicabil în raporturile juridice interne, ar trebui să constituie un veritabil reper în organizarea activităţii autorităţilor publice.

Astfel, soluţionarea cererilor de plată se poate realiza în mod temeinic şi legal într-un termen rezonabil, care trebuie apreciat în particular, de la caz la caz, în funcţie de complexitatea pe care o presupune fiecare dosar de daună în parte, termen rezonabil de natură a permite FGA să urmeze toate operaţiunile administrative impuse de cadrul normativ, fără a prelungi procedura sine die.

De altfel, nici până la soluţionarea prezentului recurs nu s-a făcut dovada soluţionării de către recurentul-pârât a cererii de despăgubire formulate de către reclamant la data de 29.03.2017, ceea ce constituie o confirmare a soluţiei pronunţate de către instanţa de fond, criticile formulate prin cererea de recurs nefiind de natură să atragă reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 48 din 11 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va obligă recurentul-pârât, ca parte care a pierdut procesul, la plata sumei de 1.000 RON, cheltuieli de judecată în recurs către intimatul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 48 din 11 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 1.000 RON, cheltuieli de judecată în recurs către intimatul-reclamant.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 19 noiembrie 2020.