Judicial auxiliary staff salary equalization upheld, mandating payment of classification allowance differences based on prior final judgments

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 iulie 2017, pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. şi N., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Constanţa, Tribunalul Constanţa şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în calitate de expert, au solicitat:

(i) obligarea pârâţilor la plata, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru gradaţia şi vechimea în funcţie, a:

- drepturilor reprezentând creşterile salariale de 18% începând cu 01.04.2014 la zi, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, reprezentând creşterile salariale compuse din suma indexărilor de 2%, 5% şi 11%, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive în baza O.G. nr. 10/2007 şi aflate în plată;

- dobânzilor penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată a drepturilor salariale, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective a sumelor cuvenite;

- diferenţelor dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială în plată şi venitul calculat potrivit VRS de 405 RON, începând cu luna aprilie 2014 până la data de 01.12.2015 şi, de la 01.12.2015, majorată cu 10% până la data de 01.10.2016.

(ii) în subsidiar:

- obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului cauzat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, respectiv plata pentru fiecare lună, începând cu data de 09.04.2015 şi până la 01.08.2016, a diferenţei dintre venitul pe care l-ar fi obţinut potrivit Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizaţia calculată prin luarea în considerare a majorărilor de 18% prevăzute de O.G. nr. 10/2007) şi venitul efectiv plătit, sumă actualizată cu indicele de inflaţie la care se va aplica dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective;

- obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului cauzat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, respectiv plata pentru fiecare lună, începând cu data de 09.04.2015 şi până la 01.10.2016, a diferenţei dintre venitul pe care l-ar fi obţinut potrivit Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizaţia calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON pentru perioada 09.04.2015 - 01.12.2015 şi 405 RON majorată cu 10%, conform Legii nr. 293/2015 pentru perioada 01.12.2015 - 01.10.2016) şi venitul efectiv plătit, sumă actualizată cu indicele de inflaţie la care se va aplica dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

1.2. Prin cererea modificatoare a acţiunii introductive, depusă la data de 28 august 2017, reclamanţii au contestat modul de calcul al drepturilor salariale stabilit prin Decizia nr. 25/03.02.2017, emisă de Curtea de Apel Constanţa, solicitând:

- anularea în parte a Deciziei nr. 25/03.02.2017, în ceea ce priveşte valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, precum şi data de la care se aplică;

- emiterea unei noi decizii de încadrare pentru personalul auxiliar şi conex din cadrul Curţii de Apel Constanţa, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 445,50 RON, corespunzătoare fiecărei funcţii, grad profesional, gradaţie şi vechime în muncă, începând cu 01.04.2014 şi în continuare până la data plăţii;

- emiterea unei noi decizii de încadrare pentru personalul auxiliar şi conex din cadrul Tribunalului Constanţa prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu 09.04.2015, conform Legii nr. 71/2015, plus 10% începând cu 01.12.2015, conform art. 4 din Legea nr. 293/2015;

- obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre venitul pe care l-ar fi obţinut potrivit Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 şi venitul efectiv plătit, sumă care se va actualiza cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

1.3. Prin sentinţa civilă nr. 1637/F din 01 noiembrie 2017, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

1.4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10 noiembrie 2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 149 din 19 ianuarie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 22 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Ministerul de Justiţie şi a respins acţiunea în contradictoriu cu acest parat, pentru lipsa calităţii pasive;

(ii) a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată;

(iii) a admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. şi N., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Constanţa şi Tribunalul Constanţa;

(iv) a anulat în parte Decizia nr. 25/3.02.2017, emisă de Curtea de Apel Constanţa;

(v) a obligat pârâţii la emiterea unor noi decizii de încadrare pentru reclamanţi în sensul acordării indemnizaţiilor de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectoriala de 405 RON, începând cu data de 9.04.2015, la care se adaugă, începând cu 1.12.2015, majorarea de 10% prevăzuta de Legea nr. 293/2015, până la 1.10.2016;

(vi) a obligat pârâţii la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit referinţei sectoriale sus-menţionate şi venitul efectiv plătit, actualizată cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale aferente, de la data scadentei fiecărui venit lunar pana la data plăţii efective;

(vii) a respins în rest cererea.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 149 din 19 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii Tribunalul Constanţa şi Curtea de Apel Constanţa.

3.1. Prin recursul întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâta Curtea de Apel Constanţa a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi, în principal, respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 285/2010.

A arătat pârâta că reclamanţii au formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 25/03.02.2017 a Preşedintelui Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a dispus ca, începând cu data de 01.10.2016, calcularea drepturilor salariale ale personalului din subordine să se facă în raport de o valoare de referinţă sectorială de 405 RON. Contestaţia a fost soluţionată prin Decizia nr. 56/16.03.2017, motivat de împrejurarea că prevederile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, nu priveşte şi Ministerul Justiţiei. Reclamanţii au solicitat anularea Deciziei nr. 25/03.02.2017 prin cererea de modificare a acţiunii introductive, depuse la data de 28.08.2017, astfel încât, chiar dacă modificarea acţiunii s-a făcut în termenul prevăzut de art. 204 C. proc. civ., era depăşit termenul pentru atacarea în faţa instanţei de fond a acestui act administrativ.

În raport de dispoziţiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, reclamanţii aveau obligaţia de a formula contestaţie faţă de deciziile Preşedintelui Curţii de Apel Constanţa nr. 25/03.02.2017 şi nr. 56/16.03.2017, adresată colegiului de conducere al instanţei. Or, drepturile salariale stabilite prin decizii necontestate au caracter definitiv, obligaţia de contestare prealabilă neputând fi înlăturată nici de prevederile Deciziei nr. 9/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că eliminarea discriminărilor salariale vizează exclusiv persoanele care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, din cadrul Curţii de Apel Constanţa, iar nu din cadrul Ministerului Justiţiei sau a altor instanţe judecătoreşti.

3.2. Pârâtul Tribunalul Constanţa a solicitat, prin recursul propriu, admiterea căii de atac, casarea sentinţei recurate şi, în principal, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât şi, în subsidiar, admiterea în parte a acţiunii, cu stabilirea cuantumului cert al diferenţelor salariale cuvenite reclamanţilor şi a dobânzii legale aferente acestora.

Recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a statuat greşit asupra calităţii procesuale a părţilor în proces, Tribunalul Constanţa neavând atribuţia emiterii deciziilor de salarizare a reclamanţilor, chiar dacă aceştia îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestei instanţe. Conform H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei şi art. 7 alin. (1) lit. o) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti, Tribunalul Constanţa este doar un ordonator terţiar de credite, Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Constanţa fiind ordonatori principal, respectiv secundar de credite, iar încadrarea salarială a reclamanţilor se face prin decizia Preşedintelui Curţii de Apel Constanţa. Prin urmare, Tribunalul Constanţa nu poate acorda drepturile băneşti pretinse în lipsa ordinelor emise de Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Constanţa, având doar atribuţia punerii în executare şi plăţii drepturilor salariale stabilite prin decizii ale Curţii de Apel/Ministerului Justiţiei, după caz.

Ca atare, susţine pârâtul că admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive se impune, dacă nu pentru toate capetele de cerere, cel puţin pentru petitele referitoare la anularea deciziei Preşedintelui Curţii de Apel Constanţa şi emiterea unor noi decizii de încadrare.

În subsidiar, dacă va fi respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, recurentul-pârât solicită casarea hotărârii şi trimiterea spre rejudecare, în vederea efectuării unei expertize contabile care să stabilească cuantumul cert al diferenţelor salariale şi al dobânzii legale pretinse de reclamanţi.

A mai susţinut recurentul-pârât că stabilirea drepturilor salariale în funcţie de o valoare de referinţă sectorială de 405 RON începând cu data de 09.04.2015, ulterior majorată cu 10%, nu este legală, întrucât legislaţia în vigoare la acel moment nu prevedea stabilirea salariilor în funcţie de acest element de calcul. Prevederea din cuprinsul art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, referitoare la nivelul maxim al salariului şi sporurilor din cadrul instituţiilor publice nu se poate referi decât la nivelul stabilit prin lege. Or, în perioada 09.04.2015 - 31.07.2016, nu s-au plătit salarii în funcţie de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi nu au depus întâmpinare faţă de recursurile declarate în cauză.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtul Tribunalul Constanţa şi de pârâta Curtea de Apel Constanţa sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte reţine că, deşi recurentul-pârât Tribunalul Constanţa nu a întemeiat recursul pe vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile formulate se circumscriu pct. 5 şi 8 din acest text de lege, urmând a fi analizate din această perspectivă.

Totodată, întrucât ambele recursuri se subsumează aceloraşi cazuri de casare, Înalta Curte le va analiza grupat, în funcţie de motivele de nelegalitate circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv pct. 8 C. proc. civ.

II. 1. Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, susţinută de pârâta Curtea de Apel Constanţa, respectiv lipsa calităţii procesuale pasive, susţinută de pârâtul Tribunalul Constanţa)

II.1.1. În ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta Curtea de Apel Constanţa, Înalta Curte reţine că această apărare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, însă motivarea este construită pe două paliere: tardivitatea formulării în faţa instanţei de judecată a cererii în anularea Deciziei nr. 25/03.02.2017, emisă de Preşedintele Curţii de Apel Constanţa, respectiv nerespectarea procedurii prealabile de formulare a contestaţiei împotriva acestei decizii, adresate colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa.

Înalta Curte constată, raportat la criticile formulate, că ceea ce se invocă este lipsa plângerii prealabile pe care, în opinia recurentei-pârâte, ar fi trebuit să o depună reclamanţii înainte de a se adresa instanţei de judecată cu acţiunea în anularea Deciziei nr. 25/03.02.2017 (al cărei termen de depunere se calculează de la data comunicării hotărârii colegiului de conducere al curţii de apel prin care se respinge contestaţia formulată împotriva deciziei preşedintelui instanţei).

Înalta Curte mai constată că, prin cererea de recurs pârâta a susţinut că reclamanţii au formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 25/03.02.2017, care a fost soluţionată prin Decizia nr. 56/16.03.2017 (înscrisuri care nu au fost depuse în dosarul cauzei), argumentaţia pe marginea inadmisibilităţii acţiunii fiind neclară din această perspectivă, în prezenţa unei contestaţii adresate conform art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010.

Pe de altă parte, în dosarul Tribunalului Constanţa s-a depus Hotărârea nr. 5 din 29 martie 2017, emisă de Colegiul de conducere a Curţii de Apel Constanţa în soluţionarea contestaţiei formulate de personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Constanţa împotriva Deciziei nr. 25/03.02.2017. Prin această hotărâre a fost admisă în parte contestaţia formulată şi s-a dispus recalcularea drepturilor salariale, începând cu data de 01.10.2016, conform grilelor de salarizare unice aplicate la nivelul parchetelor.

Or, recurenta-pârâtă nu a făcut vreo menţiune referitoare la Hotărârea nr. 5/29.03.2017 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa, susţinând neparcurgerea procedurii de contestare a Deciziei nr. 25/03.02.2017 în faţa colegiului de conducere, deşi din actele cauzei rezultă contrariul.

Făcând abstracţie de neclaritatea argumentaţiei recurentei, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ este învestită, în esenţă, cu analiza refuzului pârâţilor de a stabili (şi a achita) drepturile salariale cuvenite reclamanţilor într-o modalitate nediscriminatorie, care să asigure egalizarea indemnizaţiilor de încadrare la nivelul maxim stabilit la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie" în raport de fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate. Aşadar, reclamanţii nu au criticat doar conţinutul Deciziei nr. 25/03.02.2017, ci au susţinut existenţa unui refuz nejustificat al angajatorului de a recalcula şi plăti salariile de care beneficiază potrivit prevederilor legislative invocate şi ca efect al ultimelor hotărâri interpretative date de Curtea Constituţională şi Înalta Curte, situaţie în care nu este necesară formularea unei plângeri prealabile.

Problema formulării unei cereri/plângeri prealabile în situaţia refuzului angajatorului de a acorda drepturile salariale solicitate de angajaţi a făcut obiectul unei sesizări pentru pronunţarea recursului în interesul legii, soluţionat prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2020, prin care s-a stabilit că:

"În litigiile de funcţie publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcţionarului public, acesta se poate adresa direct instanţei de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanţei să fi solicitat angajatorului acordarea aceloraşi drepturi."

De asemenea, prin decizia nr. 9/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă."

Aceste decizii pronunţate în recurs în interesul legii stabilesc că nu este necesară adresarea unei cereri angajatorului ori formularea unei plângeri/contestaţii prealabile în situaţia în care reclamanţii salariaţi invocă neacordarea/nerecunoaşterea de către angajator a unor drepturi salariale de care ar trebui să beneficieze.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica pârâtei Curtea de Apel Constanţa prin care s-a susţinut inadmisibilitatea acţiunii, reţinând că, în raport de cauza juridică a cererii, reclamanţii nu aveau obligaţia formulării plângerii prealabile, astfel încât nici argumentul tardivităţii acţiunii nu poate fi reţinut, în raport de temeiul de drept invocat de recurentă.

II.1.2. În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât Tribunalul Constanţa, Înalta Curte reţine că aceasta a fost invocată în raport de lipsa atribuţiilor acestei instanţe în procedura de încadrare salarială a reclamanţilor, pârâtul susţinând că această atribuţie revine Curţii de Apel Constanţa, care este şi emitentul actului administrativ atacat prin acţiunea în anulare.

Deşi argumentele pârâtului nu sunt greşite prin raportare la atribuţiile conferite de lege tribunalului, respectiv curţii de apel în materia salarizării personalului, Înalta Curte reţine că Tribunalul Constanţa este instituţia care asigură plata efectivă a drepturilor salariale pretinse prin acţiune şi confirmate de instanţa de fond. Raportul obligaţional care are ca obiect plata salariului, se desfăşoară între intimaţii-reclamanţi şi Tribunalul Constanţa, în cadrul căruia activează reclamanţii, Curţii de Apel Constanţa revenindu-i atribuţia emiterii deciziilor de încadrare salarială.

Prin urmare, în litigiul având ca obiect stabilirea şi plata drepturilor salariale, calitatea procesuală revine atât ordonatorului secundar, cât şi celui terţiar de credite, în temeiul competenţelor legale partajate (de emitere a actului de salarizare, respectiv de plată efectivă a drepturilor băneşti), iar calitatea procesuală pasivă a acestora nu se tratează în funcţie de fiecare capăt de cerere în parte, ci în raport de cauza juridică a acţiunii, care vizează recunoaşterea şi plata drepturilor salariale pretinse. Criticile invocate de recurentul-pârât privesc, în realitate, punerea în executare a dispoziţiilor instanţei de judecată, care, însă, se va realiza de către fiecare pârât conform atribuţiilor stabilite prin lege, şi nu constituie o problemă a cadrului procesual pasiv al cauzei.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât Tribunalul Constanţa, cu privire la lipsa calităţii sale procesuale pasive pe toate/o parte din capetele cererii de chemare în judecată.

II.2. Referitor la criticile din recursurile pârâţilor Curtea de Apel Constanţa şi Tribunalul Constanţa, subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Circumscris acestui motiv de nelegalitate, pârâta Curtea de Apel Constanţa a susţinut că egalizarea indemnizaţiilor de încadrare trebuie să privească doar personalul acestei instanţe, fără a se raporta la personalul din cadrul altor instanţe judecătoreşti/Ministerul Justiţiei, iar pârâtul Tribunalul Constanţa a susţinut că, în perioada 09.04.2015 - 31.07.2016, legislaţia în vigoare la acel moment nu prevedea stabilirea salariilor în funcţie de o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate.

Prin Decizia nr. 25/03.02.2017, emisă de Preşedintele Curţii de Apel Constanţa, s-a dispus ca plata drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor să se facă prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorat cu 10%, începând cu data de 1 octombrie 2016. Intimaţii-reclamanţi au susţinut că drepturile salariale trebuiau calculate în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, de la 09.04.2015, majorată cu 10% de la 01.12.2015.

La stabilirea cuantumului valorii de referinţă sectorială şi a datei de la care se aplică, Înalta Curte are în vedere prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi ale art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 (redate în cuprinsul sentinţei de fond), precum şi cele ale Legii nr. 293/2015.

Prin dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie". În ceea ce priveşte data de la care se aplică valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, Înalta Curte reţine, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei (hotărâri judecătoreşti) că, într-o serie de litigii au fost stabilite, cu caracter definitiv, drepturile salariale cuvenite unor angajaţi din familia ocupaţională "Justiţie", prin raportare la această valoare de referinţă sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015, majorată cu 10% de la data de 01.12.2015, şi nu de la 01.10.2016, astfel cum a stabilit recurenta-pârâtă.

Este adevărat că, prin dispoziţiile art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 s-a statuat că pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, însă aceste prevederi legale au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016. Potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a reclamanţilor în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32). Însăşi instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Aşadar, conform considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.", începând cu data de 09.04.2015 reclamanţii din prezenta cauză avea dreptul de a beneficia de indemnizaţia brută de încadrare calculată în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau şi alte categorii de personal din aceeaşi familie ocupaţională, în urma pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive, valoare majorată cu 10% de la data de 01.12.2015.

În acest context legislativ şi jurisprudenţial, Înalta Curte constată că este nefondată susţinerea recurentei Curtea de Apel Constanţa, referitoare la egalizarea indemnizaţiilor doar în cadrul acestei instanţe, atât timp cât Curtea Constituţională a reţinut că egalizarea se face la nivelul întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, astfel cum prevedeau şi dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014.

Nu poate fi reţinut nici argumentul recurentului Tribunalul Constanţa, referitor la inexistenţa unui cadru legislativ în perioada 09.04.2015 - 31.07.2016, pentru calcularea salariilor reclamanţilor astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată modificată. Această critică contravine aspectelor anterior prezentate, din care rezultă că, în perioada invocată de recurent, exista un cadru legislativ, reprezentat de art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, care prevedea egalizarea salariilor la nivelul întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, în funcţie de o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, majorată cu 10% de la data de 01.12.2015, conform Legii nr. 293/2015, astfel cum s-a stabilit prin hotărâri judecătoreşti individuale.

Recurentul-pârât Tribunalul Constanţa a invocat şi caracterul incert al drepturilor băneşti (principale şi accesorii) solicitate de reclamanţi, apreciind că este necesară casarea cauzei şi trimiterea spre rejudecare, în vederea efectuării unei expertize contabile.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică, apreciind că nu este necesară stabilirea în cuprinsul hotărârii atacate a sumelor cuvenite, a termenelor şi modalităţii de plată aplicabile fiecărui reclamant, aceste elemente urmând a fi avute în vedere la momentul stabilirii de către angajator a drepturilor salariale curente şi restante aferente fiecărui reclamant, în raport de obligaţiile stabilite prin sentinţă şi datele specifice fiecărui raport de muncă individual (data începerii activităţii, eventuale cazuri de suspendare a raporturilor de muncă pe anumite perioade, sume achitate anterior, etc.), nefiind necesară efectuarea unei expertize contabile în acest sens. În cazul în care modalitatea de calcul efectuată de angajator va fi considerată nelegală de către reclamanţi, aceştia au la dispoziţie căile legale de contestare a sumelor efectiv stabilite.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâtul Tribunalul Constanţa şi de pârâta Curtea de Apel Constanţa, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtul Tribunalul Constanţa şi de pârâta Curtea de Apel Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 149 din 19 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.