UNBR refusal to admit French-qualified lawyer to Romanian law practice annulled; appeals rejected

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, sub nr. x/2018, la data de 26.07.2018, reclamanta A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România (numită în continuare UNBR), să se dispună anularea deciziei Consiliului UNBR nr. 333/17.02.2018, de respingere a plângerii îndreptate împotriva deciziei Comisiei permanente a UNBR nr. 20-AE-2017 din 08.09.2017, referitor la modificarea Avizului Conform nr. 03-AE-2017 din 22.03.2017 şi obligarea pârâtei la modificarea menţionatului aviz, pentru acordarea dreptului de a practica sub titlul obţinut în Franţa, inclusiv în drept românesc.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 294 din 23 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România, s-a dispus anularea deciziei emise de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România sub nr. x/17.02.2018, a fost obligată pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România la modificarea Avizului Conform privind atestarea calificării de avocat pentru înscrierea în Tabloul Baroului Timişoara, prevăzând dreptul reclamantei de a exercita profesia de avocat sub titlul profesional din statul membru de origine (Franţa), inclusiv în drept românesc fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 294 din 23 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, au formulat cereri de recurs reclamanta A. şi pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

3.1 Recurenta-reclamantă A., prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat înlăturarea considerentelor sentinţei recurate, cu menţinerea soluţiei din dispozitiv, în baza art. 461 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond a aplicat în mod greşit normele de drept material, unele considerente fiind contradictorii.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 98 din Legea nr. 51/1995 care reglementează dreptul avocaţilor comunitari care profesează în România sub titlul de origine de a desfăşura aceleaşi activităţi profesionale ca şi avocaţii naţionali, fără a institui nicio restricţie.

Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost de a limita dreptul acestor avocaţi, astfel cum reţine instanţa de fond, ar fi trimis în mod expres la dispoziţiile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 51/1995.

Or, din dispoziţiile art. 98 din Legea nr. 51/1995 rezultă că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului român, dispoziţiile art. 13 alin. (4) aplicându-se doar avocaţilor străini, alţii decât cei comunitari.

3.2 Recurenta-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România, prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În susţinerea cererii, recurenta-pârâtă a arătat că dispoziţiile art. 13 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 51/1995 se aplică nu numai avocaţilor români, ci tuturor avocaţilor, membri ai unui barou dintr-o altă ţară UE sau non UE în ceea ce priveşte activitatea de consultanţă juridică privind dreptul românesc şi respectiv concluziile orale sau scrise în faţa instanţelor judecătoreşti, dispoziţiile art. 98 din Legea nr. 51/1995 aplicându-se cu respectarea normei obligatorii prevăzută de art. 13 alin. (2) şi (4) din lege.

În opinia recurentei-pârâte, avocaţii membri ai unui barou străin pot pune concluzii orale sau scris în faţa instanţelor de arbitraj internaţional şi pot desfăşura activităţile prevăzute de art. 3 alin. (1) din lege, cu excepţia celor de la lit. a) şi t) .

A mai arătat că dispoziţiile art. 13 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 51/1995 completată cu dispoziţiile referitoare la profesia de avocat cuprinse în Legea nr. 200/2004 se încadrează în excepţiile prevăzute de art. 5 alin. (3) din Directiva 98/5/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, legiuitorul român impunând limite cu privire la exercitarea profesiei de avocat de către alţi avocaţi decât avocaţii români. De asemenea, spre deosebire de dispoziţiile cuprinse în regulamentele UE, dispoziţiile din Directiva 98/5/CE nu au efect direct în legislaţia internă, fiind necesară transpunerea acesteia în legislaţia naţională, respectiv Legea nr. 51/1995 şi dispoziţiile din alte legi care fac referire la profesia de avocat, iar transpunerea lasă la dispoziţia statelor o marjă de apreciere.

4. Apărările formulate în recurs

4.1 Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului formulat de pârâtă şi, pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În esenţă a subliniat faptul că art. 13 din Legea nr. 51/1995 invocat de recurenta-pârâtă este destinat doar avocaţilor străini non comunitari. Totodată a arătat că recurenta-pârâtă nu face distincţia cu privire la noţiunea de avocat care exersează sub titlu de origine, citând incomplet norma legală.

4.2 Recurenta-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă şi admiterea propriului recurs.

În esenţă, a arătat că, la interpretarea dispoziţiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, în mod corect instanţa de fond a reţinut că Statul Român are un drept de apreciere în a stabili anumite interdicţii cu privire la avocaţii proveniţi din state membre UE, dreptul de apreciere fiind prevăzut de art. 5 alin. (3) din Directiva 98/5/CE a Parlamentului European.

4.3. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii recursului, arătând că hotărârea a fost comunicată la data de 14.12.2018, recursul fiind depus prin poştă la data de 03.01.2019, cu respectarea termenului de 15 zile, în raport de zilele libere din 31 decembrie 2018, 1 şi 2 ianuarie 2019.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 17 octombrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 21 octombrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată din 21 octombrie 2020, Înalta Curte a respins excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâtă invocată prin întâmpinare de către recurenta-reclamantă, ca neîntemeiată.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

6.1. Recursul formulat de reclamanta A.

Cu titlu prealabil, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes în susţinerea acţiunii faţă de suspendarea din profesie a reclamantei invocată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât folosul practic urmărit de recurenta-reclamantă rezidă în înlăturarea considerentelor din cuprinsul sentinţei recurate, care în opinia recurentei-reclamante sunt contradictorii.

Pe fondul recursului declarat împotriva considerentelor sentinţei civile nr. 294 din 23 noiembrie 2018, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a supus controlului instanţei de contencios administrativ decizia Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 333/17.02.2018 prin care s-a respins plângerea formulată împotriva deciziei Comisiei permanente a UNBR nr. 20-AE-2017 din 8.09.2017 cu referire la modificarea avizului din 22.03.2017 în sensul de a se prevedea dreptul recurentei-reclamante de a acorda asistenţă juridică inclusiv în dreptul românesc şi de a asigura reprezentarea clienţilor în faţa instanţelor române, în temeiul art. 98 din Legea nr. 51/1995, solicitând şi obligarea autorităţii pârâte la modificarea avizului în sensul acordării dreptului de a practica sub titlul obţinut în Franţa, inclusiv în dreptul românesc.

Soluţionând cauza, curtea de apel a găsit întemeiate criticile de nelegalitate, reţinând că refuzul exprimat de autoritatea emitentă a actelor administrative contestate de a-i permite recurentei-reclamante practicarea avocaturii pe teritoriul României sub titlul profesional obţinut în statul membru de origine -Franţa-, fără susţinerea unui examen de verificare a cunoştinţelor şi fără parcurgerea unui stagiu de 3 ani este nejustificat, fiind contrar legislaţiei naţionale şi europene.

Soluţia instanţei de fond este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Răspunzând punctual criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, întrucât judecătorul fondului a indicat situaţia de fapt reţinută, precum şi motivele pe care s-a întemeiat soluţia, raţionamentul urmat fiind expus clar şi logic, fără a se identifica contradicţii între argumentele enunţate în considerentele hotărârii.

În contextul analizei argumentelor recurentei, curtea de apel a reţinut că interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 51/1995 permite unica concluzie potrivit căreia exercitarea profesiei de către avocaţii proveniţi din alte state membre UE, sub titlul obţinut în statele membre de origine se poate face în statul gazdă, România, după parcurgerea procedurilor de înregistrare la autoritatea competentă (înscriere pe tabloul unui Barou de pe teritoriul acestui stat), fără alte condiţii, de susţinere a unui examen de verificare a cunoştinţelor ori de parcurgere a unui stagiu, inclusiv cu privire la dreptul românesc, singura limitare impusă de legiuitorul naţional, în exercitarea dreptului de apreciere recunoscut în art. 5 alin. (3) al Directivei Europene 98/5/CE, fiind înscrisă în art. 13 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, conform căruia "avocatul străin nu poate pune concluzii orale sau scrise în faţa instanţelor judecătoreşti şi a celorlalte organe jurisdicţionale şi judiciare, cu excepţia celor de arbitraj internaţional" fără a se face distincţie între avocaţii proveniţi din state UE sau non UE.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că excepţiile prevăzute la art. 5 alin. (2) şi (3) din Directiva sus menţionată, recunoaşte statelor membre UE o marjă de apreciere, în ceea ce priveşte limitarea domeniului de activitate al avocaţilor care doresc să exercite pe teritoriul lor profesia sub titlul obţinut în statul membru de origine.

Astfel, art. 5 alin. (2) şi (3) din Directivă statuează următoarele:

"(2) Statele membre care autorizează, pe teritoriul lor, o anumită categorie de avocaţi să întocmească acte care conferă competenţa de a administra bunurile persoanelor decedate sau de a constitui sau a transfera drepturi reale imobiliare care, în alt stat membru, sunt rezervate altor profesii decât aceea de avocat pot exclude de la astfel de activităţi pe avocaţii care profesează sub un titlu profesional din statul membru de origine conferit în unul dintre aceste din urmă state membre.

(3) Pentru exercitarea activităţilor legate de reprezentarea şi apărarea în justiţie a unui client şi în măsura în care dreptul statului membru gazdă rezervă aceste activităţi avocaţilor care profesează sub titlul profesional al acelui stat, acesta din urmă poate impune avocaţilor care profesează sub titlurile profesionale din statele membre de origine să lucreze în colaborare fie cu un avocat care profesează înaintea instanţelor sesizate şi care, atunci când este necesar, poate fi răspunzător înaintea acesteia, fie cu un "avoue", care îşi exercită profesia pe lângă instanţa respectivă."

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, exercitând dreptul de apreciere recunoscut în art. 5 alin,3 din Directivă, Statul Român a menţinut în legislaţia naţională, în cuprinsul art. 13 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, interdicţia avocaţilor străini de a pune concluzii în faţa autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, cu excepţia celor de arbitraj internaţional, interdicţia fiind limitată doar la dreptul de a pune concluzii în dezbaterile purtate în faţa autorităţii cu atribuţii jurisdicţionale, iar nu şi la celelalte activităţi de asistenţă juridică sau reprezentare.

Nefondată este şi critica vizând interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 98 din Legea nr. 51/1995 întrucât, în mod corect instanţa de fond în aplicarea principiilor care guvernează relaţia dintre dreptul UE şi cel naţional, a interpretat legislaţia naţională în conformitate cu dreptul comunitar, respectiv cu Directiva 98/5/CE, în lumina textului şi a finalităţii acesteia.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că regula generală impusă statelor membre de art. 5 alin. (1) al Directivei europene 98/5/CE o constituie recunoaşterea necondiţionată a dreptului avocaţilor ce doresc să profeseze sub titlul profesional obţinut în statul membru de origine de a acorda consultanţă juridică cu privire la dreptul din statul membru de origine, dreptul comunitar, dreptul internaţional şi dreptul din statul membru gazdă, ceea ce, transpus în dreptul român, corespunde dispoziţiilor art. 98 din Legea nr. 51/1995, care recunoaşte în mod expres dreptul menţionaţilor profesionişti de a exercita profesia şi cu privire la dreptul românesc, în mod necondiţionat. Cu toate acestea în exercitarea dreptului de apreciere recunoscut de art. 5 alin. (3) din Directivă, legiuitorul naţional a limitat exclusiv dreptul de a pune concluzii în faţa instanţelor judecătoreşti ori a altor organe jurisdicţionale şi judiciare, activitate ce reprezintă doar un segment al drepturilor asociate profesiei de avocat.

6.2 Recursul formulat de pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România

Criticile recurentei-pârâte vizând interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 51/1995 coroborate cu Directiva europeană nr. 98/5/CE, circumscrise motivului de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a obţinut titlul de avocat în Franţa, fiind înscrisă în Baroul Lille şi a solicitat înregistrarea în Baroul Timiş, pentru a profesa ca avocat comunitar sub titlul profesional din statul membru de origine.

Prin Avizul Conform nr. 03-AE-2017 din 22.03.2017, recurenta-pârâtă a aprobat cererea de înscriere în Baroul Timiş ca avocat străin, fără drept de practică în dreptul românesc, refuzul acordării dreptului de practicare a avocaturii pe teritoriul României fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 13 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Potrivit art. 13 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 " Pentru a acorda consultanţă juridică privind dreptul românesc, avocatul străin are obligaţia de a susţine un examen de verificare a cunoştinţelor de drept românesc şi de limba română, organizat de UNBR", iar conform alin. (4) al aceluiaşi articol "Avocatul străin nu poate pune concluzii orale sau scrise în faţa instanţei judecătoreşti şi a celorlalte organe jurisdicţionale şi judiciare, cu excepţia celor de arbitraj internaţional".

Raportat la acest cadru normativ indicat în actele administrative contestate, prima instanţă a reţinut în mod corect că întrucât litigiul intră în sfera de aplicare a Directivei Europene 98/5/CE, dispoziţiile acesteia fiind transpuse în legislaţia naţională în cuprinsul capitolului VIII din Legea nr. 51/1995, interpretarea legislaţiei naţionale urmează a se realiza cu luarea în considerare a dreptului european, în lumina textului şi finalităţii urmărite de legislaţia europeană.

În acest context, analizând prevederile capitolului VIII din Legea nr. 51/1995, în mod corect instanţa de fond a constatat că dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 sunt în vădită contradicţie cu prevederile art. 98 din lege, care transpun regula generală impusă statelor membre prin art. 5 alin. (1) al Directivei, în sensul recunoaşterii necondiţionate a drepturilor avocaţilor care doresc să profeseze sub titlul profesional obţinut în statul membru de origine de a acorda consultanţă juridică cu privire la dreptul din statul membru de origine, dreptul comunitar, dreptul internaţional şi dreptul din statul membri gazdă.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că Directiva nu condiţionează exercitarea profesiei de avocat sub titlul profesional din statul membri de origine de susţinerea unui examen de verificare a cunoştinţelor ori de parcurgere a unui stagiu de pregătire în dreptul din statul membri gazdă, fiind corecte dezlegările date de instanţa de fond cu privire la caracterul nejustificat al refuzului recurentei-pârâte de a permite recurentei-reclamante practicarea avocaturii pe teritoriul Statului Român sub titlul profesional obţinut în statul membru de origine fără susţinerea unui examen de verificare a cunoştinţelor şi fără parcurgerea unui stagiu de 3 ani .

În schimb, aşa cum rezultă din considerentele arătate la pct. 6.1, limitarea înscrisă în dispoziţiile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 se circumscrie marjei de apreciere recunoscută legiuitorului naţional în limitarea domeniului de activitate al avocaţilor care doresc să exercite pe teritoriul lor profesia sub titlul profesional obţinut în statul membru de origine.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România, împotriva sentinţei nr. 294 din 23 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.