Insurers' Guarantee Fund liability: 90-day forfeiture term for claiming against insolvent insurer despite successive payment obligations

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 06.10.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 8800/29.08.2017 emise de pârât şi obligarea acestuia la plata unei rente de 500 euro lunar, conform sentinţei penale nr. 8/16.01.2007, pronunţată de Judecătoria Orăştie în dosarul nr. x/2006, învestită cu formulă executorie prin încheierea nr. 829/10.10.2007.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 768 din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 768 din 22 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că instanta de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind calcularea termenului de decădere de 90 de zile, interpretând în mod eronat data naşterii dreptului de creanţă, fără să ţină cont de faptul că dreptul de creanţă din speţă este un drept actual cu executare succesivă în timp. Mai mult, susţine că nu a fost notificată cu privire la intrarea în faliment a societăţii B. S.A., obligaţie trasată prin sentinţa penală nr. 8/16.01.2007.

De asemenea, invocă interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, respectiv art. 4 alin. (1) lit. a)-b) din Legea nr. 213/2015.

Susţine că obligaţia de dezdăunare din sentinţa penală nr. 8/16.01.2007 presupune o executare succesivă în timp şi, dat fiind faptul că este paralizat, starea de nevoie la care face referire sentinţa penală nu a încetat şi că obligaţia de plată a despăgubirilor nu se poate condiţiona în raport cu limitele trasate de lege prin Ordinul CSA nr. 3113/2003.

Arată că prin sentinţa penală nr. 8/16.01.2007, pronunţată de Judecătoria Orăştie în dosarul nr. x/2006, învestită cu formula executorie prin încheierea nr. 829/10.10.2007, s-a dispus obligarea inculpatului C., în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata către recurent a unor despăgubiri civile lunare în sumă de 500 euro plătite în RON, calculate la cursul zilei din data plăţii, începând cu data de 09.02.2006 până la 16.01.2007 şi în continuare a unei rente de 500 euro lunar din 16 ianuarie 2007 până la încetarea stării de nevoie. Prin aceeaşi sentinţă s-a constatat calitatea de asigurător a S.C. B. S.A., care a fost parte în procesul penal.

Susţine că, faţă de dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. a), art. 50 alin. (1), art. 54 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 136/1995, modificată prin O.U.G. nr. 61/2005, obligaţia de plată a despăgubirilor stabilite prin sentinţa penală nr. 8/16.01.2007 revine în sarcina asiguratorului S.C. B. S.A., în prezent Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Precizează că despăgubirea reprezintă în fapt contravaloarea medicatiei şi serviciilor medicale/asistare medicală de care are nevoie, dată fiind situaţia sa medicală.

Precizează că drepturile de creanţă aflate în beneficiul său au caracter de executare succesivă în timp, motiv pentru care nu poate fi incidentă limita de plată introdusă prin Ordinul CSA nr. 3113/2003, în raport cu data producerii accidentului, în speţă operând efectele ordinelor CSA nr. 3108/2004, nr. 3116/2005, nr. 113133/2006, nr. 11/2007, nr. 20/2008, nr. 31/2009 şi nr. 5/2010.

4. Apărările intimatului-pârât

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii recurate, apreciind în esenţă că prima instanţă a respins în mod corect cererea de chemare în judecată, având în vedere că cererea de plată a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 213/2015.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 8800/29.08.2017 emise de pârât şi obligarea acestuia la plata unei rente de 500 euro lunar, conform sentinţei penale nr. 8/16.01.2007, pronunţată de Judecătoria Orăştie în dosarul nr. x/2006, învestită cu formulă executorie prin încheierea nr. 829/10.10.2007.

Prima instanţă a respins acţiunea, reţinând că cererea de plată a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului.

Conform dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"(1) În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

În speţă, data până la care cererea de despăgubire putea fi introdusă se calculează în raport cu data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului, cealaltă ipoteză fiind aplicabilă în ipoteza naşterii dreptului de creanţă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Cum dreptul de creanţă nu s-a născut ulterior momentului deschiderii procedurii falimentului, ci anterior, recurentul-reclamant avea la dispoziţie, pentru formularea cererii de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor, 90 de zile de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B. S.A., respectiv de la data de 28.04.2016, termen care se împlinea la data de 28.07.2016.

Din această perspectivă, este nefondată susţinerea recurentului-reclamant conform căreia, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, ar fi fost în termen pentru formularea cererii de despăgubire şi instanţa ar fi interpretat eronat textul de lege ce instituie termenul de 90 de zile, câtă vreme dreptul de creanţă nu s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului, ci momentul de la care curg cele 90 de zile este cel al rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Cu alte cuvinte, nu curge un termen separat pentru fiecare dintre obligaţiei de plată lunare, ci indiferent de caracterul succesiv sau nu al despăgubirii, cererea de plată trebuia formulată în interiorul aceloraşi 90 de zile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Or, recurentul-reclamant a depus cererea de despăgubire din disponibilităţile Fondului de Garantare al Asiguraţilor abia la data de 30.05.2017, cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, aspect sesizat în mod corect de către intimatul-pârât, care, pe acest considerent, a respins prin Decizia nr. 8800 din 29.08.2017 cererea de plată.

În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 90 de zile, Înalta Curte constată că acesta este un termen de decădere, iar potrivit art. 2.548 din C. civ. din 2009:

"(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.

(3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispoziţiile privitoare la întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător."

În cauză nu a fost identificată niciuna dintre situaţiile de excepţie apte să conducă la suspendarea, întreruperea sau prorogarea împlinirii termenului de decădere.

Prin urmare, Înalta Curte constată că cererea de despăgubire formulată de către recurentul-reclamant nu a fost formulată în interiorul termenului de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului B. S.A., respectiv de la data de 28.04.2016, consecinţa acestei împrejurări fiind pierderea dreptului subiectiv neexercitat în termen.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-reclamant că trebuia notificat cu privire la falimentul asiguratorului, Înalta Curte constată că o asemenea susţinere este nefondată, prima instanţă reţinând în mod corect că nu există nicio dispoziţie legală în acest sens.

De altfel, nici în faţa instanţei de fond şi nici în recurs, recurentul-reclamant nu a indicat vreun temei juridic potrivit căruia trebuia să i se notifice intrarea în faliment a B. S.A..

Susţinerea că prin sentinţa penală nr. 8/16.01.2007, pronunţată de Judecătoria Orăştie în dosarul nr. x/2006, s-ar fi reţinut obligaţia de notificare a falimentului asiguratorului, este nefondată, întrucât hotărârea respectivă nu conţine o asemenea referinţă, aspect reţinut în mod corect de către instanţa de fond.

Dincolo de acest aspect, se constată că falimentul B. S.A. a reprezentat un element de notorietate, aşa încât recurentul-reclamant nu se poate prevala de necunoaşterea acestui aspect, ci era necesar să facă anumite demersuri suplimentare în vederea depunerii cererii de plată împreună cu documentele aferente, în interiorul termenului prevăzut de lege.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 768 din 22 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 768 din 22 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 19 noiembrie 2020.