Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 6067/2020 AI generated

Application of 450,000 RON insurance guarantee cap per individual subrogated claim vs. per creditor under Law 213/2015

Case Number Decizia nr. 6067/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the insurer’s appeal, set aside the lower court’s dismissal, and ordered the Guarantee Fund for Policyholders (FGA) to reanalyze the claimant’s payment request, thereby prevailing on the merits regarding the legal interpretation of the liability cap. The dispute arose from an administrative challenge to an FGA decision rejecting a payment claim filed by an insurance company that had subrogated the rights of its own insureds against a bankrupt compulsory motor insurance (RCA) provider; the core issue was whether the statutory maximum guarantee applies per individual insurance claim or per policyholder creditor. Relying on its own binding preliminary ruling (Decision No. 29/2020), the court held that under Articles 4 and 15 of Law No. 213/2015, the 450,000 RON cap applies per individual insurance claim resulting from subrogation, not per creditor entity, and determined that the governing law for the administrative guarantee relationship is Law No. 213/2015 rather than the repealed Law No. 136/1995; consequently, the court invalidated the rejection based on the aggregate cap but denied direct payment, limiting its order to obliging the authority to reexamine the claim in accordance with the correct legal interpretation.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, art. 2210 C. civ, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 22 din Legea nr. 503/2004; Application of 450,000 RON insurance guarantee cap per individual subrogated claim vs. per creditor under Law 213/2015: Împotriva sentinţei civile nr. 3357 din 28 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Keywords

AI generated
subrogation of insurer liability insurance insurance guarantee fund policyholder direct insurance compulsory insurance

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.
art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014
l) şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 şi art.
art. 2210 C. civ
85/2014 şi art. 2210 C. civ.
art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015
b) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON nu poate fi extins şi în privinţa persoanelor care s-au subrogat în drepturile mai multor persoane păgubite, ci este aplicabil exclusiv categoriilor de creditori de asigurare prevăzute de art.
art. 18 din Legea nr. 554/2004
213/2015 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004.
art. 22 din Legea nr. 503/2004
213/2015 în raportul juridic dedus judecăţii, intimatul-pârât a susţinut că argumentele recurentei-reclamante referitoare la naşterea dreptului de garantare la momentul încheierii poliţei RCA sunt contrare prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi art.
art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014
503/2004 şi art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care prevăd că acest drept se naşte la data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă.
art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015
(2), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, a art.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 ianuarie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost precizată la data de 4 mai 2017, reclamanta A. S.A. ("A."), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 3332 din 27.12.2016, emisă de pârât, prin care a fost respinsă cererea de plată nr. x din 10.03.2016;

(ii) obligarea pârâtului la plata sumei de 46.458,32 RON, compusă din 37.587,64 RON despăgubiri achitate de A. către asiguratul Casco şi 8.870,68 RON penalităţi de întârziere, calculate prin aplicarea procentului de 0,1% asupra numărului de zile de întârziere, potrivit art. 64 pct. 4 din Ordinul CSA nr. 14/2011;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3357 din 28 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3357 din 28 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susţinut că prima instanţă a aplicat în mod greşit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilităţile Fondului, cauzei pendinte fiindu-i aplicabile dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015.

În speţă există un evident conflict de legi în timp, întrucât, potrivit Legii nr. 136/1995, un asigurat îşi poate valorifica creanţa integral, iar potrivit Legii nr. 213/2015, acest drept este limitat la maxim 450.000 RON.

A arătat recurenta că raportul juridic de garantare şi raportul principal de asigurare s-au născut la acelaşi moment, ca urmare a încheierii poliţei RCA de către asigurătorul B., întrucât raportul de garantare este accesoriu celui de asigurare, iar FGA este chemat să repare un prejudiciu aferent anului 2014, anterior falimentului B..

A susţinut recurenta-reclamantă că publicarea falimentului B. nu reprezintă decât momentul la care raportul de garantare a devenit eficace, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor referitoare la producerea evenimentului asigurat şi intrarea asigurătorului în faliment.

De asemenea, nici data depunerii cererii de plată nu poate constitui momentul naşterii raportului de garantare, întrucât cererea poate fi formulată tocmai datorită preexistenţei raportului de garantare. Chiar dacă cererea de plată a fost depusă în condiţiile Legii nr. 213/2015, a apreciat reclamanta că trebuie făcută diferenţiere între legea aplicabilă raportului de drept substanţial (raportul de garantare) şi legea aplicabilă raportului de drept procesual (procedura de soluţionare a cererii de plată), iar Legea nr. 213/2015 nu guvernează raportul juridic de drept substanţial.

În acest context, a concluzionat recurenta-reclamantă că legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 136/1995, iar aplicarea Legii nr. 213/2015 s-a realizat de instanţa de fond cu aplicarea eronată a dispoziţiile art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din C. civ. şi a art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Printr-o altă critică de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea atacată este pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a), art. 15 alin. (2), art. 18 alin. (1) din Legea nr. x, a art. 3 lit. l) şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 şi art. 2210 C. civ.

În esenţă, reclamanta a susţinut că, într-o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON nu poate fi extins şi în privinţa persoanelor care s-au subrogat în drepturile mai multor persoane păgubite, ci este aplicabil exclusiv categoriilor de creditori de asigurare prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din actul normativ indicat.

Ca atare, recurenta a considerat că interpretarea pe care pârâtul FGA a făcut-o cu privire la dispoziţiile legii este eronată, întrucât adaugă la lege şi este inconsecventă, atât timp cât Fondul a recunoscut anterior calitatea A. de persoană care se subrogă în drepturile persoanei păgubite.

Neîntemeiate sunt, în opinia recurentei, şi considerentele instanţei de fond privitoare la procedura falimentului asigurătorului B., respectiv la necesitatea interpretării unitare a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi Legii nr. 85/2014, acestea fiind străine de obiectul cauzei. Concluziile instanţei de fond nu ţin cont de mecanimsul subrogaţiei, respectiv de împrejurarea că A. nu se adresează FGA în nume propriu, astfel încât cererile de plată formulate de A. nu pot fi privite unitar, cu consecinţa cumulării valorii lor până la limita maximă de 450.000 RON.

O altă critică adusă sentinţei recurate se referă la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO, reclamanta susţinând că, prin maniera de interpretare a legii, a fost privată de proprietatea sa asupra dreptului de creanţă izvorât din subrogaţia legală.

Printr-un alt rând de argumente, recurenta-reclamantă a criticat respingerea cererii sale de obligare directă a pârâtului FGA la plata sumei pretinse prin cererea de plată, apreciind că au fost încălcate prevederile art. 13, 14 şi 16 din Legea nr. 213/2015 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004.

A susţinut recurenta că pârâtul FGA analizează cererile de plată într-o singură etapă, pronunţând o singură decizie. În cauză, pârâtul FGA nu a invocat în respingerea cererii de plată decât depăşirea plafonului maxim de despăgubire, ceea ce înseamnă că, fie a verificat celelalte condiţii şi a constatat că sunt îndeplinite, fie a renunţat/a pierdut dreptul de a invoca alte motive de respingere, cererea fiind soluţionată pe fond. În raport de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, recurenta-reclamantă a invocat caracterul de plină jurisdicţie al contenciosului administrativ, instanţa de judecată având posibilitatea să reformeze decizia atacată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte motivele de recurs referitoare la aplicarea Legii nr. 213/2015 în raportul juridic dedus judecăţii, intimatul-pârât a susţinut că argumentele recurentei-reclamante referitoare la naşterea dreptului de garantare la momentul încheierii poliţei RCA sunt contrare prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care prevăd că acest drept se naşte la data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă. În acest sens, intimatul-pârât a făcut trimitere şi la considerentele Deciziilor nr. 578/2016 şi nr. 80/2017, pronunţate de Curtea Constituţională şi a concluzionat că cererea de plată a fost soluţionată în mod corect, cu aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, în vigoare la data constatării stării de insolvenţă a asigurătorului B., la data deschiderii procedurii falimentului acestuia, precum şi la data depunerii cererii de plată.

A susţinut intimatul-pârât că raportul juridic dintre Fond şi recurenta-reclamantă este un raport de drept administrativ, iar nu de drept civil şi s-a născut la data depunerii cererii de plată. La data încheierii poliţei de asigurare RCA, raportul juridic de drept civil s-a născut între societăţile B. şi A., fără participarea Fondului.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2, art. 4, art. 15 alin. (2), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, a art. 3 lit. l) şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 şi art. 2210 C. civ., intimatul-pârât a apreciat, în esenţă, că prima instanţă a făcut o corectă interpretare a acestor texte de lege, sens în care a reiterat argumentele expuse în faţa instanţei de fond, valorificate în cuprinsul sentinţei recurate, cu privire la aplicarea plafonului maxim de despăgubire pe creditor de asigurare şi cu privire la scopul constituirii Fondului, subliniind că acesta nu preia funcţiile şi obligaţiile asigurătorului falit din contractul de asigurare, obligaţia legală de garantare ce incumbă Fondului nefiind aceeaşi cu obligaţia asigurătorului de despăgubire a asiguraţilor.

A susţinut intimatul-pârât că reclamanta A. nu devine creditor de asigurare pentru fiecare dintre creanţele preluate prin subrogaţie de la asiguraţii săi CASCO, ci reprezintă un singur creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, astfel fiind înscrisă şi în tabelul creditorilor, întocmit de lichidatorul judiciar în procedura falimentului. Atât timp cât în procedura falimentului, reclamanta reprezintă un singur creditor, la fel trebuie considerată şi în procedura administrativă.

În ceea ce priveşte argumentele reclamantei referitoare la privarea sa de proprietatea asupra creanţei pretinse, intimatul-pârât a considerat a fi corecte considerentele sentinţei atacate. Creanţa pe care reclamanta susţine că o deţine împotriva FGA este una condiţională, naşterea ei depinzând de acceptarea cererii de plată, subsecvent constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

Totodată, având în vedere reperele jurisprudenţiale ale CEDO, intimatul-pârât a apreciat că pretinsa ingerinţă în dreptul de proprietate, invocată de reclamantă, are o bază legală internă, plafonul maxim de 450.000 RON fiind prevăzut de lege şi are un scop legitim, o natură obiectivă şi un caracter proporţional, în raport de mecanismul de garantare a creanţelor de asigurări. În concluzie, intimatul-pârât a apreciat că plafonul de garantare reprezintă o limitare cu caracter raţional faţă de resursele limitate ale Fondului şi de scopul urmărit, asigurând echilibrul între cerinţele de interes general referitoare la protecţia pieţei asigurărilor şi protejarea creditorilor de asigurări ai asigurătorului în faliment.

Nefondate sunt, în opinia reclamantului, şi argumentele în sprijinul obligării directe a FGA la plata sumei solicitate conform cererii de plată, atât timp cât cererea de plată nu a fost analizată pe fond de Comisia specială.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare formulat, Înalta Curte constată că recursul declarat reclamanta A. S.A. este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de reclamantă pot fi grupate şi rezumate după cum urmează:

- critici referitoare la aplicarea în timp a legii civile, reclamanta apreciind că prezenta speţă este supusă dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, iar nu Legii nr. 213/2015;

- critici vizând greşita aplicare a plafonului maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON, pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare;

- nelegalitatea considerentelor vizând aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 85/2014;

- critici vizând modalitatea de soluţionare a argumentelor privind încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO;

- argumente în sprijinul cererii de obligare directă a pârâtului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia.

În ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă litigiului de faţă, argumentaţia recurentei-reclamante a fost construită, în esenţă, în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiţii (producerea evenimentului asigurat şi falimentul asigurătorului B.) şi că data intrării în faliment a asigurătorului ori data depunerii cererii de plată nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii obligaţiei legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta şi-a întemeiat cererea de plată cu precădere pe dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b), art. 10, art. 12, art. 14 şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Aşadar, recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege. Deşi, în finalul cererii de plată, reclamanta a indicat că cererea de întemeiază şi pe Legea nr. 136/1995, aceasta nu a indicat, în concret, textele de lege din acest act normativ, pe care le apreciază a fi incidente, iar în cuprinsul cererii a citat şi s-a raportat exclusiv dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) şi art. 15 alin. (2) ale Legii nr. 213/2015, astfel încât Înalta Curte apreciază că invocarea prin cererea de plată a Legii nr. 136/1995 a fost făcută pur formal. Prin urmare, în mod corect intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantei şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul naşterii raportului de garantare, nu susţin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, text de lege invocat, de asemenea, în cuprinsul cererii de plată depuse de reclamantă:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.", iar conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

Aşadar, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată.

Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei RCA.

Între intimatul-pârât FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, şi susţinerile recurentei-reclamante privitoare la nesocotirea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile.

Înalta Curte mai constată că nemulţumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condiţiile şi procedura de soluţionare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalităţii de interpretare şi aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (10.03.2016).

Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum şi a art. 4, art. 18 alin. (1) din Legea nr. x, a art. 3 lit. l) şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 şi art. 2210 C. civ., în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a plafonului maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate şi conduc la reformarea soluţiei instanţei de fond.

Ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 46.458,32 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate şi confirmate de considerentele deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

Cât priveşte situaţia creanţei solicitată cu titlu de penalităţi de întârziere în sumă de 8.870,68 RON, Înalta Curte reţine că, deşi în cuprinsul deciziei atacate, FGA a prezentat o serie de argumente de fond în sprijinul respingerii acestei sume, acestea au fost menţionate cu titlu subsidiar, motivul principal al respingerii cererii de plată fiind acela a depăşirii plafonului de despăgubire. Având în vedere că pretinsele penalităţi au caracterul unei obligaţii accesorii, Înalta Curte constată că obligaţia de soluţionare a cererii de plată se întinde şi asupra acestei sume.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar va admite recursul şi, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat şi va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO, Înalta Curte reţine că odată constatat caracterul fondat al criticii referitoare la modalitatea de calculare a plafonului de despăgubire pe creanţă de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, analiza motivului de recurs privitor la încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este lipsită de finalitate practică. Argumentele prezentate în susţinerea acestor critici sunt subsumate susţinerii interpretării reclamantei asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Or, cum această problemă de drept a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 29/02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul celor susţinute de reclamantă, determinând casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, Înalta Curte constată că nu mai este necesară analizarea acestor motive de recurs.

În aceeaşi notă argumentativă, Înalta Curte apreciază a nu mai fi necesară nici analiza motivelor de recurs referitoare la nelegalitatea considerentelor instanţei de fond vizând aplicarea Legii nr. 85/2014 şi a efectelor procedurii falimentului asigurătorului, critici care erau menite să susţină chestiunea de drept soluţionată prin decizia nr. 29/02.03.2020, privitoare la calitatea de creditor de asigurare a societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său Casco.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite în parte cererea de chemare în judecată, va anula Decizia nr. 3332 din 27.12.2016, emisă de pârât şi va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei, înregistrată sub nr. x din 10.03.2016, respingând, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamanta A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru în sumă de 100 RON, achitată în recurs (100 RON - dosar recurs) şi onorariu avocaţial în sumă de 500 RON, diminuat conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în raport cu complexitatea cauzei şi caracterul repetitiv al acestui tip de litigii, dovedit prin depunerea în dosarul instanţei de recurs a facturii nr. x/27.03.2017 şi a extrasului bancar cuprinzând plăţile efectuate la data de 20.04.2017 şi la data de 16.05.2017 .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3357 din 28 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Anulează Decizia nr. 3332 din 27.12.2016, emisă de pârât şi obligă pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei, înregistrată sub nr. x din 10.03.2016.

Respinge, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamanta A. S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 600 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs şi onorariu avocaţial redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.