Statutory limitation for administrative annulment claims prevailing over civil imprescriptibility of absolute nullity

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 15 aprilie 2016, pe rolul Tribunalului Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, a solicitat să se constate că Ordinul MAN nr. M.C.133/04.10.1985 a fost emis cu nerespectarea cerinţelor legale de fond şi formă prevăzute de art. 174 alin. (1) şi art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

1.2. Prin cererea precizatoare depusă la data de 2 iunie 2016, reclamantul a completat acţiunea, solicitând următoarele:

- obligarea Ministerului Apărării Naţionale şi structurilor subordonate acestuia să emită ordin de mutare a reclamantului la o unitate militară din Garnizoana Timişoara, cu trecerea reclamantului în rezervă în aceeaşi zi, prin pensionare;

- obligarea pârâtului la plata pensiei cuvenite începând cu data de 03.09.1985 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti;

- obligarea pârâtului la plata către Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate datorate de la 03.09.1985 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti;

- obligarea pârâtului la plata către reclamant a tuturor drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 03.09.1985 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti;

- obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 18.000.000 RON (RON), cu titlul de daune morale.

1.3. Prin sentinţa nr. 1296 din 10 iunie 2016, Tribunalul Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

2. Hotărârea instanţei de fond, pronunţată în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 318 din 29 noiembrie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale.

3. Calea de atac exercitată împotriva sentinţei civile nr. 318 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal şi soluţia pronunţată de instanţa de recurs

3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 318 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Totodată, recurentul-reclamant a depus în dosarul instanţei de recurs o cerere de sesizare a ÎCCJ în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

3.2. Prin decizia nr. 3632 din 17 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a ÎCCJ în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, ca inadmisibilă; a admis recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 318 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal; a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Hotărârea instanţei de fond, pronunţată în rejudecare, în al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 73 din 14 martie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale.

5. Calea de atac exercitată împotriva sentinţei civile nr. 73 din 14 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal

Împotriva sentinţei civile nr. 73 din 14 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea excepţiei prescripţiei şi admiterea acţiunii.

În motivarea recursului, reclamantul a susţinut a fi greşită soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de prevederile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, întrucât prin acţiune s-a invocat existenţa unei cauze de nulitate absolută, care, potrivit art. 2 din acelaşi decret, poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

Susţine recurentul că prescripţia dreptului la acţiune a fost înlăturată de instanţa de recurs prin decizia pronunţată în primul ciclu procesual, când s-a dispus trimiterea cauzei la rejudecare pe fond, iar în rejudecare, instanţa de fond nu a soluţionat cauza în raport de îndrumările instanţei de recurs.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei anterior termenului de judecată, recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea sentinţei atacate în raport de prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cauza a fost soluţionată, în rejudecare, de acelaşi judecător care era incompatibil pentru că a pronunţat şi sentinţa din primul ciclu procesual.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. (în ale cărui prevederi se încadrează criticile formulate în calea de atac), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte reţine că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost analizată de prima instanţă din perspectiva nerespectării termenului de 6 luni, prevăzut de art. 3 alin. (5) din Legea nr. 1/1967 pentru formularea cererii de chemare în judecată adresate instanţei de contencios administrativ, în vigoare la data emiterii şi comunicării către reclamant a Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M.C.133/04.10.1985, iar nu din perspectiva prescripţiei dreptului material la acţiune reglementat de Decretul nr. 167/1958.

Dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, contestate de reclamant, au fost coroborate de instanţa de fond cu Decizia nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, doar în referire la obligaţia instanţei de a invoca, din oficiu, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, după intrarea în vigoare a C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că prevederile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 reglementează modul de invocare a excepţiei prescripţiei de către instanţa de judecată, având o natură strict procedurală, pe când dispoziţiile art. 3 alin. (5) din Legea nr. 1/1967 stabilesc existenţa şi durata termenului în care poate fi sesizată instanţa de contencios administrativ, condiţii în raport de care se analizează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Aşadar, soluţia instanţei de fond, de admitere a excepţiei prescripţiei, nu s-a întemeiat pe dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, ci pe prevederile Legii nr. 1/1967, a căror incidenţă şi aplicare în speţă nu au fost contestate în recurs.

Argumentul recurentului-reclamant referitor la cauza de nulitate absolută invocată cu privire la ordinul atacat, care ar conduce la o imprescriptibilitate a acţiunii în raport de prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, nu poate fi primit, în raport de natura de contencios administrativ a cauzei. Distincţia dintre nulitatea relativă şi nulitatea absolută nu este relevantă în speţă, întrucât, în contenciosul administrativ, dreptul la acţiune aparţine persoanei care se consideră vătămată prin emiterea actului administrativ, aceasta putând solicita anularea actului şi/sau emiterea unui alt act şi/sau repararea pagubei ce i-a fost produsă. Cauzele de nelegalitate ale actului atacat pot fi de natură absolută sau relativă, relevantă fiind dovedirea de către reclamant a vătămarii personale produse prin emiterea actului administrativ.

Totodată, fiind pe tărâmul dreptului administrativ, prevederile legale incidente în materia prescripţiei dreptului material la acţiune, aplicabile în dreptul civil (Decretul nr. 167/1958 sau, în prezent, art. 2500 şi urm. din C. civ.), sunt înlăturate de la aplicare de dispoziţiile legii speciale, în speţă de Legea nr. 1/1967. Astfel, dacă în dreptul civil termenul de prescripţie se deosebeşte după cum cauza de nulitate invocată este relativă sau absolută, în acest din urmă caz acţiunea fiind imprescriptibilă, în contenciosul administrativ Legea nr. 1/1967 stipula un termen de 30 de zile pentru formularea cererii de anulare a actului administrativ, indiferent de motivele de nelegalitate invocate, termen care curgea de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă ori, cel mai târziu, de la data comunicării actului administrativ a căruia anulare se cere, în acest din urmă caz termenul fiind de 6 luni (art. 5 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 1/1967).

În consecinţă, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile reclamantului circumscrise naturii nulităţii invocate cu privire la ordinul atacat în cauză.

Nefondate sunt şi argumentele referitoare la nerespectarea, de către instanţa de rejudecare, a îndrumărilor date de instanţa de recurs prin hotărârea de casare. Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de recurs nu a dezlegat chestiunea acum disputată referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, tranşând doar lipsa de temeinicie a excepţiei autorităţii de lucru judecat. Trimiterea cauzei spre rejudecare nu echivalează cu obligaţia primei instanţe de a soluţiona cauza pe fond, făcând abstracţie de celelalte excepţii invocate sau care pot fi invocate în cauză, a căror soluţionare are prioritate, conform art. 248 C. proc. civ.. Singura limitare impusă de instanţa de recurs este aceea a imposibilităţii repunerii în discuţie a autorităţii de lucru judecat, în coordonatele pentru care excepţia a fost iniţial admisă.

Cât priveşte critica invocată de reclamant prin concluziile scrise depuse în cursul judecării recursului, referitoare la incompatibilitatea judecătorului fondului de a soluţiona cauza în rejudecare, după casarea cu trimitere, Înalta Curte constată că în cauză nu subzistă incompatibilitatea pretinsă, câtă vreme, după reformarea soluţiei pronunţate în primul ciclu procesual şi casarea cu trimitere la rejudecare, judecata şi-a urmat parcursul fără ca judecătorul să fie pus în postura de a reanaliza aspectele pe care le tranşase deja. Astfel, în primul ciclu procesual, judecătorul cauzei a pronunţat o soluţie cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, iar în al doilea ciclu procesual, această excepţie nu a mai fost pusă în discuţie, cauza fiind soluţionată prin raportare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin urmare, atât timp cât reclamantul nu a îndeplinit rigorile procedurale ale învestirii Înaltei Curţi cu un motiv de nelegalitate invocat în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, aceste critici nu pot face obiectul analizei instanţei de control judiciar.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 73 din 14 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.