Salarial equality for judicial auxiliary staff: passive standing of the main budget officer and retroactive application of judicially recognized wage increases

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 4 mai 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ("PÎCCJ") şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ("DIICOT"), au solicitat:

- anularea Adresei nr. x/2017 din 05 aprilie 2017, emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Procuror Şef Direcţie;

- anularea Deciziei nr. 222 din 13.02.2017, emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Procuror Şef Direcţie;

- obligarea pârâţilor să emită decizie de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015, până la încetarea raportului de serviciu al fiecărui reclamant cu pârâţii;

- obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015, respectiv plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectoriale menţionate anterior şi venitul efectiv plătit, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4915din 13 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţiile lipsei de interes şi inadmisibilităţii acţiunii, ca nefondate;

(ii) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;

(iii) a anulat Adresa nr. x/2017, emisă de Ministerul Public - PÎCCJ - DIICOT şi Decizia nr. 222/13.02.2017, emisă de DIICOT, parţial, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi;

(iv) a obligat pârâta DIICOT să procedeze la emiterea unor noi decizii de salarizare reclamanţilor, prin care să aibă în vedere o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON pentru perioada 9.04.2015 - 1.10.2016;

(v) a obligat pârâta DIICOT la plata către reclamanţi a diferenţei de drepturi salariale între suma încasată cu titlu de indemnizaţie şi suma ce ar fi obţinut-o prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, actualizată cu indicele de inflaţie în ziua plăţii efective, la care se va adăuga dobânda legală calculată de la 9.04.2015 şi până la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4915 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (PÎCCJ) şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT).

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii.

Recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, pe care a invocat-o prin întâmpinare, motivat de faptul că nu are calitatea de angajator şi plătitor al drepturilor salariale solicitate de reclamanţi şi nici nu este emitentul actelor administrative a căror anulare se solicită prin cererea de chemare în judecată. Arată recurentul că are calitatea de ordonator principal de credite, neavând calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi unităţile de parchet cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, indicând în acest sens prevederile art. 70 şi 791 din Legea nr. 303/2004 şi ale O.U.G. nr. 78/2016, precum şi Decizia nr. 13/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii vizând calitatea procesuală pasivă, în litigii similare, a ordonatorului principal de credite Ministerul Afacerilor Interne, pe care o apreciază a fi, deopotrivă, incidentă şi în prezenta cauză.

Pe fondul recursului, pârâtul a prezentat cadrul legislativ incident în materia salarizării personalului Ministerului Public, precum şi deciziile în materie pronunţate de Curtea Constituţională, concluzionând că, la data de 09.04.2015, nu exista în plată, la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie", nicio indemnizaţie brută lunară calculată în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON. Totodată, susţine pârâtul că solicitarea acordării drepturilor salariale începând cu data de 09.04.2015 încalcă principiul constituţional al neretroactivităţii legii.

Printr-un alt rând de critici, pârâtul susţine greşita admitere de către instanţa de fond a capătului de cerere având ca obiect plata sumelor pretinse actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală. Obligaţia dispusă de instanţa de fond, cu privire la achitarea drepturilor băneşti actualizate cu indicele de inflaţie este o obligaţie imposibilă, întrucât fondurile alocate ministerului pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin legea bugetului de stat, iar acordarea ulterioară a altor sume de bani nu se justifică. În acest sens, pârâtul a invocat dispoziţiile art. 14 alin. (2) şi art. 29 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, susţinând că nu există o bază legală pentru angajarea cheltuielilor dispuse de instanţa de judecată. În privinţa dobânzii, a arătat pârâtul că, potrivit art. 1535 şi următoarele din C. civ. şi O.G. nr. 9/2000, dobânda reprezintă o sancţiune civilă, aplicabilă în cazul nerespectării unei convenţii. Ambele tipuri de dobânzi reglementate de legislaţia civilă, respectiv remuneratorie sau penalizatoare, au ca factor comun preexistenţa unei convenţii încheiate de părţi, situaţie neîntâlnită în speţă, astfel încât nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

Recurentul-pârât a criticat greşita respingere, de către instanţa de fond, a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, în raport de dispoziţiile art. 30 şi art. 7, capitolul VIII, anexa VI din Legea nr. 284/2010, precum şi art. 7 din Legea nr. 554/2004, întrucât din actele depuse la dosar nu rezultă că reclamanţii contestat actele administrative de stabilire a drepturilor salariale emise ulterior datei de 09.04.2015 şi nici Deciziile nr. 409/VI-3/2016, nr. 410/VI-3/2016 şi nr. 73/26.01.2017, emise de procurorul şef al DIICOT.

Susţine pârâtul că instanţa de fond a inclus greşit, în calculul drepturilor salariale, valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, întrucât aceasta este valoarea sectorială maximă la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie", la care se ajunge prin luarea în considerare a drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.

La stabilirea drepturilor salariale ale intimaţilor-reclamanţi au fost avute în vedere dispoziţiile art. 51 din O.U.G. nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015 şi ale art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, în forma modificată de O.G. nr. 20/2016, precum şi împrejurarea că, anterior datei de 09.04.2015, în cadrul familiei ocupaţionale, în cazul personalului auxiliar de specialitate şi conex, nivelul maxim de salarizare nu includea şi creşterile salariale în procent total de 25%, prevăzute de O.G. nr. 3/2006 şi O.G. nr. 10/2007. Salarizarea personalului auxiliar de specialitate din familia ocupaţională "Justiţie" s-a făcut prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON doar începând cu data de 01.10.2016, ca urmare a emiterii Ordinului nr. 34/31.01.2017 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În opinia recurentului, instanţa de fond a făcut o greşită apreciere a înscrisurilor depuse de reclamanţi, conferind valoare probatorie unor hotărâri judecătoreşti similare, pronunţate în alte cauze, în condiţiile în care jurisprudenţa nu constituie izvor de drept. Recunoaşterea pe cale judiciară a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON este lipsită de relevanţă, prin raportare la art. 51 din O.U.G. nr. 83/2014, care face trimitere la nivelul maxim aflat în plată, care, anterior datei de 09.04.2015, nu cuprindea şi creşterile salariale corespunzătoare acestei valori.

A mai arătat pârâtul că reclamanţii fac parte din corpul personalului auxiliar, care beneficiază de drepturi de salarizare diferite de categoria personalului contractual din sectorul bugetar şi de personalul care ocupă funcţii de demnitate publică.

Instanţa de fond a respins în mod greşit argumentul vizând încălcarea principiului neretroactivităţii legii, în raport de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016. Chiar dacă prin această decizie s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, aceasta nu implică obligaţia angajatorului de a include drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti de la un alt moment decât cel prevăzut de art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, adică din august 2016.

Având în vedere toate aceste critici, recurentul-pârât a apreciat că se impune, o dată cu admiterea recursului şi înlăturarea, pe care de consecinţă, a obligaţiei de plată a diferenţelor salariale şi a accesoriilor.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat de pârâţi prin recursurile declarate, Înalta Curte reţine următoarele:

II.1. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este fondat, pentru următoarele considerente:

Principala critică de nelegalitate formulată de recurentul-pârât PÎCCJ vizează nesoluţionarea, de către instanţa de fond, a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, invocate prin întâmpinare, critică pe care Înalta Curte o consideră a fi întemeiată.

Înalta Curte reţine că judecătorul are obligaţia de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., iar potrivit art. 237 alin. (2) pct. 3 din acelaşi act normativ, instanţa trebuie să examineze fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul. Or, în cauza de faţă, sentinţa recurată nu respectă exigenţele procedurale stabilite sub sancţiunea nulităţii, judecătorul cauzei omiţând a examina o excepţie procesuală care constituie o apărare esenţială a unuia dintre pârâţi, fiind astfel încălcate norme de procedură care reglementează principii procesuale fundamentale. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive nu a fost soluţionată nici prin sentinţa recurată şi nici anterior, printr-o încheiere interlocutorie şi, chiar dacă în dispozitivul sentinţei atacate, instanţa de fond nu a stabilit obligaţii decât în sarcina pârâtei DIICOT, totuşi nu a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul PÎCCJ, care a fost menţinut în cadrul procesual pasiv al cauzei şi suportă consecinţele admiterii cererii reclamanţilor.

Prin urmare, Înalta Curte va casa, parţial, sentinţa recurată, şi va reţine cauza spre rejudecare, urmând a analiza apărările formulate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la lipsa calităţii sale procesuale pasive, astfel cum au fost înfăţişate în fond şi reiterate prin cererea de recurs.

Înalta Curte constată că sunt întemeiate susţinerile recurentului-pârât PÎCCJ, referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive, având în vedere că acest pârât nu este emitentul actelor administrative atacate şi nici nu are calitatea de angajator şi plătitor al drepturilor salariale solicitate de reclamanţi.

Potrivit art. 70 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul Ministerului Public, respectiv al parchetelor din subordine, este gestionat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie având calitatea de ordonator principal de credite. Calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, curţilor de apel, parchetelor de pe lângă curţile de apel, tribunalelor şi parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar şi administrativ, condus de un manager economic.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 1 şi art. 19 din O.U.G. nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, această direcţie funcţionează ca structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având calitatea de ordonator terţiar de credite, iar conform art. 3 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, procurorul şef al direcţiei emise ordine cu caracter intern.

În raport de obligaţiile ce revin pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect obligarea la emiterea deciziilor de salarizare şi la plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul DIICOT nu poate să atragă obligarea PÎCCJ în acest sens, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite. Raportul obligaţional, care are ca obiect emiterea deciziei de salarizare şi plata salariului, se desfăşoară între intimaţii-reclamanţi şi DIICOT, în cadrul căreia activează reclamanţii, în timp ce PÎCCJ este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002.

Prin urmare, chiar dacă PÎCCJ are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetul structurilor din subordine, emiterea deciziilor de salarizare şi plata efectivă a drepturilor salariale se face de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în calitate de ordonator terţiar de credite.

De altfel, cele două acte administrative privind stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor, a căror anulare s-a solicitat în cauză, au fost emise de DIICOT, iar nu de PÎCCJ, în temeiul art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 78/2016, astfel cum rezultă din preambului Deciziei nr. 222/13.02.2017.

Chestiunea vizând calitatea procesuală pasivă a ordonatorilor principali de credite - autorităţi ministeriale, în cauzele având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială, a făcut obiectul sesizărilor adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea asigurării unei practici unitare.

Astfel, prin Decizia nr. 13/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială."

De asemenea, Înalta Curte a fost sesizată în vederea pronunţării unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deşi sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele aspecte, cu relevanţă pentru soluţia pronunţată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

56. În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că "În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

57. Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare."

Înalta Curte constată că raţionamentul juridic avut în vedere la pronunţarea acestor decizii se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cazul recurentului-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, în calitate de ordonator principal de credite, nu are obligaţia legală de plată efectivă a diferenţelor salariale solicitate de reclamanţi (principal şi accesorii), aceasta revenind instituţiei angajatoare - respectiv Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Cum, anterior, s-a arătat că acestui pârât nu-i revine nici obligaţia de a emite deciziile de salarizare solicitate de reclamanţi şi nici nu este emitentul actelor administrative atacate, rezultă că nu este justificată calitatea procesuală pasivă a PÎCCJ pe niciunul dintre petitele cererii introductive.

Pe cale de consecinţă, în rejudecare după casarea cu reţinere, Înalta Curte va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi va respinge acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul PÎCCJ, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Înalta Curte nu va mai analiza restul criticilor din recurs formulate de pârâtul PÎCCJ, având în vedere soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi împrejurarea că aceste critici privesc fondul cauzei, pârâtul nejustificând interesul examinării lor în contextul înlăturării sale din cadrul procesual al cauzei.

II.2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism va fi respins, ca nefondat, având în vedere considerentele ce se succed:

Prima critică de nelegalitate formulată de recurentul-pârât priveşte soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 30 şi art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI din Legea nr. 284/2010, raportat la art. 7 din Legea nr. 554/2001. A susţinut recurentul-pârât că o condiţie preliminară sesizării instanţei de judecată este aceea a contestării în prealabil a actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale, condiţie pe care reclamanţii nu au respectat-o.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică. Instanţa de fond a reţinut că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamanţii au formulat plângere prealabilă împotriva Deciziei nr. 222/2017, emisă de DIICOT, concluzie pe care instanţa de control judiciar o confirmă. Astfel, la dosarul instanţei de fond se află plângerea prealabilă depusă de reclamanţi la 02.03.2017, iar la filele x se află răspunsul emis de DIICOT la 05.04.2017, respectiv Adresa nr. x/2017, care face şi obiectul solicitării de anulare din cuprinsul primului petit al acţiunii.

Cât priveşte formularea plângerii prealabile împotriva deciziilor de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanţilor emise ulterior datei de 09.04.2015 şi anterior Deciziei nr. 222/2017, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ este învestită cu analiza refuzului pârâtului DIICOT de a stabili drepturile salariale cuvenite reclamanţilor într-o modalitate nediscriminatorie, care să asigure egalizarea indemnizaţiilor de încadrare la nivelul maxim stabilit la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie" în raport de fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate. Aşadar, reclamanţii nu au criticat doar conţinutul Deciziei de stabilire a drepturilor salariale nr. 222/2017, ci au susţinut existenţa unui refuz nejustificat al angajatorului de a recalcula şi plăti salariile de care beneficiază potrivit prevederilor legislative invocate şi ca efect al ultimelor hotărâri interpretative date de Curtea Constituţională şi Înalta Curte, situaţie în care nu este necesară formularea unei plângeri prealabile.

Înalta Curte reţine că problema formulării unei cereri/plângeri prealabile în situaţia refuzului angajatorului de a acorda drepturile salariale solicitate de angajaţi a făcut obiectul unei sesizări pentru pronunţarea recursului în interesul legii, soluţionat prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2020, prin care s-a stabilit că:

"În litigiile de funcţie publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcţionarului public, acesta se poate adresa direct instanţei de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanţei să fi solicitat angajatorului acordarea aceloraşi drepturi."

De asemenea, prin decizia nr. 9/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă."

Aceste decizii pronunţate în recurs în interesul legii stabilesc că nu este necesară adresarea unei cereri angajatorului ori formularea unei plângeri/contestaţii prealabile în situaţia în care reclamanţii salariaţi invocă neacordarea/nerecunoaşterea de către angajator a unor drepturi salariale de care ar trebui să beneficieze.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica pârâtului referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Restul criticilor formulate de recurentul-pârât DIICOT privesc includerea în calculul indemnizaţiei de încadrare brută lunară cuvenită reclamanţilor a valorii de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, cu începere de la data de 09.04.2015, pârâtul susţinând, rezumativ, că această valoare de referinţă sectorială nu s-a aflat în plată la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie" decât de la data de 01.10.2016, că drepturile salariale au fost calculate în raport de prevederile legale incidente în materie, dar fără a se lua în considerare drepturile obţinute de terţi prin hotărâri judecătoreşti, întrucât jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept şi, în fine, că Decizia Curţii Constituţionale nr. 749/2016 nu poate fi aplicată retroactiv, anterior lunii august 2016.

Înalta Curte va respinge toate aceste critici, ca nefondate.

În ceea ce priveşte argumentul aplicării retroactive a dispoziţiilor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a reclamanţilor din cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, însăşi instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Pe de altă parte, deciziile Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unui text de lege sunt aplicabile, de la data publicării lor în Monitorul Oficial, tuturor litigiilor pendinte. Drept urmare, existenţa unor hotărâri judecătoreşti prin care se recunoaşte un anume nivel al salarizării, începând cu 09.04.2015, sunt relevante în stabilirea nivelului maxim al salariului/indemnizaţiei în plată. Aplicarea unitară şi generală a dispoziţiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor şi prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

În ceea ce priveşte data de la care se aplică valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, Înalta Curte reţine, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei (sentinţa civilă nr. 48/13.01.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal), dar şi de hotărârile judecătoreşti indicate în cuprinsul sentinţei de fond, că într-o serie de litigii au fost stabilite, cu caracter definitiv, drepturile salariale cuvenite unor magistraţi, prin raportare la această valoare de referinţă sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015.

Totodată, prin dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie".

Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamanţii din prezenta cauză aveau dreptul de a beneficia de indemnizaţii brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau şi alţi angajaţi din cadrul personalului auxiliar de specialitate şi conex, în urma pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive, fiind neîntemeiată susţinerea pârâtului în sensul că această indemnizaţie poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în salarizarea personalului propriu. Argumentul pârâtului nesocoteşte considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

În acest context, Înalta Curte constată că stabilirea indemnizaţiei de încadrare a reclamanţilor în raport de valoarea de referinţă sectorială în sumă de 405 RON, doar cu începere de la data de 01.10.2016, conform Deciziei nr. 222/13.01.2017, nu respectă prevederile legale, motiv pentru care, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca nefondat, menţinând dispoziţiile sentinţei recurate referitoare la anularea actelor administrative contestate, la obligarea DIICOT la emiterea noilor decizii de salarizare şi la plata diferenţelor salariale şi a accesoriilor aferente, sentinţa urmând a fi casată doar în parte, în limitele admiterii recursului declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform considerentelor expuse în cuprinsul prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 4915 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.